PUY DE SANCY - VULCANUL CEL MARE

Vara anului 2021: a sosit momentul să pornim în drumeție pe cel mai înalt dintre vulcanii Franței. Cel mai măreț, mai impresionant. „Șeful” lor! Cel pe care avem să-l numim „Vulcanul Cel Mare”: Puy de Sancy, 1 885 de metri altitudine.

Numele de “Sancy”

În fiecare an, pe 6 august, locuitorii comunelor din împrejur urcau aici sus, pe vârf, într-un pelerinaj organizat pentru a cinsti memoria Sfântului Sixt (papă între anii 257 și 258). În jurul anului 1786, au început să spună că mergeau pe „Puy de Saint-Sixte”; pronunțat „Pè de San Chi” în dialectul local, acesta a devenit „Sancy” la trecerea în limba franceză. Anterior, acest vârf se numea „Mondor” sau „Mont Dor”, după numele domeniului nobiliar unde se afla. Astăzi acest nume este purtat de localitatea de la baza muntelui.

Este un munte magnific, celebru în Franța. Am format, deci, o minunată echipă și am plecat în expediție pentru a-i descoperi frumusețile parcurgându-l cu pasul. Noi: eu, Irina, soția mea și copiii noștri, Radu (cel mare) și Vlad (cel mic).

Puy de Sancy: între geografie și realitatea de pe teren

Din punct de vedere geografic, Puy de Sancy este numai vârful care poartă acest nume și atât. Dar toată lumea, localnicii și turiștii la un loc, susțin sus și tare că „Puy de Sancy” este mult mai mult decât atât: este întreaga creastă care se întinde în jurul localității Mont-Dore.

Iar geologia le dă dreptate, căci Puy de Sancy reprezintă punctul culminant al activității vulcanice din Munții Dore, din care au rezultat patru munți vulcanici, printre care și acesta. Procesul de formare a început cu 5 milioane de ani în urmă pentru a se finaliza cu aproximativ 250.000 de ani în urmă; la sfârșitul acestei perioade, este estimat că Puy de Sancy atingea o altitudine de 2.500 de metri.

Ulterior au avut loc alunecări de teren masive, iar eroziunea, în special cea glaciară, a modelat definitiv vârful. Astăzi, acesta se prezintă sub forma unui con aplatizat, format dintr-o rocă numită trachyandesit. Geologii o numesc și „sancyt”, datorită renumelui său, al acestui minunat munte vulcanic cunoscut și adorat sub numele „Puy de Sancy”. Azi este foarte apreciat pentru traseele sale de diferite lungimi și grade de dificultate și încă și mai mult pentru peisajele sale magnifice.

Cu și fără ceață

În a treia zi a vacanței noastre, ne-am prezentat la parcarea de la baza muntelui pregătiți de ascensiune, după ce ne-am încălzit bine în primele două zile (o poveste relatată în „Cascadele din Sancy”). Din păcate, când am coborât din mașină, am dat peste o....foarte frumoasă ceață!

Încăpățânați și optimiști, nu am renunțat totuși. Am decis să urcăm cu telecabina pe vârf, sperând că, odată ajunși acolo sus, vom fi deasupra norilor și a ceții. În patru-cinci minute, am parcurs câțiva kilometri și aproximativ 400 de metri diferență de nivel. Dar, la final, surpriză: nu ne-a lăsat pe vârf, ci dinaintea unei scări lungi care ne amintea de „Scara spre Infinit” de anul trecut (o poveste relatată în „Puy de Pariou: Magnificul”). Doar că cea de acum era și mai mare: 864 de trepte față de 555 pentru cealaltă și o diferență de nivel de peste 100 de metri.

Sus: „Scara spre Infinit”. Jos: scara către Puy de Sancy.

„Nicio problemă”, ne-am spus noi. Bine pregătiți și odihniți, am început să înaintăm cu încredere și ne-am dat seama repede că urma să fie mai ușor: treptele erau mai mari și mai lungi decât la cealaltă scară; le puteam urca mai ușor, deci. Din păcate, eram noi încăpățânați, dar și ceața era la fel: nu a vrut să ne lase în pace nici măcar în vârful muntelui. Așa că am făcut niște poze foarte frumoase cu noi și… cu ceața!

După ce am terminat ședința foto, am plecat pe traseul către Super Besse (o stațiune de sky foarte apreciată de francezi, cam cum este Sinaia pentru români). Obiectivul nostru era vârful “Gros”, situat la aproximativ 1,6 kilometri de Sancy. Atenție, pe hărți, numele său este indicat ca fiind „Puy Gros”, dar localnicii ne-au sfătuit cu insistență să nu-i spunem așa. De ce? “Pentru că aici nu există decât un Puy: Puy de Sancy”, ne-au spus ei.

