Suntem în vara anului 1988, în România aflată sub dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu. Noi, Angelo şi George, suntem rockeri (azi: fani de ‘metal’) - crimă în ochii regimului. Făceam karate, deşi era interzis – şi mai criminal! 18 ani: tineri şi fără griji. Ne-a venit dintr-o dată să mergem în masivul Retezat. Şi Retezatul ne-a schimbat pentru totdeauna; mult din ceea ce am devenit şi realizat în viața noastră se trage de acolo, din Retezat. Citiţi povestea unei expediţii în munte, care ne-a schimbat pentru totdeauna.
Rândul din spate: Angelo (al doilea din stânga), George (primul din dreapta)
Situaţia din România
România anului 1988 este o ţară comunistă, o dictatură cumplită cu Ceauşescu ca stăpân absolut; comparat cu el, Franco, Pinochet, chiar Mussolini sunt îngeraşi. Îl putem compara cu Pol Pot al Cambogiei. În magazine nu găseşti nimic de mâncat sau îmbrăcat. Oficial Romȃnia produce tot atâtea bunuri şi mâncare cât Franţa; minciună enormă, de fapt nu produce nici măcar 30%. Iar cea mai mare parte a producţiei pleacă la export. De ce? Dictatorul Ceauşescu avea o idee fixă: ca România să nu mai aibă nici un fel de datorie externă. Pe cale de consecinţă, rafturile magazinelor erau, în general, goale, iar proprietatea privată nu exista sub nici o formă. Pentru supravieţuire, oamenii se alimentau pe piaţa paralelă, la ‘negru’, singura activitate care funcţiona bine în acea perioadă.
Nicolae Ceauşescu, dictatorul nostru (stânga), asteptare la carne (mijloc), coadă la benzină
Ideea de plecare
E vară: nu mai avem şcoală, nu sunt concerte de rock/metal; deci, nu avem nici un fel de distracţii. Noi ne plictisim înfiorător într-un oraş gri, unde nu există decȃt un număr infinit de blocuri urȃte şi foarte urȃte. Plus numeroase uzine care poluează aerul la un nivel capabil să îi aducă în stare de moarte cerebrală pe ecologiştii de astăzi. Iar noi suntem tineri, sportivi şi rockeri: sȃngele fierbe în venele noastre; visăm să facem ceva diferit, special, visăm la munţii noştri. Si atunci, ideea unei expediţii în munţi ni se pare excelentă; dar unde? Romȃnia are mulţi munţi, chiar dacă nu au aceleaşi înălţimi ca Alpii francezi. Uitȃndu-ne pe hartă, alegem masivul Retezat; suna exotic pentru noi: Retezat. Şi pentru că se afla la vreo 500 de kilometri distanţa de capitala Bucureşti (unde trăiam noi) era încă şi mai bine, şi mai aventuros.
Echipa si echipamentul
Iniţial, ar fi trebuit să plecăm noi doi, Angelo şi George, şi, eventual Tom, prietenul nostru. Pentru că nu se poate abţine, Tom ‘toarnă’ la un prieten al lui, Cătălin. Acesta vrea să vină neapărat cu noi şi nu singur, ci împreună cu cei doi prieteni ai săi, Gigi şi încă unul căruia i-am uitat numele. De dragul lui Tom acceptăm; retrospectiv, asta s-a dovedit a fi o mare eroare. Aşa ajungem să plecăm cu o echipă de şase, iar un al șaptelea, Dan (coleg de clasă), ni se va alătura mai tȃrziu. Rockeri fiind, am putut să ne procurăm echipamentul. Cum așa? Noi, rockerii din România, alesesem să ne îmbrăcăm în ținute de armată din care scoteam însemnele specifice; ținutele de piele, adorate de fanii de ‘metal’, nu erau accesibile în Romȃnia comunistă a celor ani. Pe cale de consecință, pentru procurarea echipamentului necesar expediției în munți – haine, cort, sac de dormit, rucsac, bocanci - am făcut apel la ‘furnizorul’ nostru ‘oficial’, un ofițer de la trupele de parașutiști. Şi am avut un echipament militar de cea mai bună calitate, mai mult sau mai puțin adaptat la nevoile noastre. Mai puțin: rucsacii, în fapt, ranițe militare, care ne-au făcut să suferim destul de mult. În schimb, bocancii de parașutiști au fost pur şi simplu perfecți pentru drumețiile lungi din munte; şi datorită lor, această primă expediție a fost atȃt de reușită.
