CASCADELE DIN SANCY

Seria: Cascadele magnifice ale Franței.

Două cascade. Frumoase, magnifice, impresionante. Două nume care, fiecare, spun o altă poveste. „Rossignol” – „Privighetoarea”: apa ei se transformă într-un pârâu, curgând la vale, cu un sunet blând; o șoaptă care, potrivit localnicilor, amintește de cântecul privighetorii. De aici vine, zic ei, numele cascadei. Mai puțin poetici, sau poate pur și simplu, fără ureche muzicală, noi zicem că numele său e datorat trilurilor de păsărele din pădurea care o înconjoară.

Cealaltă este “La Grande Cascade”, situată la extremitatea magnificei creste a „Puy de Sancy”, care se termină aici, în buza cascadei. Sau odată cu apa care cade de sus, de la peste 30 (treizeci) de metri, ceea ce face din ea una dintre cele mai mari cascade din „Massif Central”. Expusă în aer liber, fără a fi înconjurată de copaci, este cu atât mai măreață, mai impresionantă.

Ambele ar fi putut fascina turiștii, oriunde s-ar fi aflat. Cu toate acestea, natura a ales pentru ele unul dintre cele mai spectaculoase „Puys” (munții de origine vulcanică din centrul și sudul Franței): Puy de Sancy. După ce l-am parcurs cu piciorul în vara anului 2021, noi l-am supranumit “Vulcanul cel Mare” (o poveste relatată în “Puy de Sancy – Vulcanul cel Mare”).

Simplu spus, Puy de Sancy este o adevărată mină de aur pentru ochii drumeților, iar cascadele sale sunt adevărate comori care vor încânta vizitatorii. Geografii și site-ul oficial www.sancy.com numără nu mai puțin de cincisprezece cascade în împrejurimile sale. Unele dintre ele poartă nume deosebite: "Saut du Loup" – Saltul lupului (sus, stânga), “Bois de Chaux” – Pădurea de var (sus, dreapta) sau “Biche” – Căprioara (jos).

Două cascade la preţ de una!

Minunata noastră echipă, compusă din Irina, soția mea, și copiii noștri, Radu, cel mare, și Vlad, cel mic, a venit să urce vârful Puy de Sancy și să parcurgă creasta. Dar acest lucru nu se face pur și simplu așa; este nevoie de o încălzire prealabilă. Deci, în a doua zi a vacanței noastre, am plecat către cascada Rossignol; aproximativ 3 kilometri și 200 de metri de diferență de nivel pozitivă (urcare). Antrenament, cu o cascadă ca bonus.

Punctul de plecare este parcarea cimitirului “Paysager”. Poteca ne poartă printr-o pădure magnifică; înaintăm ascultând cu mare plăcere cântecul păsărelelor. Poteca este de pământ, presărată cu pietre din loc în loc; pe unele pasaje, urcăm ceva mai abrupt, solicitând mușchii picioarelor. Solul poate fi alunecos, mai ales când este ud; se impune să fim atenți să nu alunecăm; o luxație sau o entorsă este ultimul lucru pe care ni-l dorim.

Un luminiș și o întâlnire neașteptată: câteva lame albe și negre care păreau să se simtă perfect în largul lor aici. Se pare că mediul înconjurător de aici este același cu cel de acasă. Cel mai probabil, se află acolo pentru frumusețea și aspectul lor exotic, mai degrabă decât din motive comerciale. Oricum ar fi, să le vedem a fost o frumoasă surpriză.

Mai ales că poteca ne-a condus apoi la un drum județean, pe lângă care am mers câteva sute de metri înainte ca poteca să revină înapoi în pădure. Am fi preferat, desigur, să nu-l întâlnim; uneori, zgomotul mașinilor se amesteca cu sunetul cascadei pe care o puteam vedea deja în depărtare, ascunsă de copaci.

Și, în sfârșit, ajungem acolo, în fața Ei. „Privighetoarea” este destul de mică, comparativ cu surorile ei din zonă: 7 metri de înălțime, sculptată într-o piatră calcaroasă moale și friabilă, rotunjită de apa care cade de sus. Maiestuoasă, ne face să ne gândim la voalul unei mirese, chiar dacă Vlad îi găsește o asemănare cu apa care iese dintr-un aspersor. Frumoasă și părând destul de inofensivă, ne face să râdem: apa pe care o varsă se numește Pârâul Iadului. Radu trebuie să se supună la proba „ședința foto a lui tati”!

