top of page

CAPE REINGA - SPIRITUL NOII ZEELANDE

4 oct.
15 min de citit

Există drumuri pe care le faci pentru a ajunge undeva și există drumuri pe care le faci pentru a te îndepărta, încetul cu încetul, de tot ceea ce cunoști. Drumul spre nordul extrem al Noii Zeelande este unul dintre acestea. Plecăm din Auckland cu rezervorul plin și cu sentimentul obișnuit că o călătorie începe atunci când ieși din oraș. Numai că, de data aceasta, orașul nu dispare imediat.



Se agață de noi mult timp: autostrăzi, benzinării, semafoare, suburbii, magazine, camioane, case care se succed fără întrerupere. În oglinda retrovizoare, Aucklandul rămâne treptat mai mic, dar lumea lui încă ne însoțește.



Destinația este Te Rerenga Wairua, cunoscută mai ales sub numele de Cape Reinga, extremitatea nordică a insulei și unul dintre cele mai importante locuri spirituale pentru Māori. Dar până acolo sunt sute de kilometri. Și fiecare kilometru trebuie parcurs.



Paihia – ultima vacanță înainte de nord

Prima oprire adevărată este Paihia, orașul care pare construit special pentru vacanță. Bărci legănându-se în golf, turiști cu aparate foto, cafenele, restaurante, magazine de suveniruri și oameni care se plimbă fără grabă, ca și cum timpul ar fi fost inventat numai pentru ei. Bay of Islands este una dintre marile destinații turistice ale Noii Zeelande, iar Paihia își poartă cu naturalețe rolul de poartă de intrare în acest paradis.



Ne oprim pentru o cafea și o plimbare scurtă pe mal. Este încă o lume familiară. O lume în care poți cumpăra orice, poți mânca aproape orice și poți găsi mereu pe cineva care să-ți spună unde trebuie să mergi. Dar noi mergem mai departe. Și undeva, fără să observăm exact momentul, vacanța începe să se transforme în călătorie. După acest drum lung, ne cazăm și lăsăm în urmă oboseala zilei, așteptând dimineața următoare.



Mai avem puțin până la destinația noastră, dar tocmai această așteptare îi dă călătoriei un aer aparte. A doua zi vom porni spre locul pe care neozelandezii îl consideră drept cel mai spiritual al țării, un ținut în care mitologia Māori, oceanul și pământul par să se întâlnească la marginea lumii. Acolo unde drumul se termină, începe, poate, o altă călătorie.



Kerikeri – ținutul portocalelor

Drumul ne duce spre Kerikeri, una dintre cele mai plăcute localități din Northland. Aici nordul are încă o față generoasă și cultivată. Livezi, pomi fructiferi, grădini, mici ferme și magazine în care produsele locale par să aibă încă o legătură directă cu pământul din spatele lor.



Kerikeri este și ținutul portocalelor. Oprim pentru câteva minute. Nu avem nevoie de o atracție spectaculoasă. Uneori este suficient să cumperi ceva de mâncare, să stai pe o bancă și să privești oamenii trecând. Călătoria nu trebuie grăbită. Începem să înțelegem că nordul nu se cucerește. Se traversează încet.



State Highway 10 – drumul începe să se golească

De la Kerikeri intrăm pe State Highway 10. La început nu se schimbă mare lucru. Șoseaua este bună; mașinile încă apar, iar indicatoarele sunt numeroase. Dar treptat, traficul se subțiază. Orașele devin sate. Satele devin câteva case. Iar câteva case devin, uneori, doar un nume pe o hartă.



Trecem prin Orotēre, fără să avem nevoie să transformăm locul într-o destinație turistică. Oprim pentru câteva minute într-un loc liniștit, ne întindem picioarele și privim peisajul. Este una dintre acele opriri pe care nu le vei găsi în broșurile turistice. Și tocmai de aceea rămân în memorie.



Kaeo – nordul adevărat începe aici

În Kaeo, atmosfera este deja diferită. Nu mai suntem în lumea hotelurilor și a excursiilor organizate. Este un oraș mic, rural, înconjurat de dealuri și apă, cu ritmul său propriu. Oprim, cumpărăm o cafea și ne plimbăm câteva minute. Aici începe să se simtă ceea ce căutăm. Northlandul adevărat nu este neapărat cel din fotografiile turistice. Este cel al oamenilor care locuiesc aici, al fermelor, al drumurilor secundare, al magazinelor mici și al unei vieți care nu are nevoie de turiști pentru a exista. Drumul continuă.