Se spune că norocul îi favorizează pe cei curajoși. Este adevărat: în scurt timp, ceața a început să se risipească, aducând tot mai mult zâmbetul pe fețele noastre. Ochii noștri au putut atunci se delecta cu adevărate minunății: priveliști magnifice asupra împrejurimilor, în special asupra văii Fontaine Salée și a lacului său, superb chiar văzut de la mare distanță.

Traseul a fost ușor, fără dificultăți tehnice: o simplă plimbare pe o potecă de pământ, cu foarte puține pietre pe drum și fără niciun bloc de stâncă de urcat sau de ocolit. Am fi putut chiar glumi spunând că erau mai multe pietre în piramida care marca vârful decât pe cărarea urmată de noi.

Un eveniment nefericit ne-a reamintit că muntele rămâne totuși un munte, chiar când pare ușor de străbătut, iar regulile lui se cer respectate în orice situație. Se impune, deci, să fim atenți la fiecare pas pe potecile sale. Femeia dintr-un cuplu care mergea în fața noastră a avut parte de o experiență amară: un pas greșit și o luxație sau entorsă. Am rămas lângă ei o vreme, împrumutându-i din hainele noastre ca să-i fie cald. Incapabilă să-și continue drumul, chiar și cu ajutor, a trebuit să fie preluată de un elicopter al jandarmeriei montane și transportată la spital pentru investigații amănunțite.

Ne-am întors la parcarea unde lăsasem mașina pe una dintre pârtiile de schi care coborau dinspre vârf; un drum presărat cu o mulțime de pietre. L-am parcurs cu ochii ațintiți către creasta opusă - mâine vom merge în drumeție pe acolo. Vlad chiar a făcut o glumă, inventând o nouă regulă: ar trebui să mergem cu un ochi îndreptat în jos pentru a vedea unde punem piciorul, iar cu celălalt îndreptat în sus, ca să privim spre înălțimi, să admirăm frumoasele peisaje din fața noastră.

„Traseul cel lung”

A doua zi, ne-am aventurat pe ceea ce urma să numim „traseul cel lung”: începe de pe Puy de Sancy, mai precis de la stația telecabinei, se duce până la “Grande Cascade”, apoi coboară lin spre Mont-Dore. Un traseu de aproape 9 kilometri, cu o diferență pozitivă (urcare) de aproximativ 300 de metri și una negativă (coborâre) de cam 1.000 de metri. Poteca străbate întreaga creastă dintre Puy de Sancy și Grande Cascade („Cascada cea Mare”).

Până la punctul de intrare pe traseu am mers cu telecabina; afișele de la gara de jos ne promiteau priveliști magnifice în timp ce aparatul ne purta în viteză către destinație. Promisiune respectată: pe drum am putut admira minunile create de natura vulcanică (!) a muntelui. Imaginile de o mare frumusețe ne-au însoțit în timp ce urcam scara despre care am vorbit deja mai sus, cea care duce spre vârf.

Acest traseu este descris ca fiind cel mai lung și cel mai dificil din masiv. După ce l-am parcurs, putem confirma că este lung, într-adevăr. În ceea ce privește dificultatea, însă, trebuie să fie nuanțată. Nu vă așteptați la „dificultăți” precum cele pe care le puteți întâlni în Alpi: nu există poteci acoperite cu pietre pe care să trebuiască să pășiți, nici stânci pe care să le escaladați pentru a putea înainta. Puy de Sancy este totuși un munte vulcanic ale cărui poteci sunt, în principal, de pământ, iar solul este predispus la eroziune, de unde și necesitatea de a face amenajări de protecție.

Cu toate acestea, pentru un munte vulcanic, traseul nostru a avut suficiente dificultăți: urcușuri și coborâșuri mai mult sau mai puțin abrupte, porțiuni presărate cu pietre. Inclusiv o parte stâncoasă care a necesitat o anumită agilitate și atenție pentru a fi parcursă, spre marea bucurie a copiilor noștri. Mai târziu, studiind hărțile, am descoperit că era un vârf faimos, Roc du Cuzeau, 1737 de metri de înălțime.

Pe măsură ce ne continuam drumul, o formațiune stâncoasă ciudată ne-a spus: „Salut. Cum este ziua voastră?” ne-a întrebat ea. La început am crezut că este o construcție artificială. După ce am observat-o mai îndeaproape, am înțeles că nu avea nicio legătură cu omul, ci cu natura. Foarte probabil să fie o consecință a unei erupții vulcanice din trecut, rezultatul unei ploi de pietre expulzate odată cu lava de către un vulcan. În același timp, o mărturie din piatră că natura creează uneori opere care ar face să moară de invidie chiar un sculptor renumit.

Pe măsură ce ne apropiem de “Grande Cascade”, relieful devine mai puțin abrupt, mai puțin solicitant fizic. Vegetația, redusă la iarbă pe creste, face acum loc tufișurilor și copăceilor; aceștia își fac apariția cu timiditate. Există chiar și o scară cu trepte amenajate pe o pantă destul de abruptă, pentru a facilita înaintarea și a reduce riscul de a aluneca. Priveliștile frumoase asupra crestelor din jur și asupra orașului de la baza muntelui sunt numeroase, o încântare pentru ochi, un balsam pentru suflet.