Ranița şi rucsaci de călătorie, modele similare (stânga, centru) şi fructe delicioase din localitatea Carnic (dreapta)
Mâncarea si raţiile alimentare
În 1988, Romania exporta cea mai mare parte a produselor alimentare pe care le producea; ceea ce rămânea pentru populaţie era raționalizat (celebra ‘raţie’ de care îşi mai aduc aminte cei care au 50 de ani şi mai mult azi): un adult avea dreptul la 10 pâini pe lună, 1/2 litri de ulei, 10 ouă, un kilogram de făină. Din fericire, o parte din ceea ce ar fi trebuit să fie exportat era deturnat către piața paralelă, prin corupţie (corupţia era generalizată în Romȃnia comunistă – vor urma o mulțime de articole despre perioada comunistă intr-o nouă rubrică a acestui blog). Astfel, cei din conducerea Partidului Comunist şi ai poliției politice mâncau pe săturate în fiecare zi; cei mai ‘descurcăreţi’ o dată la două zile. Ceilalți o dată la trei sau chiar patru zile. Noi ne-am ‘descurcat’, desigur. Cătălin - nepot al unei actrițe oarecum cunoscută – şi Gigi – fiu de regizor - au procurat o mulțime de conserve de fasole cu minuscule bucăți de cȃrnaţi. Eu și George am ‘găsit’ conserve de pește în ulei (un ulei atât de diluat că putea fi confundat uşor cu apa). ‘Dulce’ aveam ceva care se numea ‘dulceață’ şi care avea în comun cu cea de azi numai numele; fructele folosite erau mai mult verzi decât coapte (că dacă așteptai să se coacă înainte sa le culegi, erai pierdut – venea statul și ți le lua). Zahărul era înlocuit cu un ingredient care îi semăna foarte pe departe, un fel de zaharină prefabricată. Adevărate prăjituri, ciocolate şi alte dulciuri, am mâncat pentru prima dată doar după Revoluție.
Cartela de pâine (stanga), magazin alimentar fără alimente (centru), fasole cu cârnaţi la borcan (dreapta)
Amintiri din viitor, productie proprie (nu Erich von Daniken)
Iunie 2012, vacanță la Paris. Am avut primul meu orgasm culinar mȃncȃnd prăjituri într-unul din acele magazine tipic franceze, care se numesc ‘boulangerie’. A doua oara, când am mâncat biscuiți făcuţi în Bretagne (o provincie in vestul Franței, pe malul mării, cam la 300 kilometri de Paris în linie dreaptă; e pentru francezi cam cum e Maramureșul pentru români). Eu, Angelo, trăind azi de aproape 9 (nouă) ani în Franța, intru într-o ‘boulangerie’ sau într-o ‘biscuterie’ de Bretagne cum intră credincioșii în biserică. Iar soția mea mă tachinează câteodată zicând că am ales să trăim în Franța datorită lor.
Patiserie în Franţa (stânga), abundenţă de produse (centru), contrast cu cofetăriile comuniste (dreapta)
Trenul
Ca să ajungem în Retezat, am plecat cu trenul bineînțeles. Trenurile zis ‘rapide’ erau foarte puține şi locurile se obțineau pe ‘pile și ‘relaţii’; deci a trebuit să luăm un tren ‘personal’ care circula cu ‘fantastica’ viteză de 40 km pe oră şi oprea cam în toate stațiile de pe parcurs. Așa că plecăm azi la prânz pentru a ajunge la destinație abia mâine dimineața. În plus, trenul era supraaglomerat și ar fi trebuit să stăm în picioare tot drumul. Şi bineînțeles că nu cumpărasem bilete, pentru că urma să ne ‘descurcăm’ cu ‘naşul’ (simbol al României de atunci). Contra unei mite de mare valoare în acele vremuri – două conserve de fasole şi două borcane de ‘dulceață’ – el ne-a dat şi cușeta lui. Așa am putut să ne odihnim și să fim în formă pentru a continua drumul până în munte.
