CASTELUL BRAN - FORTĂREAȚA GOTICĂ A TRANSILVANIEI

Coborârea din mașina televiziunii Europa Nova, în satul din josul Castelului Bran, a avut ceva din gestul unui pelerin ajuns, în sfârșit, la locul promis. Era una dintre acele dimineți în care ceața nu ascundea, ci dezvăluia: se agăța de turnuri și de stâncă, ca o promisiune nerostită.

Privit din vale, castelul părea suspendat între cer și piatră, iar oprirea de câteva clipe, înainte de urcare, devenea aproape necesară. Branul nu se oferă grăbit; cere răbdare, tăcere și un prim contact fără intermedieri.

Ridicat la granița dintre provinciile Transilvania și Țara Românească, separate de-a lungul istoriei, castelul nu a fost gândit ca palat al unui prinț, ci ca instrument de control strategic, economic și militar. Abia mult mai târziu avea să fie investit cu o aură culturală globală, prin asocierea – adesea forțată – cu legenda lui Dracula. Dincolo de această mitologie modernă, Branul rămâne o construcție funcțională, sobră, născută din nevoia de a controla drumuri, mărfuri și oameni.

Primele straturi ale locului preced piatra. În 1211, cavalerii teutoni ridicau aici o fortificație din lemn, distrusă după alungarea lor, în 1225. Castelul de piatră, către care turiștii urcau astăzi pas cu pas, apare în 1377. Atunci, regele Ludovic I de Anjou al Ungariei, suzeran asupra Principatului Transilvaniei, le-a acordat brașovenilor dreptul de a construi o cetate la Bran, în schimbul unor privilegii comerciale. Este un detaliu esențial: Branul a fost o fortăreață a negustorilor, nu a nobililor, iar această origine se simte în fiecare scară abruptă și coridor îngust.

Drumul până aici, parcurs cu mașina pe ruta București – Ploiești – Sinaia – Brașov – Bran, funcționează aproape ca o inițiere geografică. Bucureștiul, oraș al contrastelor istorice și politice, își lasă în urmă straturile succesive, de la Curtea Veche la cicatricile comunismului. Ploieștiul, oraș industrial, poartă amprenta decisivă a petrolului și a bombardamentelor din 1944 care i-au modelat destinul. Sinaia, născută din liniștea mănăstirii și transformată de splendoarea regală a Peleşului, anunță intrarea într-o altă Românie, una a demnității și eleganței. Brașovul, cu zidurile sale medievale și spiritul săsesc al comerțului, pregătește trecerea firească spre Bran, oraș al graniței și al negocierii dintre lumi.

Ajuns în parcare, contactul cu prezentul este abrupt. Talciocul de la poalele castelului, cu suveniruri stridente și vampiri de operetă, reduce figura lui Vlad Țepeș la mască de plastic și tricou fosforescent. Merită, totuși, o privire atentă, nu pentru cumpărături, ci pentru a înțelege cum istoria este digerată și rescrisă de piață. Ironia este evidentă: voievodul, prezent aici cel mult o noapte, este astăzi omniprezent în kitsch.

Vlad Ţepeş

Voievod al Țării Românești, el a apărat cu înverșunare interesele țării sale. Negustorii din Brașov au suferit pierderi considerabile din cauza politicii sale protecționiste. Otomanii, deranjați de manifestările sale de independență, au organizat împotriva lui o campanie condusă de sultan în persoană. Dar care s-a soldat cu un eșec lamentabil, în urma războiului psihologic condus cu măiestrie de Vlad, care a tocat nervii otomanilor la foc continuu.

Pădurea de țepe

Punct culminant: o pădure de țepe în care fuseseră trași în maniera cea mai dureroasă cu putință toți turcii pe care îi capturase până atunci. Cronicile otomane descriind cum Vlad Țepeș a distrus moralul imensei armate otomane au fost citite de Bram Stoker; metodele sale de o cruzime fără seamăn l-au inspirat să creeze personajul vampirului Dracula. Castelul Bran, prin structura sa impunătoare și poziția sa la granița cu Țara Românească, a fost alegerea care se impunea de la sine ca reședință a vampirului.

Urcarea spre intrare, pe calea abruptă din dreapta, aduce o schimbare vizibilă de ritm. Zgomotul dispare, pașii se domolesc, iar liniștea începe să funcționeze ca o regulă nescrisă. Odată trecut pragul, castelul impune o disciplină a mișcării și a privirii. Armele, armurile, paturile regale și pasajele înguste nu sunt simple exponate, ci urme ale unei vieți trăite sub presiunea permanentă a primejdiei.

Curtea interioară, dominată de fântâna adâncă, atrage inevitabil atenția. Este un spațiu în care apa, piatra și lumina se adună într-un echilibru vechi, iar oprirea aici, chiar și pentru câteva momente, ajută la înțelegerea funcției defensive și simbolice a castelului. Branul a fost, timp de secole, un punct vamal major între Transilvania și Țara Românească. Aici se percepeau taxe pentru sare, vite, vin și țesături, iar veniturile astfel obținute depășeau uneori pe cele din agricultura locului. Depozitele pentru mărfuri confiscate sau în tranzit confirmă caracterul pragmatic comercial al fortăreței.

