SUB MANTIA LUI TIA: CROAZIERA PE LACUL TAUPŌ

Lacul Taupō se întinde ca o mare interioară în inima Insulei de Nord a Noii Zeelande, fiind cel mai vast ochi de apă dulce al emisferei sudice, cu o suprafață de 616 km² și o adâncime ce atinge până la 186 m. El s-a născut dintr-un cataclism, o erupție vulcanică uriașă petrecută acum aproximativ 26.500 de ani, când cerul s-a întunecat și pământul a fost redesenat de foc și cenușă.

Articolul pe care îl veți citi în continuare vă va purta într-o croazieră fermecătoare pe apele liniștite și misterioase ale acestui lac minunat, unde reflexele cerului se contopesc cu nuanțele smarald ale malurilor. Fiecare val pare să șoptească povești străvechi, iar briza adie ca un cântec blând ce mângâie sufletul călătorului, țesând o simfonie a liniștii și frumuseții. Și dacă vreți să vă alăturați acestei croaziere, tot ce trebuie să faceți este să urmăriți filmul ei, care vă va purta la final într-o poveste ce rămâne în inimă.

Căldarea vulcanică uriașă lăsată în urmă s-a umplut încet cu ape limpezi, scurse de pe versanții din zonă, dar și cu aportul neostoit al râului Waikato, cel mai mare din Noua Zeelandă, dând viață acestui lac care pare uneori mai aproape de mit decât de realitate.

Nu întâmplător, Jules Verne l-a așezat în paginile sale, ca pe o geografie de vis și aventură, arătând că măreția lui Taupō depășea hotarele Noii Zeelande și pătrundea în imaginarul universal: "O adâncitură de nepătruns, lungă de douăzeci şi cinci de mile, lată de douăzeci, s-a format într-o zi, cu mult înainte de timpurile istorice, printr-o năruire a cavernelor, în mijlocul lavei trahitice din centrul insulei. Apele, scurse din vârfurile învecinate, au năvălit în această enormă scobitură. Adâncitura a devenit lac, dar tot prăpastie a rămas şi sondele nu sunt încă în stare să-i dea de fund. Astfel este lacul Taupo, ridicat la o mie două sute cincizeci de picioare deasupra nivelului mării şi dominat de un lanţ de munţi înalţi de opt sute de metri. Spre apus, munţi stâncoşi foarte înalţi; spre nord, câteva culmi răzleţe şi acoperite de păduri; spre răsărit, o câmpie largă, brăzdată de un drum şi bogată în piatră calcaroasă, care străluceşte sub ramurile tufişurilor; spre sud conuri vulcanice, în dosul unui prim plan de păduri; toate acestea încadrează în chip maiestuos vasta întindere de apă, ale cărei furtuni îngrozitoare sunt ca şi ciclonii oceanului". Jules Verne, Copiii Capitanului Grant, 1867

Această faimoasă erupție a vulcanului Taupō a ridicat în aer nori de cenușă care au întunecat cerul până în Asia și Europa. Peste secole, în jurul anului 180 d.Hr., o altă erupție – atât de puternică încât a fost consemnată în cronici chineze și romane – a remodelat peisajul și a învăluit lacul într-o aură de mister, făcând din el un tărâm al legendelor și al poveștilor nemuritoare.

"Toată regiunea aceasta fierbe ca o căldare imensă, atârnată peste flăcările subpământene. Pământul tremură sub activitatea focului central. Aburi calzi ţâşnesc în unele locuri. Coaja pământului se năruie cu zgomot ca o prăjitură prea apăsată şi, fără îndoială că platoul s-ar prăbuşi într-un cuptor incandescent, dacă totuşi cu douăsprezece mile mai departe aburii închişi, n-ar găsi o ieşire prin craterele lui Tongariro". Jules Verne, Copiii Capitanului Grant, 1867.

Pentru Māori, Taupō-nui-a-Tia nu este doar un lac, ci un strămoș adormit, o prezență vie care pulsează sub apele albastre și adânci. Numele său înseamnă „mantia mare a lui Tia”, amintind de exploratorul polinezian care descoperă aceste ținuturi și lasă amprenta sa asupra pământului. Miturile locale povestesc că lacul este păzit de taniwha, creaturi mitice jumătate pește, jumătate spirit, care protejează apele și pot pedepsi pe cei care nu respectă sacralitatea locului.