Mangonui si Paewhenua Island

Mangonui apare aproape ca o surpriză. După kilometri de șosea și dealuri, marea se deschide din nou în fața noastră. Casele vechi, portul, ambarcațiunile și clădirile de lemn dau locului o atmosferă aparte. Parcăm și ne plimbăm pe mal. Aici nu mai avem nevoie de grabă. Privim apa și ne imaginăm câte generații au privit-o înaintea noastră. Nave comerciale, pescari, Māori, coloniști, călători. Marea nu păstrează fotografii, dar păstrează memoria. Iar noi suntem doar încă o pereche de ochi care o privește.



După Mangonui, drumul ne poartă peste Paewhenua Island. Pentru câteva minute avem impresia că șoseaua a fost așezată între apă și cer doar pentru a ne aminti că uscatul nu este niciodată permanent. Reducem viteza. Nu pentru că trebuie. Pentru că vrem. Apa se întinde de o parte și de alta, iar drumul pare să plutească. Este una dintre primele treceri simbolice ale călătoriei: după ce traversăm insula, nordul pare puțin mai departe de lumea pe care am lăsat-o în urmă.



Coopers Beach și Cable Bay – pauza de pe malul oceanului

Ajungem la Coopers Beach și facem o oprire mai lungă la Cable Bay Beach. Aici este momentul în care abandonăm complet mașina. Mergem pe plajă. Nisipul, apa, vântul și linia nesfârșită a orizontului ne obligă să încetinim.



Ne așezăm pentru câteva minute. Nu facem nimic. Și tocmai acesta este rostul opririi. Uneori, într-o călătorie lungă, cea mai importantă destinație este o bancă pe care stai zece minute fără să te gândești la nimic.



Taipa – lumea încă mai există

Taipa ne primește cu același aer liniștit de coastă. Case de vacanță, golfuri, vegetație și oameni care par să fi învățat o lecție pe care noi, cei veniți din oraș, o uităm permanent: nu trebuie să te grăbești. Dar nordul ne cheamă înainte. Ne urcăm din nou în mașină.



Kaingaroa și Awanui

La Kaingaroa, peisajul începe să se schimbe. Nu mai există aceeași densitate de turiști. Localitățile sunt mai discrete. Drumurile par mai lungi, iar distanța dintre oameni și locuri crește. Facem o scurtă oprire. Nu este nimic spectaculos. Și tocmai aceasta este frumusețea. Aici începi să vezi o altă Nouă Zeelandă: una care nu a fost amenajată pentru fotografii.



În Awanui ajungem la una dintre răscrucile importante ale călătoriei. De aici înainte, direcția este clară. Nord. Intrăm pe New Zealand Highway 1 – Far North Road. Până aici am mers spre nord. De aici înainte, mergem spre capăt.



Pukenui si Houhora

Pukenui pare deja desprins de restul țării. Facem o oprire scurtă. O cafea, poate ceva de mâncare, câteva minute în care privim drumul înainte. Apoi plecăm. Peisajul devine mai vast. Vântul se simte altfel. Și începi să înțelegi că ceea ce numim „Far North” nu este doar o regiune administrativă. Este o stare de spirit.



La Houhora, marea reapare. Northlandul pare că se joacă permanent cu formele sale: peninsule, golfuri, estuare, insule, plaje și drumuri care se strecoară printre ele. Ne oprim pentru câteva minute și privim apa. Este imposibil să nu te gândești cât de mică este șoseaua pe care ne aflăm în comparație cu întinderea oceanului. Și poate acesta este primul moment în care omul începe să dispară din peisaj.



Ngataki și Te Kao

În Ngataki, nordul devine aproape tăcut. Mașina înaintează, iar kilometrii trec. Casele sunt rare. Oamenii sunt și mai rari. Începem să nu mai căutăm atracții. Căutăm doar următorul kilometru. Și, paradoxal, călătoria devine mai interesantă.



Te Kao este una dintre ultimele opriri importante. Aici trebuie să simți că ceva s-a schimbat. Nu doar geografia. Și noi ne-am schimbat. Am plecat din Auckland cu reflexele orașului încă active. Acum nu mai avem nevoie de ele. Telefonul poate rămâne în buzunar. Programul nu mai contează. Nu mai există întâlniri, semafoare, grabă. Există doar drumul. Și nordul.



