CASTELUL BRAN - FORTĂREAȚA GOTICĂ A TRANSILVANIEI

Coborârea din mașina televiziunii Europa Nova, în fața Castelului Bran, a avut ceva din gestul unui pelerin ajuns, în sfârșit, la locul promis. Era una dintre acele dimineți în care ceața nu ascundea, ci dezvăluia: se agăța de turnuri și de stâncă, ca o promisiune nerostită.

Privit din vale, castelul părea suspendat între cer și piatră, iar oprirea de câteva clipe, înainte de urcare, devenea aproape necesară. Branul nu se oferă grăbit; cere răbdare, tăcere și un prim contact fără intermedieri.

Ridicat la granița istorică dintre Transilvania și Țara Românească, castelul nu a fost gândit ca reședință princiară, ci ca instrument de control strategic, economic și militar. Abia mult mai târziu avea să fie investit cu o aură culturală globală, prin asocierea – adesea forțată – cu legenda lui Dracula. Dincolo de această mitologie modernă, Branul rămâne o construcție funcțională, sobră, născută din nevoia de a controla drumuri, mărfuri și oameni.

Primele straturi ale locului preced piatra. În 1211, cavalerii teutoni ridicau aici o fortificație din lemn, distrusă după alungarea lor, în 1225. Castelul de piatră, cel pe care îl urci astăzi pas cu pas, apare în 1377, când regele Ludovic I de Anjou le acordă brașovenilor dreptul de a construi o cetate la Bran, în schimbul unor privilegii comerciale. Este un detaliu esențial: Branul este o fortăreață a negustorilor, nu a nobililor, iar această origine se simte în fiecare scară abruptă și coridor îngust.

Drumul până aici, parcurs cu mașina pe ruta București – Ploiești – Sinaia – Brașov – Bran, funcționează aproape ca o inițiere geografică. Bucureștiul, oraș al contrastelor istorice și politice, își lasă în urmă straturile succesive, de la Curtea Veche la cicatricile comunismului. Ploieștiul, oraș industrial, poartă amprenta decisivă a petrolului și a bombardamentelor care i-au modelat destinul. Sinaia, născută din liniștea mănăstirii și transformată de ambiția regală, anunță intrarea într-o altă Românie, una a reprezentării și eleganței. Brașovul, cu zidurile sale medievale și spiritul săsesc al comerțului, pregătește trecerea firească spre Bran, oraș al graniței și al negocierii dintre lumi.

Ajuns în parcare, contactul cu prezentul este abrupt. Talciocul de la poalele castelului, cu suveniruri stridente și vampiri de operetă, reduce figura lui Vlad Țepeș la mască de plastic și tricou fosforescent. Merită, totuși, o privire atentă, nu pentru cumpărături, ci pentru a înțelege cum istoria este digerată și rescrisă de piață. Ironia este evidentă: voievodul, prezent aici cel mult o noapte, este astăzi omniprezent în kitsch.

Urcarea spre intrare, pe calea abruptă din dreapta, aduce o schimbare vizibilă de ritm. Zgomotul dispare, pașii se domolesc, iar liniștea începe să funcționeze ca o regulă nescrisă. Odată trecut pragul, castelul impune o disciplină a mișcării și a privirii. Armele, armurile, paturile regale și pasajele înguste nu sunt simple exponate, ci urme ale unei vieți trăite sub presiunea permanentă a primejdiei.

Curtea interioară, dominată de fântâna adâncă, atrage inevitabil atenția. Este un spațiu în care apa, piatra și lumina se adună într-un echilibru vechi, iar oprirea aici, chiar și pentru câteva momente, ajută la înțelegerea funcției defensive și simbolice a castelului.

Branul a fost, timp de secole, un punct vamal major între Transilvania și Țara Românească. Aici se percepeau taxe pentru sare, vite, vin și țesături, iar veniturile obținute depășeau uneori agricultura regiunii. Depozitele pentru mărfuri confiscate sau întârziate confirmă caracterul pragmatic al fortăreței.

Legenda lui Vlad Țepeș plutește peste ziduri, deși documentele nu confirmă că ar fi locuit aici. Cel mult, a trecut prin zonă sau a fost ținut temporar prizonier, într-un context politic complicat.

Absența sa reală contrastează cu prezența sa simbolică, amplificată de marketingul modern, care a transformat lipsa în atracție.

Un moment de ruptură benefică apare în 1920, când castelul este oferit Reginei Maria. Sub influența ei, Branul se umanizează: apar electricitatea, apa curentă, mobilierul art nouveau și oriental, grădinile terasate. Fortăreața devine reședință, iar piatra capătă o dimensiune intimă. Priveliștea de pe balcoane, deschisă spre Bucegi și Piatra Craiului, completează această transformare, invitând la contemplare mai degrabă decât la apărare.

Astăzi, castelul adăpostește aproximativ 57 de încăperi, legate prin scări înguste și pasaje secrete. Unele ziduri depășesc patru metri grosime, curtea funcționează ca un sistem natural de colectare a apei de ploaie, iar amprenta la sol rămâne surprinzător de redusă, în jur de 2.500 de metri pătrați. Cu peste un milion de vizitatori anual, Branul este cel mai vizitat obiectiv turistic din România, primind în sezonul de vârf până la 8.000 de oameni pe zi, majoritatea veniți din afara țării.

Castelul Bran nu are nevoie de vampiri pentru a impresiona. Forța sa stă în tensiunea permanentă dintre adevăr și mit, dintre istorie documentată și ficțiune globală. Vizita devine cu adevărat memorabilă atunci când este trăită lent, cu pași măsurați și cu disponibilitatea de a lăsa loc întrebărilor. Poate acesta este cel mai onest mod de a pleca de aici: nu cu certitudini, ci cu senzația că istoria continuă să se scrie, de fiecare dată, în mintea celui care o traversează.

https://www.youtube.com/watch?v=hpHsVeZuTEQ