Unele insulițe ascunse în adâncuri erau locuințe ale zeităților lacului, iar valurile și curenții imprevizibili sunt interpretate ca manifestări ale puterii lor. Fiecare faleză de lavă și fiecare plajă de nisip vulcanic ascunde o poveste transmisă prin secole: de la eroi care traversează lacul în canoe sacre, până la spirite războinice care apără teritoriul de intruși. Chiar și izvoarele termale de pe maluri sunt considerate puncte sacre, unde apa fierbinte este darul pământului și al spiritelor, folosită pentru vindecare și purificare. Taupō nu este doar un loc geografic, ci o lume vie, unde istoria, geologia și mitologia se întrepătrund, iar fiecare val, fiecare adâncime și fiecare stâncă poartă ecoul legendelor Māori.

Descoperim lacul urcând pe barca Ernest Kemp, o navă de epocă care alunecă tihnit de-a lungul coastelor. În liniștea apei, Taupō se desfășoară ca o carte deschisă, iar pereții stâncoși dezvăluie straturi de foc pietrificat, mărturii mute ale erupțiilor preistorice. Vântul adie ușor, iar reflexele soarelui dansează pe suprafața apei, transformând fiecare val într-un fir de poveste.

Întreaga experiență este îmbogățită de căpitanul și ghidul Peter și de însoțitoarea de bord, Sascha, care, pe parcursul celor peste două ore de croazieră, ne poartă prin legendele lacului, istoria erupțiilor și secretele fiecărei insulițe și stânci. Fiecare poveste și detaliu transformă călătoria într-o relaxare a minții și sufletului, iar timpul pare să curgă mai domol pe apele sacre ale lui Taupō.

Pe punte, căpitanul Peter ne povestește și felul în care lacul pătrunde în imaginarul oamenilor. Și îmi amintesc instantaneu de fascinantele călătorii ale marelui scriitor francez Jules Verne, care, în romanul său Copiii căpitanului Grant (1867), descrie acest lac minunat, fiind impresionat de dimensiunea și aura sa misterioasă. Pentru cititorii europeni ai secolului XIX, Taupō nu este doar o întindere de apă, ci o fereastră spre necunoscut, un loc neatins de explorările sistematice, un reper al exoticului și al visului romantic.

În depărtare, munții Ruapehu, Tongariro și Ngauruhoe se înalță precum zei de gheață care veghează lacul. Vântul adie, aducând mirosul apei reci și al pietrei umede, iar valurile scurte lovesc bordajul vechi al Ernest Kemp, amintindu-ne subtil de forța latentă care pulsează în adâncuri. Lacul pare un organism viu, plin de energie și mister, unde fiecare vibrație a apei evocă trecutul său vulcanic și legendele care îl învăluie de secole.

Iar Jules Verne continuă să povestească aventurile călătorilor săi imaginari pe apele din Taupō: "De pe ţărmul de nord, vulcanul părea a fi învăluit de fum şi de flăcări, deasupra micilor munţi. Tongariro părea să aparţină unui sistem orografic destul de complicat. În dosul lui, muntele Ruapehu, izolat în câmpie, îşi înălţa la nouă mii de picioare în aer, capul pierdut în nori. Nici un muritor nu pusese piciorul pe vârful său inaccesibil, ochiul omenesc n-a privit niciodată adâncimile craterului său..." Jules Verne, Copiii căpitanului Grant, 1867

Când Ernest Kemp virează spre țărm, rămânem pe punte, lăsând vântul rece să aducă ultimele umbre ale sculpturilor Māori. Chipurile uriașe, săpate direct în stânca de lavă, reprezintă strămoși, zei și eroi legendari, fiecare cu trăsături expresive și simboluri sacre. Sunt povești în piatră, fiecare linie vorbind despre curaj, protecție și legătura profundă a Māori cu lacul și pământul. Atmosfera este între liniște și solemnitate, ca și cum chipurile veghează încă asupra noastră, păzind memoria și legendele locului.

Când sculptorul tradițional, instruit într-o marae (un complex sacru care servește drept punct central pentru o comunitate Māori), Matahi Brightwell, a vâslit pe lângă o nișă stâncoasă de pe Lacul Taupō în 1976, a avut o viziune: un chip tatuat ce părea să iasă din adâncurile timpului. Bunica sa, Te Huatahi Susie Gilbert, din triburile Ngāti Rauhoto, Ngāti Tuwharetoa, Ngāti Maiotaki și Ngāti Whakaue, îi ceruse tânărului sculptor să dea viață strămoșului ei, Ngātoroirangi, pe un copac totāra, pentru a lega familia de pământul sacru într-un legământ ce să dureze veșnic. Dar când Matahi a ajuns în Taupō, copacul nu exista. În căutarea inspirației, el a pornit cu canoea pe ape, lăsând vântul și reflexele soarelui să-i călăuzească mâinile și gândurile.