Tangoake și Karatia – ultimele semne ale civilizației

Trecem prin Tangoake și apoi prin Karatia. Sunt locuri pe lângă care altădată am fi trecut fără să le reținem numele. Acum fiecare indicator pare important. Fiecare casă. Fiecare curbă. Fiecare kilometru. Pentru că știm că ne apropiem. Drumul devine poveste.



Waitiki – ultima benzinărie

Și apoi ajungem la Waitiki. Ultima benzinărie înainte de Cape Reinga. Mai sunt aproximativ treizeci de kilometri. Oprim. Umplem rezervorul. Cumpărăm o cafea și ceva de mâncare pentru ultimii kilometri. Ne întindem picioarele și privim în jur. Nu este nimic grandios. Și totuși, locul are ceva solemn. Pentru că știm că de aici înainte nu mai avem nevoie de aproape nimic. Ultima benzinărie. Ultima cafea. Ultima oprire. Dincolo de ea, doar drumul. Și capătul drumului.



Ultimii treizeci de kilometri

Plecam din nou. Pe măsură ce înaintăm, simți că toate lucrurile care ne-au însoțit de la Auckland au rămas undeva în urmă. Orașele. Magazinele. Traficul. Zgomotul. Graba. Chiar și sentimentul că trebuie să ajungi undeva. Drumul se întinde înaintea noastră, iar peisajul pare să se deschidă tot mai mult. Cerul devine mai important. Vântul devine mai important. Oceanul devine mai important. Noi devenim mai mici. Și poate pentru prima dată în această călătorie, nu mai avem senzația că mergem undeva. Avem senzația că suntem deja acolo.



Trecerea spre spiritual

Ajunși aici, la capătul nordului, drumul începe să capete un alt înțeles. Până acum am măsurat călătoria în kilometri: Auckland, Paihia, Kerikeri, Mangonui, Awanui, Pukenui, Te Kao, Waitiki. Am alimentat mașina, am băut cafea, ne-am întins picioarele pe plaje și am continuat mereu spre nord. Dar de aici înainte nu mai este vorba despre kilometri. Am ajuns într-un loc în care, pentru Māori, lumea celor vii și lumea spiritelor se apropie una de cealaltă.



Te Rerenga Wairua — „locul de unde spiritele pornesc” — este unul dintre cele mai sacre locuri din Aotearoa. Potrivit tradiției, după moarte, wairua, spiritul omului, pornește spre nord, urmând un traseu spiritual numit Te Ara Wairua, până la capătul pământului. Și privind peisajul, înțelegi de ce un asemenea loc a putut deveni centrul unei asemenea povești.



90 Mile Beach – drumul spiritelor

Înainte de Cape Reinga se întinde Te Oneroa-a-Tōhē, cunoscută în lumea turistică drept Ninety Mile Beach. Numele englezesc este, de fapt, o mică înșelătorie geografică: plaja are aproximativ 88 de kilometri, nu 90 de mile. Dar în imaginația noastră, cifrele au devenit mai importante decât măsurătorile. Pentru Māori însă, această întindere de nisip este mult mai mult decât un peisaj spectaculos.



Tradiția descrie coasta de vest ca parte a drumului pe care spiritele îl urmează spre Te Rerenga Wairua. Spiritul călătorește spre nord, așteaptă momentul potrivit al fluxului și continuă către locul plecării. Astfel, ceea ce pentru turist este „90 Mile Beach” devine, în imaginarul Māori, o șosea a spiritelor. Stăm puțin pe nisip. Oceanul este imens. Nu mai pare deloc o plajă. Pare un drum.



Golful spiritelor

Pe coasta de nord-est întâlnim Piwhane/Spirits Bay, un golf larg, izolat, înconjurat de dune și vegetație. Numele englezesc pare aproape prea potrivit. Dar aici numele Māori este esențial: Piwhane. Potrivit tradiției, traseul spiritelor trece prin această regiune înainte de a ajunge la capătul peninsulei. De la Spirits Bay, drumul spiritual continuă către zona Cape Reinga.



Astăzi, Te Paki Coastal Track urmărește această coastă și leagă Spirits Bay de Pandora și mai departe de Tapotupotu și Cape Reinga. Ne oprim. Nu este nevoie de mult. Un golf, vântul și oceanul sunt suficiente. Aici începi să înțelegi că peisajul nu este doar decorul unei povești. Peisajul este povestea.