Trenurile comuniste (stânga), gara Subcetate (centru) şi halta Ohaba de sub piatră (dreapta)
‘Biletul meu de doi lei’
La destinatie, coborâm într-un oraș micuț numit Subcetate; localnici binevoitori ne arată de unde să luăm autobuzul (numit pe atunci ‘cursă’) care ne va duce până într-un anumit punct, de unde trebuia să luăm o alta, pȃnă în comuna Ohaba de sub Piatră. După ce ne suim, şoc şi groază: șoferul ne anunță ca trebuie să cumpărăm biletele de la el; cei care au cumpărat biletele din stație protestează. Şoferul replică scurt că este autobuzul său și face ce vrea el; cine nu este de acord este liber să coboare. Cum era singura ‘cursă’ pe ziua respectivă, toate lumea tace și se conformează; nu şi noi, care ne aflam în colțul cel mai îndepărtat de șofer. Lângă noi, o bătrânică vrea să îşi plătească biletul, dar nu putea ajunge la el să îi dea banii în mână; deci, îi trimite prin cineva. Acum, fie că șoferul a oprit banii şi nu i-a mai dat biletul, fie că persoana a crezut că i se face o donație, oricum, biata femeie a cerut tot restul drumului ‘biletul meu de doi lei’.
Intrarea oficială in Parcul Naţional Retezat (stânga) şi Halta Ohaba de sub Piatră (centru şi dreapta)
Ohaba de sub Piatra – Cârnic
Ajunși la Ohaba de sub Piatră, avem un șoc când localnici ne anunţă că nu există nici o ‘cursă’ până la Cȃrnic, contrar a ceea ce ni se spusese la telefon de către angajatul Primăriei. Disperați, ne ducem la cârciuma localității, care era centrul tuturor activităților sociale din localitate (cum era cazul pentru toate satele din România acelor ani); iar aici soluția ne este propusă imediat sub forma unei căruțe trase de doi cai. Urcăm în ea după ce, în prealabil, l-am plătit pe căruţaş în moneda locală: un litru de ‘rachiu’; pentru noi, cumpărasem ‘Cognac Bachus’ (care avea în comun cu adevăratul ‘cognac’ numai numele), care s-a dovedit a fi, în realitate, tot rachiu. După câţiva kilometri, căruţaşul ne cere să coborâm şi să continuăm pe jos, căci caii nu mai puteau să tragă căruţa cu noi înăuntru. Am continuat, deci, să mergem pe jos, pe lângă căruţă, mulţumiţi că măcar rucsacii erau înăuntru. Dar căruţaşul este simpatic şi ne vorbeşte mult despre frumuseţea Retezatului, istorisindu-ne şi câteva dintre legendele sale.
Coniacul comunist Bachus (stânga) şi imagini de un arhaism aparte din Carnic (centru şi dreapta)
Învăţăm primele ‘legi’
De ştiut: în 1988, Cârnic reprezenta numai câteva barăci pentru muncitorii din industria forestieră din zonă. De acolo, pleca poteca care urca la cabana Pietrele cu marcaj ‘bandă bleu’; aceasta există şi este folosită şi astăzi, chiar dacă, între timp, un drum asfaltat a fost construit. Plecăm voiniceşte pe traseu, pentru a ne opri după nici o oră din cauza foamei; fără experienţă plecăm din nou la drum, imediat ce am terminat masa. Mare greșeală: înaintăm cu greutate pe poteca care urcă foarte lejer şi nu ne pune nici o dificultate tehnică; așa învăţăm ‘legea’ care spune că, după ce ai mâncat, stai un moment să iţi priască şi apoi pleci din nou la drum. Cătălin şi prietenii lui încep să bea, zicând că asta îi va ajuta, alcoolul dându-le forţă și rezistență; şi tot ce obțin este să se îmbete şi să meargă clătinându–se. Ceea ce se întâmplă exact în momentul cȃnd urcuşul devine mai greu şi bolovanii apar pe potecă, obligându–ne să fim mai atenți unde și cum călcăm. Deci trebuie să ne oprim, să facem o pauză, ca să iasă ei cât de cât din starea de beție. Iar noi învăţăm o altă ‘lege’ nescrisă a muntelui: alcoolul este interzis în drumeție (și încă şi mai mult când pleci la urcuş).