Relațiile între Vlad Țepeș și negustorii din Brașov au fost proaste și, în general, defavorabile brașovenilor. Dar generațiile ulterioare au înfrumusețat istoria, făcând ca Vlad Țepeș să se regăsească în Branul deținut de brașoveni fie ca fugar, fie ca prizonier. În consecință, azi, legenda prezenței lui Vlad Țepes la Bran plutește peste zidurile castelului, deși documentele nu confirmă că ar fi locuit aici.

Apoi, a intrat în scenă "Dracula". Și atunci, nu mai avem numai marketingul istoric, adică „vânzarea” istoriei locului. I se adaugă și marketingul "vampiric". În consecință, absența sa reală contrastează cu prezența sa simbolică, care a transformat lipsa în atracție.

Un moment de ruptură benefică apare în 1920, când castelul este oferit Reginei Maria. Sub influența ei, Branul se umanizează: apar electricitatea, apa curentă, mobilierul Art Nouveau și oriental, grădinile terasate. Fortăreața devine reședință, iar piatra capătă o dimensiune intimă.

Priveliștea de pe balcoane, deschisă spre Bucegi și Piatra Craiului, completează această transformare, invitând la contemplare mai degrabă decât la apărare. Moștenirea reginei Maria este, așadar, un castel mai uman, care nu și-a pierdut nimic din măreție, ci a câștigat în splendoare. Regina este de altfel prezentă și în amintirile din copilărie ale Irinei, prietena mea.

„Regina Maria a României în grădina ei de flori de la Castelul Bran, Sursa: Arhivele Naționale ale României.”

Amintiri din copilărie

În anii 1980, prietena mea și-a petrecut mai multe vacanțe în satul situat la poalele castelului. Împreună cu părinții ei, a fost cazată la paznicul castelului; un noroc, deoarece numai câteva camere amenajate ca muzeu de artă medievală erau atunci accesibile publicului. Dar ea a putut să se plimbe peste tot, însoțindu-l pe paznic în sarcinile sale zilnice. A petrecut mult timp în camerele Reginei Marie jucându-se cu păpușile: ea era regina, iar păpușile erau doamnele de la curtea sa. Uneori, chiar și paznicul se lăsa prins în joc; el juca rolul mesagerului care îi aducea reginei vești despre regele său plecat la război pentru a apăra patria. Altădată, el juca rolul de căpitan al gărzii castelului și o ducea să inspecteze zidurile și fortificațiile.

Tunelul secret

Paznicul se ocupa și de mici reparații și așa a descoperit un pasaj secret. În timp ce repara un perete, și-a dat seama că acesta suna gol într-un anumit loc. Continuând să ciocnească în jurul acelui loc, i s-a părut că era conturul unei intrări. A doua zi, s-a întors cu un ciocan mai mare și un târnăcop și a dărâmat peretele. Spre marea lui surprindere, a descoperit o scară care ducea la camera reginei. Conform unei legende, un tunel secret le permitea iubiților săi să o viziteze și se părea că acesta era tunelul respectiv. Dar paznicul era convins că era vorba de o șiretenie și că acest pasaj secret era de fapt folosit pentru a primi spioni sau alte persoane de acest fel în ascuns.

Tunelul secret al reginei.

Castelul bântuit

Oamenii din sat, și în special paznicul, credeau cu tărie că castelul era bântuit de fantome. O dată, ei nu au fost atenți și s-a lăsat noaptea în timp ce se aflau încă înăuntru. Paznicul a insistat atunci să plece imediat. Pentru a scurta drumul, au luat-o prin pădure; era deja beznă. De mai multe ori, el s-a uitat în spate, spunând că vedea o fantomă. Prietena mea s-a uitat și ea, dar la început nu a văzut nimic. Apoi, i s-a părut și ei că vedea o femeie îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă sau într-o rochie de bal tot albă. S-au speriat și mai tare și au mers și mai repede, aproape că alergau. Când au ajuns în sfârșit acasă, erau fără suflu și destul de speriați.

Astăzi, castelul este deschis publicului spre vizitare în totalitatea sa: 57 de încăperi, legate prin scări înguste și pasaje secrete. Unele ziduri depășesc patru metri grosime, curtea funcționează ca un sistem natural de colectare a apei de ploaie, iar amprenta la sol rămâne surprinzător de redusă, în jur de 2.500 de metri pătrați. Cu peste un milion de vizitatori anual, Branul este cel mai vizitat obiectiv turistic din România, primind în sezonul de vârf până la 8.000 de oameni pe zi, majoritatea veniți din afara țării.

Castelul Bran nu are nevoie de vampiri pentru a impresiona. Forța sa stă în confruntarea permanentă dintre adevăr și mit, dintre istorie documentată și ficțiune literară și cinematografică. Vizita devine cu adevărat memorabilă atunci când este trăită lent, cu pași măsurați și cu disponibilitatea de a lăsa loc întrebărilor. Probabil că acesta este cel mai bun mod de a încheia vizita: nu cu certitudini, ci cu senzația că istoria continuă să se scrie, de fiecare dată, în mintea celui care o traversează.

https://www.youtube.com/watch?v=hpHsVeZuTEQ