Twilight Beach – plaja de la sfârșitul lumii

Mai departe apare Paengarehia/Twilight Beach. Numele englezesc îi vine aproape ca o mănușă. Lumina de aici poate transforma plaja într-o scenă de film: nisipul lung, dunele, oceanul și vegetația joasă bătută de vânt.



Și chiar dacă aici nu este vorba despre Bella Swan și Edward Cullen, despre vampiri, vârcolaci și adolescenți îndrăgostiți care se uită dramatic unii la alții prin pădure, Twilight Beach pare coborâtă dintr-o altă mitologie. Are ceva ireal în lumina ei, în nisipul pustiu, în dunele care se ridică spre cer și în oceanul care se întinde până dincolo de orizont.



Numele nu pare deloc întâmplător. Este un loc cu o lumină aparte, cu un aer încărcat de mister, în care ai impresia că natura însăși a păstrat aici o magie veche, cu mult înainte ca Hollywoodul să descopere că amurgul poate fi romantic, periculos și foarte profitabil. Este una dintre acele plaje în care ai impresia că un regizor a cerut echipei de filmare să construiască „ceva foarte sălbatic”. Numai că nimeni nu a construit nimic. Natura a făcut totul.



Te Paki Coastal Track ajunge la Twilight Beach după ce traversează peisaje de dune și oferă priveliști către Cape Maria van Diemen și Motuopao Island. De aici, traseul continuă spre Te Paki Stream și, în cele din urmă, spre Ninety Mile Beach. Ne oprim pentru câteva minute. Privim înapoi. Și avem senzația că am intrat într-un film în care decorul este mai vechi decât orice civilizație pe care o cunoaștem.



Pandora Beach – numele unei corăbii

Pe partea cealaltă a acestui teritoriu se află Whangakea, cunoscută și sub numele de Pandora. Este un nume care pare desprins din mitologie, poate și din filmele celui mai nou Kiwi, James Cameron, autorul celebrului Titanic, dar și al francizei Avatar, în care planeta se numește, coincidență, Pandora.



Originea lui este mult mai concretă: numele amintește de HMS Pandora, nava care a cercetat această coastă în 1849. Aici istoriile se suprapun într-un mod fascinant. Māori au propria lor geografie spirituală.



Europenii au venit și au desenat o altă hartă: insule, golfuri, capuri, nave, faruri. Iar noi, turiștii de astăzi, venim cu a treia hartă, cea a fotografiilor, a șoselelor și a Google Maps. Trei lumi diferite privind același peisaj.



Cape Maria van Diemen – primul capăt al lumii europene

Spre vest apare Cape Maria van Diemen, unul dintre cele mai spectaculoase puncte ale regiunii. Numele vine de la navigatorul olandez Abel Tasman, care a explorat această coastă în 1642 și a numit capul în onoarea soției guvernatorului general al Indiilor Olandeze.



În apropiere se află Motuopao Island, insula pe care a fost construit primul far al acestei extremități de țară. Astăzi, privind spre ea, este greu să-ți imaginezi cât de izolată a fost această lume. Și tocmai această izolare avea să devină problema principală a farului.



Tapotupotu Beach – o plajă ascunsă între stânci

În partea opusă, Tapotupotu Bay apare ca o surpriză. Coborâm spre plajă. Este una dintre acele opriri care te fac să uiți că ai o destinație. Nisip deschis la culoare, apă, dealuri verzi și pădure care coboară aproape până la mal. DOC (Departmentul Conservării) o descrie ca pe un loc potrivit pentru relaxare și camping, dar avertizează că marea poate fi dificilă, cu valuri și curenți puternici.



Aici este și locul potrivit pentru o masă. Nu la Cape Reinga. Acolo nu se mănâncă. Nu este o regulă turistică oarecare, ci parte din respectul pentru caracterul sacru al locului. DOC precizează că nu este cultural potrivit să mănânci la Te Rerenga Wairua; pentru o pauză și o masă, Tapotupotu este recomandată. Așa că stăm pe plajă, mâncăm ceva și lăsăm lumea să continue fără noi câteva minute.



Copacul spiritelor

Și apoi ajungem la copac. Pōhutukawa-ul de la Te Rerenga Wairua. Este unul dintre cele mai cunoscute și mai misterioase simboluri ale Cape Reinga. Un copac răsucit, bătut de vânt, prins de marginea stâncii. Nu seamănă cu copacii pe care îi vezi într-o grădină. Pare că a supraviețuit aici împotriva tuturor regulilor.