Cabanierul de la Pietrele
Ajunşi în faţa cabanei, putem, în sfârşit, să dăm jos rucsacii care aproape că ne-au rupt spatele; nu eram obişnuiţi cu aşa ceva, căci, în acele timpuri, mergeam la şcoală cu ghiozdane de mână. Cabanierul ne arată unde putem pune corturile şi ne cere să venim apoi să vorbim cu el despre intenţiile noastre. Noi instalăm corturile şi rămânem lângă ele ignorând cererea lui. Şi este el atunci care revine către noi pentru a ne întreba ce căutăm aici, în Retezat; înţelegând că este prima dată dată pentru noi când facem o expediţie în munți, el începe să ne înveţe anumite reguli pe care să le respectăm: întotdeauna să ne informăm înainte de cum va fi vremea (ploaie sau soare) şi despre condițiile traseului (durata aproximativă, dacă are porțiuni periculoase). Să îi spunem când plecăm şi când revenim (suntem în 1988; nu există telefonia mobilă; dacă te pierzi în munte, nu ai cum să ceri ajutorul cuiva). De asemenea, să începem prin a parcurge trasee uşoare înainte de a trece la altele mai difficile, mai periculoase.
Ţinta primei zile: Lacul Bucura, prin ‘Genţiana’
Dar a doua zi, noi decidem să mergem la Lacul Bucura, situat în centrul masivului şi care ne fusese prezentat ca obligatoriu de văzut pentru oricine vine în Retezat. Cabanierul încearcă să ne convingă să începem cu un traseu mai ușor; fără nici un succes: suntem tineri, imaturi şi ne credem invincibili. Deci ne încăpăţânăm să vrem să mergem la Bucura; văzând că nu reuşeşte să ne facă să schimbăm planul, renunţă. Ne învaţă regula de deplasare într-o drumeţie montană: în şir indian (sau monom). De asemenea, ne predă şi tehnicile de mers pe pietre, pe grohotișuri şi cum să trecem de stâncile întâlnite pe drum. Graţie acestor învăţăminte, vom ajunge la Lacul Bucura şi ne vom înapoia la corturile noastre cu bine. Şi plecăm voioşi la drum… pentru a ne dezumfla rapid, când începem să urcăm prin pădurea deasă pe o pantă abruptă, care pare nesfârșită. Într-un târziu ajungem într-un luminiş, unde găsim un izvor şi o băncuţă de lemn; ne aflăm în punctul numit ‘Genţiana’. Amintire din viitor: în 2010, eu şi Radu, fiul meu cel mare, descoperim că locul băncii de lemn a fost luat de o cabana - Cabana Gențiana (citiţi ‘În inima Retezatului’). Dar atunci, în 1988, așezați pe bancă am dezbătut dacă mai are rost să continuăm sau nu traseul nostru. În timp ce Cătălin şi prietenii lui vroiau să ne întoarcem, eu şi George susțineam că trebuie să continuăm, nefiind de conceput pentru noi să renunțăm. Până la urmă ceilalţi preferă să cedeze, supunându-se voinței noastre.
Semne spre Poiana Carnic (stânga), Cabana Pietrele şi Cabana Gentiana (centru şi dreapta)
Şi descoperim Muntele
Continuăm să urcăm, dar pe o pantă mult mai puţin abruptă; în timp, vegetaţia se transformă, brazii se fac din în ce mai mici și, dintr-o dată, le vedem: pietrele, stâncile și, în depărtare, piscurile. Muntele, cel ‘adevărat’, se prezintă în fața noastră. George şi cu mine înlemnim: vederea lui este un şoc pentru noi şi noi ne îndrăgostim pe loc de el; niciodată până acum nu credeam şi nu ne imaginam că există ceva atât de minunat. Pietrele şi stâncile ne vorbesc şi noi le găsim magnifice. Ceilalți nu înțeleg ce ni se întâmplă, căci ei nu văd cum vedem noi măreția muntelui, frumusețea sa sălbatică, ţinuta sa mândră. Încercăm să le explicăm ce simţim noi şi să le deschidem ochii spre spectacolul minunat de dinaintea noastră. Degeaba; mai mult, ei sunt încă şi mai convinşi decât înainte că noi suntem ‘bizari’. Nu are nici o importanţă pentru noi, suntem prea încântaţi de ceea ce vedem pentru a mai fi interesaţi de ce cred ei. Continuăm să avansăm pe traseu ca într-un vis; poteca devine din ce în ce mai dificilă, din ce în ce mai mult inaintăm pe pietre şi pe bucăţi mici de stâncă şi din ce în ce mai puţin pe pământ. Colegii noştri de drumeție se plâng din ce în ce mai tare că este prea greu drumul şi prea obositor să mergă atâta şi să fie atenți la fiecare pas pe care îl facem. Eu le percep nemulţumirea ca pe o muzică care vine de departe; George, cel puţin, nu aude nimic, el este deja transpus într-o altă lume: sare de pe o piatră pe alta, escaladează toate stâncile care se pun în drumul nostru sau sunt alături.