Pe drumul de întoarcere, zărim panouri de semnalizare care indică existența unei a doua cascade, “Queureuilh”. Un nume care răsună ca și cum ar denumi un trib din America de Sud, ecou al lamelelor de mai înainte. Mai târziu, aflăm că acest nume provine de fapt din dialectul local al limbii occitane și înseamnă „veveriță”!

Este chiar mai impresionantă decât „Privighetoarea”: 20 de metri înălțime, roci de bazalt dure care obligă apa să se încline în fața sa; piatra nu se lasă modelată, așa că apa trebuie să cadă în linie dreaptă. Și, încă o dată, Radu trebuie să se supună probei „ședința foto”!

Pe drumul de întoarcere, ne-am plimbat agale prin pădure, ochii noștri delectându-se cu frumusețea naturii înconjurătoare. A fost atât de plăcut, încât nu am mers direct spre mașină, ci am făcut câteva mici ocoluri: am urcat un micuț deal, am mers pe niște stânci. Am avut chiar norocul de a face o întâlnire deosebită: Pârâul Iadului, alimentat de apa celor două cascade.

Păstrând amintirea acestor minunății în minte și în suflet, ajungem în cele din urmă la parcare. Moralul nostru este la cote maxime și un zâmbet larg se desenează pe fețele noastre. Ne amuzăm încă și mai tare, spunându-ne că astăzi am fost norocoși: am putut admira două cascade, “Privighetoarea” și “Veverița”, la prețul uneia singure. Adică, cu prețul unei singure drumeții!

„La Grande Cascade” și căile sale de acces

Amplasată ideal, la capătul crestei masivului Sancy, „La Grande Cascade” are nu una, ci două poteci pentru a veni la ea. Prima, cea mai scurtă, pleacă din orașul Mont-Dore, un traseu de aproximativ 2 kilometri, cu o diferență pozitivă de nivel de 300 de metri. Bine marcată cu săgeți direcționale amplasate prin pădurea care precede cascada. Poteca este pe pământ, trepte de lemn fiind instalate pentru a facilita mersul și a preveni riscul de alunecare când solul este ud.

Noi am parcurs acest traseu în sens invers, pornind de „La Grande Cascade”, legănați de sunetul ei care se stingea treptat pe măsură ce ne îndepărtam. Coborârea a fost ușoară, atât de relaxați eram după ce am petrecut timp alături de ea. Mai bine decât o sesiune de meditație. Magnifică cascadă, imaginea ei o vom purta întotdeauna gravată în noi.

Am ajuns acolo după o lungă drumeție, începută mult mai devreme în cursul zilei, urmând cealaltă cale de acces, cea care străbate creasta masivului. Începe cu scara de 884 de trepte care duce de la stația superioară a telecabinei până pe vârful Sancy, 1884 de metri, iar de aici începe traseul de creastă, pe care îl vom parcurge integral până să ajungem la cascadă.

Vederi frumoase de pe creastă, întâlniri remarcabile pe drumul nostru. De menționat: vârful Roc de Cuzeau, la 1.737 de metri altitudine, pe care Vlad și Radu l-au urcat cu mare plăcere, încântați să poată escalada stânci.

Este cel mai lung și mai dificil dintre toate traseele din Sancy. În același timp, el oferă și priveliști magnifice nu doar asupra muntelui, ci și asupra orașului de bază al acestuia.

Coborând de pe “Roc du Cuzeau”, ne apropiam încet de “La Grande Cascade”. O zărim mai întâi de la distanță: o mică cădere de apă înconjurată de vegetație. Pe măsură ce ne apropiam, am descoperit un punct de belvedere, protejat de o balustradă, de unde excursioniștii pot admira cascada. Continuând drumul, ajungem la Ea, La Grande Cascade. Față în față, privirile noastre se încrucișează cu ochii apei.

Pentru noi, întâlnirea cu ea are gustul succesului, savoarea victoriei. Drumul pe creastă a fost lung, uneori dificil și obositor fizic. Dar răsplata este acum aici, în fața ochilor noștri. O adevărată minune a naturii.

Când vii dinspre oraș, pe măsură ce ne apropiem de cascadă, poteca e din ce în ce mai puțin de pământ și din ce în ce mai mult de piatră. E semnul intrării în munte. Sau al ieșirii, așa cum a fost în cazul drumeției noastre. Indiferent dacă este vorba de intrare sau de ieșire, poarta este acolo: La Grande Cascade.

În momentul în care am plecat, ne-am regretat că nu am putut vedea și alte cascade. Ne-am consolat spunându-ne că vor exista alte ocazii de a reveni în Sancy pentru a face drumeții și a descoperi alte cascade. Amintirea celor trei: Rossignol și Queureuilh, La Grande Cascade (jos), ne cere să revenim.