Tradiția spune că acesta este copacul de care se leagă plecarea spiritelor. După ce ajunge la Te Rerenga Wairua, spiritul coboară prin rădăcinile pōhutukawa-ului în mare, continuându-și călătoria către lumea strămoșilor și către Hawaiki.



Copacul este considerat că are în jur de 800 de ani. Sursele istorice notează chiar o tradiție potrivit căreia nu ar fi înflorit niciodată — o poveste care contribuie la aura sa aparte. Aici trebuie însă să facem diferența dintre legendă și botanică.



Nu știm dacă un singur copac poate fi urmărit neîntrerupt timp de opt secole în sensul în care am putea data cu exactitate un monument construit de oameni. Dar ceea ce știm este că pōhutukawa-ul de la marginea capului are o vechime venerabilă și o importanță culturală extraordinară. Pentru Māori, valoarea lui nu stă într-un certificat de vârstă. Stă în poveste. În faptul că generații întregi au privit același copac și au spus: pe aici trec spiritele.



Spiritul coboară prin rădăcinile copacului și ajunge în mare. Dar călătoria nu se termină acolo. Potrivit tradiției, el merge spre Manawatāwhi/Three Kings Islands. Acolo spiritul ar ieși din mare pentru ultima privire asupra pământului pe care l-a părăsit, înainte de a continua către Hawaiki, patria ancestrală. Este o imagine extraordinară. Un om moare. Dar povestea lui nu se încheie în mormânt. Drumul continuă. Și continuă spre nord.



Farul care a venit de pe o insulă

Apoi, aproape ca un contrapunct perfect la povestea spiritului, apare farul. Alb. Mic. Singuratic. Modern în comparație cu legenda pe care o veghează. Primul far al acestei regiuni nu a fost aici.



În 1879, autoritățile au construit farul pe Motuopao Island, lângă Cape Maria van Diemen. Problema era că insula era extrem de greu accesibilă. Marea era agitată, iar aprovizionarea devenea o aventură. În 1886 a fost construit un sistem ingenios de tip flying fox, o instalație prin care proviziile și corespondența puteau fi transportate între insulă și continent. În realitate, oamenii au început să folosească instalația și pentru a traversa. Familii întregi. Păzitori ai farului. Oameni suspendați deasupra unei ape pe care nu voiai să o cunoști prea bine. În 1933, soția unui asistent de far a fost luată de pe stânci de valuri. Evenimentul a contribuit la decizia de a muta farul pe continent, la Cape Reinga, unde accesul putea fi făcut pe uscat. În 1940, vechiul far de la Cape Maria van Diemen a fost stins. Echipamentul a fost demontat și transportat către noul amplasament. Iar în 1941, noul far de la Cape Reinga a intrat în funcțiune. A fost ultimul far important cu personal permanent construit în Noua Zeelandă.



Farul în vreme de război

Există și o poveste mai puțin cunoscută. Când farul a început să funcționeze, lumea era în război. De fapt, lumina sa a fost puternic afectată de restricțiile de blackout din primii ani. Farul nu mai era doar un ajutor pentru navigație; într-un colț atât de izolat al Noii Zeelande, războiul ajunsese până aici. În 1918, înainte ca noul far să fie construit, raiderul german Wolf fusese văzut ancorat în apropiere, în Twilight Bay. În același an, nava Wimmera fusese scufundată de o mină la aproximativ 29 de kilometri de cap. Din cele 151 de persoane aflate la bord, 26 și-au pierdut viața. Un alt moment aproape neverosimil: o mină a ajuns pe coastă, iar după ce a fost observată de paznicii farului, a explodat înainte ca armata să poată interveni. Farul, în această lume îndepărtată, nu mai pare deloc romantic. Devine ceea ce a fost întotdeauna: un avanpost între om și mare.



Ultimul far păzit

Farul a funcționat cu personal până în 1987, când a fost automatizat, iar ultimul paznic a plecat. Astăzi, lumina este alimentată de baterii încărcate de panouri solare. În 2023, sistemul a fost modernizat cu un beacon LED care luminează la fiecare 12 secunde și are o rază de aproximativ 35 de kilometri. Este o transformare aproape simbolică. Omul a dispărut din far. Lumina a rămas. La fel ca povestea. Și apoi privim în jos. Acolo este ceea ce am venit să vedem. Linia dintre Tasman Sea și Pacific Ocean. Nu este o linie trasată cu rigla pe apă. Nu există o frontieră solidă între cele două mări. Ceea ce vedem este rezultatul întâlnirii unor mase de apă, curenți și valuri care se mișcă diferit.