Curmătura Bucurei şi mai mult
În cele din urmă, ajungem la baza crestei numită Curmătura Bucurei; fără să ne mai aştepte, George începe să urce către înălțimi ca atras de o forță supranaturală. Eu îl urmez fără să-i mai aștept pe ceilalţi; eram convins că aceştia vor înălţa un cor de proteste zicȃnd că nu vor să meargă mai departe. M-am înșelat: în cele din urmă, ei înșiși au sucombat farmecului pietrelor şi stâncilor care ne înconjoară şi încep să urce ținând pasul cu noi, chiar dacă sunt obosiți de drumul până aici. Şi odată ajunşi acolo sus, pe Curmătură, încremenim, privind în toate părţile; ceea ce vedem de acolo de sus depăşeşte toate așteptările. În fața noastră, jos, este Lacul Bucura având cea mai frumoasă culoare bleu văzută vreodată; mai încolo, sunt celelalte lacuri din centrul masivului. La stânga vedem vârful Peleaga (2509 metri, cel mai înalt); la drepta, vârful Retezat (2454, al treilea ca înălţime). Cu ochii larg, deschişi noi privim la crestele pe care ar trebui să le parcurgem pentru a atinge aceste vȃrfuri, dar şi la pantele abrupte şi pline de grohotişuri; ni se pare că bolovanii au cea mai frumoasă culoare gri văzută vreodată, mai ales cum e întreruptă ici şi colo de verdele ierbii care scoate timid capul printre pietre. George începe să coboare către lac, dar colegii noştri ne anunţă că ei rămân acolo sus ca să se odihnească; o decizie înţeleaptă, căci au nevoie să recupereze forţele pentru drumul de întoarcere. Eu, însă, nu pot rezista chemării Bucurei de a veni lȃngă apa sa din care voi bea însetat. Mi se pare cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată!
Traseul spre Lacul Bucura (stânga), cel mai frumos lac al Retezatului (centru) şi crestele inconjurătoare (dreapta)
Întoarcerea la Pietrele
Ne întoarcem la Pietrele cu un pas vioi, dar fiind atenţi unde şi cum păşim; ne este foarte clar în minte avertismentul cabanierului: riscul de a face o eroare şi a avea un accident creşte odată cu oboseala. Dar totul se petrece bine şi ajungem la Pietrele chiar într-un timp mai scurt decȃt la ducere; este normal, noi suntem fericiţi şi nu încetăm să ne minunăm atȃt de frumuseţea stȃncilor şi crestelor Retezatului, cȃt şi de aventura noastră. Ne-am depăşit limitele şi am descoperit locuri minunate. Ce frumoasă este viaţa!
Eşecul drumeţiei la Tăul Galeş
A doua zi, George şi Tom pleacă către Ohaba de sub Piatră ca să îl recupereze pe Dan, prietenul care urma să ni se alăture mai târziu. Celor rămaşi, eu le propun să mergem la Tăul Galeş, un alt lac glaciar din Retezat; de fapt, este traseul recomandat de cabanier pentru a face ‘încălzirea’ pentru drumeţiile în Retezat. Ei acceptă şi… la drum. Poteca urcă uşor prin pădure şi noi urmăm scrupulos marcajul ‘triunghi roşu’; din păcate, la un moment dat, nu ştiu cum, îl pierdem şi nu reuşim să îl regăsim. Mai rău este că nu găsim nici drumul de întoarcere la cabană; în consecinţă, hălăduim în stânga şi în dreapta prin pădure o bună bucată de timp pȃnă când, într-un tȃrziu, vedem în depărtare cabana. Ceilalţi, enervaţi şi obosiţi, încep să se plictisească de această expediţie, aşa încât mă informează că ei vor să ne întoarcem acasă. Eu nu sunt de acord, ne certăm, dar nimeni nu îşi schimbă poziţia; mă refugiez în cort întrebându-mă cum să facem să continăm expediţia, totuşi. Soluţia vine, însă, de unde nu mă aşteptam: de la zânele muntelui.
