GRĂDINA DE IARNĂ DIN AUCKLAND
Una dintre bijuteriile Consiliului din Auckland, Wintergarden din Auckland Domain, este o comoară de mare interes istoric.
A fost proiectată la începutul anilor 1900 în stilul faimoasei colaborări engleze dintre Edwin Lutyens și Gertrude Jekyll și a fost deschisă în 1913.
Istoria grădinii
Plante rare și spectaculoase, inclusiv Amorphophallus titanum (floarea cadavru), precum și o amplă colecție de crizanteme, într-o expoziție mereu schimbătoare, pot fi admirate în fiecare dintre cele două sere victoriene cu acoperiș boltit, care se deschid spre o curte extinsă și un bazin adâncit.
Pergolele
Pergolele ample leagă designul formal și găzduiesc numeroase plante cățărătoare spectaculoase. O colecție vastă de ferigi din Noua Zeelandă, crescând într-o carieră de scorie adâncită în partea din spate, completează complexul Grădinii de Iarnă.
Cele două încăperi
În dimineața aceasta senină, vacanța pare să ne fi așezat pe umeri o liniște pe care nu o simțim în restul anului. Pășesc alături de copiii mei spre Wintergarden, iar clădirea de sticlă se ridică în fața noastră ca o promisiune. Lumina se joacă pe suprafața ei, iar în aer plutește o anticipare pe care o simțim cu toții.
Sala temperată, ordinea blândă a anotimpurilor
Trecem în prima încăpere, iar aerul se schimbă brusc. Este răcoros, proaspăt, ca o dimineață de primăvară.
Aici totul pare mai ordonat, mai liniștit. Crizantemele se întind în valuri de culori (alb, roz, portocaliu, mov) ca un covor țesut cu răbdare.
Grădina de cactuși
În partea din centru a sălii, descoperim grădina de cactuși, un colț care pare desprins dintr-un deșert miniatural. Cactușii se ridică în forme ciudate și fascinante: unii rotunzi ca niște perne verzi, alții înalți și subțiri, cu siluete care par să salute cerul. Copiii se apropie cu prudență — Victoria observă florile mici, delicate, care răsar din vârfurile unor cactuși, iar Lucas numără „coastele” unui cactus uriaș, convins că seamănă cu armura unui cavaler.
Lumina filtrată prin sticlă cade pe spinii lor, iar umbrele se proiectează pe podea ca niște desene geometrice. În acest colț, timpul pare să încetinească. Cactușii nu cer atenție, nu se mișcă, nu se schimbă repede — dar tocmai această liniște îi face memorabili.
Mai în față, într-o zonă luminoasă, apar mușcatele - roșii, roz, albe - crescând în ghivece mari, așezate ca niște mici insule de culoare. Mirosul lor ușor, familiar, aduce cu el o senzație de acasă.
Victoria se oprește lângă un ghiveci și spune că mușcatele „zâmbesc”, iar Lucas observă că unele au frunze rotunde, altele zimțate, ca niște mici steaguri verzi.
În colțul de iarnă, florile specifice sezonului rece își arată delicatețea: ciclamenii cu petale răsucite, helleborus cu nuanțe de crem sau mov și câteva poinsettia care păstrează roșul intens al sărbătorilor.
Copiii sunt fascinați de faptul că aceste flori „nu se tem de frig”. Victoria spune că par „niște mici curajoase”, iar Lucas le compară cu soldați care păzesc grădina în lunile reci.
În colțul din stânga, flori mici și parfumate atrag fluturi. Un fluture galben dansează în cercuri, iar copiii îl urmăresc cu o atenție aproape solemnă. Victoria spune că fluturele ne arată drumul, iar Lucas încearcă să-l fotografieze, dar fluturele se joacă cu el, dispărând și reapărând.
Ne plimbăm printre rândurile de plante, iar fiecare colț al încăperii pare să spună o poveste diferită: unele despre primăveri timpurii, altele despre toamne blânde, altele despre răbdarea cu care natura își schimbă hainele.
Curtea cu statuile de marmură
Ieșim în curtea dintre cele două încăperi. Statuile de marmură, aliniate ca niște personaje dintr-o piesă veche, par să ne urmărească. Copiii le dau nume: „Doamna Crizantemă”, „Cavalerul Ferigilor”, „Paznicul Bazinului”.
Fiecare statuie primește o poveste, iar curtea se umple de personaje invizibile. Statuile au fost adăugate în anii 1920 și 1930 de către omul de afaceri local William Elliot.
Heleșteul
Heleșteul din mijlocul grădinii este liniștit. Apa este atât de clară încât pot vedea frunzele căzute pe fund. Ne așezăm pe margine, iar copiii aruncă petale, urmărind cum se rotesc pe suprafața apei. Victoria spune că heleșteul ține minte toate florile care au trecut pe aici, iar Lucas decide că este locul perfect pentru o poveste cu sirene.
Pe partea dreaptă, pergolele pline de plante cățărătoare se arcuiesc deasupra noastră. Unele flori sunt mici și albastre, altele mari și roșii, ca niște flăcări. Copiii aleargă pe sub pergole, iar umbrele frunzelor se mișcă pe fețele lor ca niște tatuaje verzi.
În spate, cariera de scorie adăpostește ferigile din Noua Zeelandă. Este un loc răcoros, tăcut, ca o pădure ascunsă. Lucas spune că acolo locuiesc spiridușii, iar Victoria caută urme de pași. Eu simt că locul acesta este inima grădinii — un spațiu care respiră încet, fără grabă.
Sala tropicală, inima care bate încet
Deschid ușa spre a doua încăpere, iar aerul cald ne lovește ca o respirație venită din altă lume. Lucas se oprește pentru o clipă, surprins de aburul care i se așează pe piele, iar Victoria râde, cu acel râs limpede care face ca totul să pară mai ușor.
Frunzele uriașe de Monstera se întind deasupra noastră ca niște brațe verzi, iar liane subțiri coboară din tavan, tremurând ușor în curentul de aer.
În mijloc, heleșteul cu pești exotici ne atrage ca un magnet. Apa este limpede, iar peștii — roșii, aurii, cu dungi albastre — se mișcă în cercuri lente, ca niște panglici vii.
Copiii se apleacă peste margine. Victoria inventează o poveste despre un pește mic, verde, care păzește grădina în fiecare noapte, iar Lucas îl urmărește cu privirea, convins că îl vede printre frunzele plutitoare. Eu îi privesc și simt cum locul acesta ne transformă, pentru câteva clipe, într-o familie de exploratori.
Pe partea stângă, floarea-cadavru, Amorphophallus titanum, se ridică masivă și misterioasă. Nu este înflorită, dar copiii îmi cer să le povestesc despre mirosul ei. Lucas spune că ar vrea să o vadă înflorită doar dacă avem măști de gaze, iar Victoria decide că ar fi floarea perfectă pentru un dragon. Râdem, iar râsul nostru se amestecă cu foșnetul frunzelor.
Ieșirea, lumina care ne însoțește
Când ieșim din Wintergarden, lumina de afară pare diferită. Copiii vorbesc unul peste altul, povestind ce le place cel mai mult: peștii exotici, fluturele galben, statuia Cavalerului Ferigilor, florile uriașe, pergolele, ferigile ascunse.
Eu îi ascult și simt că ziua aceasta nu este doar o plimbare, ci un capitol al nostru — unul care rămâne cu noi mult timp, ca o fotografie pe care nu o uităm.
Comentarii