Matahi și Raipoia Brightwell.

Nișa stâncoasă de la Mine Bay a devenit astfel pânza destinului. Patru ani mai târziu, în 1980, sub ghidarea lui Matahi, o echipă de patru artiști – Jono Randell, Te Miringa Hohaia, Dave Hegglun și Steve Myhre – a transformat roca în viață, sculptând un Ngatoroirangi care parcă privea spre orizontul etern. Pur și simplu cu ochelari de protecție și un slip de înot, artiștii au trasat mai întâi conturul cu cretă și linii de sfoară, apoi l-au modelat cu mâinile, lăsând ca fiecare atingere să vibreze cu energia lacului și a vremurilor trecute. În jurul lui Ngatoroirangi, chipurile strămoșilor și gardienilor, tupuna și kaitiaki, se înalță ca umbre vii, vegheând asupra poveștilor tribului local Māori. Fiecare linie, fiecare rid, fiecare privire sculptată în piatră aduce cu ea ecoul aventurii, al apei și al timpului – o călătorie în trecut ce rămâne mereu vie pentru cei care se opresc să privească.

Lucas și Victoria privesc atent spre mal, cu aceeași curiozitate cu care caută mereu istoria ascunsă dincolo de peisaje. În fața sculpturilor, trecutul și prezentul se contopesc, iar legendele Māori prind viață în fiecare rid și fiecare privire gravată în stâncă. Cei doi sunt entuziasmați de șopârla uriașă, al cărei corp se pierde în apele întunecate ale lacului, o prezență mitică care pulsează cu energia locului.

Și asta nu e tot! Entuziasmul lor atinge cote paroxistice atunci când, sub zâmbetul blând și ochii scânteietori ai căpitanului Peter, sunt puși să conducă nava spre țărm. Lucas și Victoria se strecoară la cârmă, ca niște pirați curajoși din povești, strângând volanul cu mâini mici, dar pline de hotărâre. Ernest Kemp, cu prova spintecătoare și cu aerul ajutând din spate, străbate valurile cu grație, iar stropii de apă dansează ca niște mici sirene care îi acompaniază fiecare mișcare. Fiecare clipă e o aventură și fiecare val pare să râdă împreună cu ei, făcându-i să simtă că întreaga lume e un tărâm magic doar al lor.

Ghidul nostru continuă să explice că regiunea Taupō nu este doar un tărâm al legendelor și al erupțiilor vulcanice, ci și un loc în care apele ascund comori vii. Ea devine renumită în întreaga lume pentru pescuitul păstrăvului, atât pe Lacul Taupō, cât și în râurile care îl hrănesc. Râul Tongariro, cu curenții săi repezi și limpezi, este deosebit de faimos pentru păstrăvul curcubeu și păstrăvul brun, care strălucesc în soare ca niște bijuterii vii. Aflăm că primul păstrăv prins în această regiune, în aprilie 1904, a cântărit 1,36 kilograme.

Plutim încet de-a lungul țărmului, descoperind golfuri ascunse și plaje de nisip vulcanic presărate cu pietre negre lucioase. Vântul adie domol, iar reflexele soarelui dansează pe apă, transformând fiecare val într-o sclipire efemeră. Păsările acvatice – rațe și cormorani – se retrag liniștite în spatele nostru, lăsându-ne singuri cu legenda lacului. În cele din urmă, Ernest Kemp ajunge la punctul terminus al croazierei, acostând cu grație în micuțul port.

Tot aici, lebedele negre așteaptă cuminte, plutind leneș pe apă, completând imaginea unei lumi unde timpul curge altfel, ca într-o poveste veche, scrisă de natură și păstrată cu respect de oamenii locului.

Taupō rămâne mai mult decât un lac. Este un loc unde geologia, mitologia, istoria și literatura se întâlnesc, unde vizitatorul se simte parte dintr-o poveste care traversează milenii.

În apele sale adânci, în chipurile sculptate și în reflexele soarelui, Lacul Taupō păstrează magia trecutului și promisiunea aventurii, oferind fiecărui călător o experiență ce rămâne vie mult timp după ce barca pleacă.