”La Grande Cascade” este cu adevărat fantastică și impresionantă; o adevărată operă de artă a naturii. Am petrecut acolo un moment plăcut admirând-o și ascultând-o, uimiți atât de măreția ei, cât și de zgomotul pe care îl produce: un sunet puternic și răsunător, dar și liniștitor în același timp. O asemenea minune numai natura este capabilă să o creeze (poveste relatată în „Cascadele din Sancy”).

Apoi am coborât lent, încet-încet, spre oraș. Nu din cauza oboselii, ci pentru că nu voiam să ne despărțim prea repede de acest măreț munte și de cascada sa tunătoare.

De la Capucin la Sancy

Pentru ultima noastră drumeție în magnificul masiv Puy de Sancy, am pornit de la gara „Funiculaire du Capucin”. O bijuterie industrială de la sfârșitul secolului al XIX-lea, declarată monument istoric în 1984, acest funicular întruchipează farmecul de la „Belle Époque” (aproximativ 1871 – 1914, o perioadă de dezvoltare spectaculoasă în plan cultural-artistic).

Trenulețul este încă perfect funcțional și urcă versantul muntelui cu o viteză de un metru pe secundă; rapid, amețitor, dar perfect sigur, totuși. Este cel mai vechi funicular electric din Franța, fiind, deci, ecologic înainte ca ecologia să fie la modă! Admirați stilul Art Deco al gării de plecare și roțile mari dințate care amintesc de filmul „Timpurile moderne” al lui Charlie Chaplin, în sala mașinilor din gara superioară.

De data aceasta, echipa este exclusiv masculină, căci Irina a ales să nu ne însoțească. Ea a preferat să rămână și se odihnească în vederea ultimei drumeții din vacanța noastră, cea de mâine, care ne va duce pe vârful Banne d'Ordanche (o poveste relatată în „Orașul și muntele”)”. Având în vedere ceața și vântul care ne-au însoțit tot drumul, la scurt timp după ce am trecut de vârful Capucin, a fost o decizie înțeleaptă!

De la gara funicularului, am avut nevoie de aproximativ 20 de minute de mers pe jos pentru a ajunge la “Salon du Capucin”. O ramificație a potecii principale ne conduce apoi pe vârful Capucin, situat la 1 468 de metri altitudine și accesibil după o urcare de aproximativ 100 de metri diferență de nivel.

Desigur, această ascensiune a necesitat un anumit efort fizic. Dar a meritat efortul: de acolo de sus, am putut avea o minunată vedere asupra localității Mont-Dore, dar și asupra crestei lui Sancy, cu formațiunile sale stâncoase magnifice.

Pe scurt, am făcut un schimb avantajos: un mic efort în schimbul unor minuni vizuale. Și am ieșit în câștig. Se va dovedi apoi că aveam mare nevoie de așa ceva, pentru că urmarea a fost… complicată. Ceața ne-a învăluit de când am început ascensiunea pe Puy de Cliergue (1 691 de metri), pe un drum pietruit protejat de palisade de lemn împotriva căderilor de pietre și a alunecărilor de teren. Era atât de densă la nivelul vârfului Tour Carré, la 1.746 de metri altitudine, încât nu am văzut din el decât o formă vag piramidală. Ajunși la pasul „Pas de l'Âne”, am decis să nu continuăm spre Puy de Sancy, ci să o luăm pe traseul de coborâre către oraș.

Noi voiam să facem o plimbare pentru a parcurge, a descoperi și a admira creasta de la Capucin până la Puy de Sancy, cu minunatele creații ale naturii pe care le admiraserăm atât de mult în fotografii și, un pic, de la distanță, când ne aflam pe Capucin. Dar vremea capricioasă ni le-a ascuns, oferindu-ne în schimb ceață și vânt puternic. Ceea ce ar fi trebuit să fie o drumeție solicitantă, dar plăcută, s-a transformat într-o probă de anduranță. Am fi putut să ne întoarcem, să renunțăm, dar noi am ales să continuăm, să mergem înainte. Muntele nu înseamnă doar vârfuri scăldate în soare și versanți acoperiți de zăpadă de un alb pur. Muntele înseamnă și ploaie, vânt, ceață, condiții meteorologice nefavorabile.

Și când iubești muntele, așa cum îl iubim noi cu pasiune, îl iubești cu toate manifestările sale. Așa că, atunci cȃnd am terminat drumeţia noastră, ne-am mai uitat o ultimă dată către Puy de Sancy spunându-i: „Mulțumim din suflet, dragul nostru vulcan, pentru toate minunile pe care ne-ai făcut să le descoperim și pentru toate momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună.”

https://www.youtube.com/watch?v=5JRMGvUjU_U