NAPOLI, UN MINUT DE NOSTALGIE
Nenumărați sunt vizitatorii care sosesc la Napoli, în ultimii ani, cu convingerea fermă că în orașul partenopean nu poți petrece un singur moment fără să te ciocnești cu turiști debarcați din Suedia sau din China! Seria Secante Românești, Adrian Irvin Rozei.
E drept că într-un oraș care e traversat în fiecare an de sute de mii de vizitatori, nu e simplu să găsești un loc unde adevărata viață a orașului să mai fie dăinuită! Această afirmație e valabilă, cu siguranță, dacă rămâi în perimetrul indicat de ghidurile turistice la capitolul «vizite inconturnabile la Napoli». Însă, dacă ai curajul și, mai ales, voința de a părăsi «les chemins battus», poți descoperi locuri uimitoare, puține cunoscute de vizitatorul grăbit.
De exemplu, dacă dai colțul, la numai câțiva metri de Piazza del Plebiscito, acolo unde se află Palatul Regal și Teatro San Carlo, te trezești pe o stradă, s-ar zice, cu un nume predestinat: Via Solitaria. Încă un pas și iată că apare «Via Monte de Dio»! Aici, ambianța generală e total diferită de cea din «Cartierul spaniol», unde restaurantele turistice, magazinele de confecții sau bijuteriile la modă se țin la lanț.
De-a lungul străzii Monte de Dio, nu întâlnești decât palate impunătoare, cu fațade severe, din piatră înegrită de trecerea timpului. De cele mai multe ori, porți grele de lemn interzic accesul în curți interioare, unde ai putea vedea grădini tropicale, cu palmieri și tufișuri înalte, care ascund locatarilor activitățile vecinilor și protejează intimitatea fiecărui ocupant al diferitelor apartamente. Însă la numărul 14 poți vedea, intrând și ieșind, nenumărați tineri, veseli, activi, surâzători. Sunt vizitatorii sosiți la «Istituto Italiano per gli Studi Filosofici», un centru cultural activ, recunoscut pe plan mondial, care organizează, în mod periodic, conferințe, întâlniri, dezbateri pe teme filosofice. Și care dispune de o imensă bibliotecă cu volume adunate, timp de jumătate de secol, de Gerardo Marotta (Napoli, 1927 – Napoli, 2017), celebru avocat, scriitor, filosof italian, creatorul acestui institut în 1975. Marotta a fost distins, de-a lungul carierei sale, cu nenumărate premii sau doctorate onorifice, printre care și cel al Universității din București, în anul 2000.
Însă, Palazzo Serra di Cassano, unde se află acest Institut, are o tradiţie seculară, care ascunde amintirea unor momente istorice secrete sau dramatice, puţin cunoscute de marele public. Edificiul a fost construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de Ferdinando Sanfelice (1675 – 1748, Napoli), remarcabil arhitect, rămas celebru prin realizările spectaculoase executate în capitala «Regatului Napoli», care va deveni, în secolul următor, „Regatul celor Două Siciliei”, sub stăpânirea casei de Bourbon. În cazul Palatului Serra, arhitectul s-a distins prin realizarea unei scări monumentale de acces la «piano nobile». Fațada înspre Via Monte de Dio este tot atât de impunătoare, mulțumită unui «Ordin colosal» pe două nivele de stil corintian, încadrat de ferestre «à tympan» și de balcoane tipice arcate în stil napolitan «piperno». Însă adevărata intrare principală a palatului se afla pe «Via Egiziaca», chiar în fața Palatului Regal. Numai că ea a fost zidită acum aproape 220 de ani! Cum spune un cronicar italian: «Quel portone chiuso urla ancora giustizia!» (Această poartă închisă strigă și azi «dreptate»!)
Republica partenopeană
În 1799, orașul Napoli a cunoscut un episod revoluționar, rămas în istorie sub denumirea «Republica napolitană», sau, mai degrabă, «Republica partenopeană». Acest nume provine de la sirena legendară Partenope (în greaca veche « Παρθενόπης/Parthenópês», cea cu fața de fecioară). După cum afirmă o legendă antică, Partenope ar fi fost înmormântată sub o lespede, deasupra căreia a fost construit orașul Napoli. De aceea, locuitorii săi sunt numiți «partenopeeni» și efemera republică din secolul al XVIII-lea a reluat acest nume.
«Republica partenopeană» n-a durat nici măcar 6 luni, din 21 ianuarie până pe 24 iunie 1799. În fața atacurilor victorioase ale armatei franceze, comandată de generalul Championnet, regele Burbon, Ferdinand IV, fugise din capitala sa pe un vas britanic, la Palermo. Atunci, intelectualii și poporul, mânați de principiile Revoluției franceze, proclamă republica. Deşi nu a avut decât o existenţă extrem de scurtă, ea a lăsat până azi, o amintire neştearsă, pentru că a luat măsuri de organizare administrativă şi de justiţie socială revoluţionare pentru acea vreme. Însă regele Ferdinand IV, revenit în oraș cu ajutorul trupelor britanice*, și-a călcat angajamentele și a declanșat o represiune nemiloasă împotriva republicanilor. Printre cei executaţi atunci, se număra şi Gennaro Serra, fiul proprietarului palatului menţionat, care a fost decapitat în Piazza Mercato, pe 20 august 1799, în ciuda demersurilor insistente ale principelui Serra.
În semn de revoltă, principele a zidit intrarea principală a palatului, care privea către reședința regală, și ea a rămas tot așa până astăzi! Un detaliu, poate puţin semnificativ, mi-a atras atenţia în istoria dramatică a «Republicii partenopeene»: drapelul ei. După modelul drapelului francez, revoluționarii au ales pentru steagul lor un tricolor. Însă au înlocuit culoarea albă, care-i amintea de Burboni, cu cea galbenă, iar albastrul închis francez cu un albastru mai deschis. Ceea ce a dat… steagul României de acum **, care pe atunci nici nu exista! În tot cazul, tricolorul «Republicii partenopeene» poate fi achiziționat chiar și azi, pe Internet, pentru suma de numai 6,95 euro! (Napoli, noiembrie 2018)
*Cinefilii amatori, de vârsta a treia, își mai amintesc de filmul «Lady Hamilton», turnat în 1941, a cărui vedete erau Laurence Olivier și Vivien Leigh și care a făcut un mare succes pe ecranele din România, la sfârșitul anilor ’50. Filmul descrie de manieră romanţată acest episod al istoriei italiene. Însă el fusese conceput, de la bun început, ca o referință la situația Europei în epoca turnării sale. Autoritățile de la București n-au remarcat că «istoria se repetă» și că același scenariu ar fi putut fi interpretat, cu alți protagoniști, în cursul anilor ’50!
**Deşi culorile drapelelor naţionale sunt, în general, definite prin lege, variantele practicate, ba chiar şi dimensiunile diferitelor fâşii, sunt atât de variabile, încât uneori numai vexologii sunt capabili să le diferenţieze! În cazul României, ele au dat naștere, nu demult, chiar și unui conflict internațional, rezolvat… în cadrul Națiunilor Unite!
Comentarii