În zona Columbia Bank, la vest de cap, curenții Tasman Sea și Pacific Ocean se întâlnesc și pot forma o zonă spectaculoasă de apă frământată, cu spumă și valuri care par să se lovească unele de altele. În anumite zile, contrastul este atât de vizibil încât pare că cineva a tras o linie pe ocean. O parte. Și cealaltă. Vestul — Tasman Sea. Estul — Pacific. Două lumi de apă care se întâlnesc fără să poată fi despărțite cu adevărat.



Și poate că aici se află cea mai frumoasă metaforă a întregii călătorii. Pentru că și tradiția Māori vorbește despre această întâlnire a apelor într-un limbaj care depășește geografia. Explicațiile culturale tradiționale asociază mările cu identități și relații care transformă întâlnirea lor într-o imagine a unirii, a forțelor care se întâlnesc și a vieții care se naște din această întâlnire. Stăm pe marginea continentului și privim. În spatele nostru sunt sute de kilometri de șosea. Paihia. Kerikeri. Mangonui. Cable Bay. Awanui. Pukenui. Te Kao. Waitiki. În fața noastră sunt oceanele. Și undeva, sub copacul bătrân, legenda continuă.



La capătul drumului

Începem această călătorie ca niște oameni obișnuiți care pleacă din Auckland într-o excursie spre nord. Avem o mașină. Un rezervor. O hartă. Câteva opriri planificate. Și o destinație. Dar drumul ne ia lucrurile încet. Mai întâi, zgomotul orașului. Apoi traficul. Apoi magazinele. Apoi aglomerația. Apoi chiar și sentimentul că trebuie să ne grăbim. La Waitiki am lăsat în urmă ultima benzinărie. La Ninety Mile Beach am întâlnit drumul spiritelor. La Spirits Bay am intrat în legendă. La Tapotupotu am făcut ultima pauză. La pōhutukawa am întâlnit povestea morții și a întoarcerii către strămoși. Iar la far am întâlnit istoria oamenilor care au încercat să îmblânzească marea. Acum, la Te Rerenga Wairua, cele două povești se întâlnesc. Legenda și istoria. Māori și european. Pământul și oceanul. Viața și moartea. Și, în depărtare, două mări care par să-și împingă valurile una împotriva celeilalte. Poate că de aceea acest loc nu seamănă cu o destinație. Seamănă cu o trecere. Iar noi, după ce am mers sute de kilometri spre nord, înțelegem în sfârșit că nu am călătorit până la capătul lumii. Am călătorit până la marginea unei lumi. Dincolo de ea începe alta.


Dincolo de capăt

Poate că aceasta este frumusețea unei călătorii spre nord. Pleci din Auckland crezând că vei ajunge la capătul Noii Zeelande. Dar când ajungi la Te Rerenga Wairua, descoperi că nu există, de fapt, un capăt. Există doar o margine. Un loc în care pământul se oprește și marea începe. Un loc în care oamenii au privit același orizont timp de secole și au văzut mai mult decât vedem noi. Iar după ce stai suficient de mult acolo, se întâmplă ceva ciudat. Nu mai simți că ai ajuns la capătul lumii. Simți că ai lăsat lumea în urmă. Și poate că acesta este adevăratul sens al călătoriei. Nu distanța dintre Auckland și Cape Reinga. Nu sutele de kilometri. Cei 423 kilometri. Nu șoseaua, nici mașina, nici ultima benzinărie de la Waitiki. Ci desprinderea lentă de tot ceea ce ne este familiar, până când rămân doar cerul, oceanul, pământul și tăcerea. Am plecat spre nord ca să ajungem la capătul drumului.


Epilog

Stăm o vreme fără să spunem nimic. În fața noastră, două oceane se întâlnesc, iar vântul trece peste stânci și peste bătrânul pōhutukawa, ca și cum ar duce mai departe poveștile celor care au ajuns aici înaintea noastră. Am venit până la capătul drumului. Dar, privind marea, înțelegem că nu am ajuns la un sfârșit. Doar la un loc de unde toate drumurile par să continue în altă parte. Poate că aceasta este adevărata poveste a lui Te Rerenga Wairua. Nu despre capătul lumii. Ci despre plecare. Și, pentru câteva clipe, rămânem acolo, în liniște, privind oceanul.



Comentarii


bottom of page