PINECOTA ȘI TRUBABONTUL

– Fie! Ascultați, gândiți, minunați-vă de aceste vorbe... Căci vârsta nu ne dă-n copilării, ci ne găsește numai tot copii... Și zicând asta, se întoarse pe călcâie și se prefăcu în abur sidefiu, ca un oftat de lume veche.

Iar petrecăreții rămaseră până-n zori, cu clondirele în față, sporovăind cu arlechinii și înfrățindu-se cu menestrelii, lăsând gândurile să le umble desculțe prin herghelii de râsete. Nu uitară să se-nchine bucuriilor mărunte, de prin șes și munte, multe și cărunte, vinovate, culte, ca niște icoane prăfuite ce încă mai licăresc în colțul inimii. Și păsărelele zburară ca niște gânduri dezlegate, iar iarna se-așternu peste pereții reci ca niște oglinzi uitate. Trăsurile, mânate de vizitii sfătoși ce porunceau stelelor să lumineze drumul cailor falnici, mângâiaseră țărâna drumului spre palat de ceva vreme, prin cețurile dimineților pierdute prea devreme, spre sufletele aerului. Răsăriră, împânziră, sfârtecară, delirară și-apoi, într-un târziu, plecară. Visul stropise-n jur cu albastru marin, prefăcând mesenii în pahare translucide, caleștile în scobitori de basm și animalele în șoapte tăinuite ale gândului. Iar câinii cei mari, înalți, cu păr lung și ochi adânci cât o poveste neterminată, ocoliră porțile și porniră să-și caute stăpânii. Uimiți că nu-i mai găsesc, hăuliră de dor și jale, lătrând a amintire, și săriră pârleazul ce ducea spre pădurea frunzătoare. Acolo, în luminișul crângului, se preschimbară în curcubee tăcute, neuitând să întrebe ploaia dac-avea să-i primească printre tainele sale...

Și trubabontul pornise spre apus, întunecându potecile cu umbra amintirii, dezmierdând pietrișul toamnei ca pe un clavir uitat, sperând la cel de-al cincilea anotimp – mireasma tăcută a unui timp care n-a fost și totuși este. Ce nu avea primăvară, și nu avea vară, nici toamnă, nici iarnă… Doar pinecota – starea celor adormiți în fericire, în aer și apă, în rost și desfătare, ca într-o mirare, una foarte mare.