Peisajul atât de asemănător, cu pietre, râuleţe rapide şi vegetaţie săracă, oferă numeroase ocazii de a te rătăci
‘Echipa frumoaselor’
Trei fete frumoase, care îşi strâng corturile şi lucrurile pentru a pleca către centrul masivului. Cătălin şi Gigi, ‘Don Juani’ autoproclamaţi se duc la ele pentru a le vorbi şi face curte. Aparent, ei au succes, căci despărţirea se face cu multe îmbrăţişări şi promisiuni de revedere în curând. Iar când revin la corturile noastre, cei doi anunţă decizia pe care au luat-o: mâine, dimineata devreme, plecăm la Lacul Lia, căci fetele le-au dat întȃlnire acolo. Aşa că trebuie să începem de pe acum să strângem lucrurile, aşa încât mâine să ne rămână numai esenţialul de pus în rucsaci şi să plecăm cât mai repede posibil. Când ajung la tabără, George, Tom şi Dan sunt informaţi despre această decizie, pe care o primesc cu urale. Şi aşa, în munţi, învăţăm o altă ‘lege': fetele au o putere specială şi, cu puţină abilitate, ele pot face din băieţi tot ceea ce vor. Ridicăm tabăra dimineaţa devreme şi plecăm de îndată; nici măcar micul dejun nu îl mâncăm înainte de plecare. Cabanierul ne priveşte zâmbind cu gura până la urechi; ne dă şi ultimele sfaturi pentru traseu, pentru marş, şi o informaţie importantă pentru a distinge Lacul Lia între cele care populează centrul masivului Retezat: este singurul de forma unui triunghi. Ne punem în mişcare şi binenţeles că Don Juanii pleacă în faţă ca nişte rachete, gândindu-se la ‘recompensa’ promisă, probabil, de fete. Dar urcuşul până la ‘Genţiana’ cu rucsacul în spate la un ritm nepotrivit îi ‘termină’; se lasă să cadă pe băncuţa de lemn sfârşiţi şi încep să se panicheze că ‘dacă nu reuşesc să ţină până la Lia?’.
Preluăm comanda şi salvăm ziua
Este momentul ca noi să preluăm comanda; vom impune celorlalţi să ne asculte şi să urmăm cu toţii sfaturile cabanierului. Deci, înainte de toate, să luăm un mic-dejun copios, urmat de un moment de siestă. Şi aşa, bine hrăniţi şi odihniţi un pic, plecăm în şir indian, când eu, când George în frunte; mergem lent, un ritm care să garanteze că nu ne obosim peste măsură, astfel încât să nu mai fim capabili să ajungem la destinaţie. În fond, avem toată ziua la dispoziţie. La început, Cătălin şi Gigi sunt foarte gălăgioşi şi insistă să mergem mai repede; pe măsură ce înaintăm devin tot mai puţin pretenţioşi până cȃnd ajungem pe Curmătura Bucurei. Aici îi apucă de-a dreptul panica când înţeleg că mai este încă o distanţa bună de mers între Bucura şi Lia (ceea ce ar fi ştiut dacă ar fi fost atenţi la cabanier, atunci când acesta ne-a dat informaţii cu privire la traseu). De știut: în centrul Retezatului se găsesc 8 (opt) lacuri glaciare, legate între ele printr-un traseu numit ‘Circuitul Lacurilor’ cu marcaj ‘punct roşu’ şi cu o durată de aproximativ 5 ore (timp de pauze pentru foto inclus). Dar noi îl vom urma numai în parte, oprindu-ne la Lacul Lia.
Cătălin şi prietenii lui sunt disperați, ‘rupţi’ de greutatea rucsacilor lor. Nici Tom nu este într-o situație mai bună, dar el încearcă să se ascundă făcând glume, specialitatea lui. Ne revine nouă, mie şi lui George, ‘onoarea’ de a rezolva această problemă; pentru început, facem o pauză prelungită acolo sus, pe Curmătură, pentru a admira încă o dată spectacolul magnific al crestelor şi piscurilor care ne înconjoară. Odihniți, după ce am şi mâncat bine, plecam spre Lia; în prealabil, am împărțit între noi cea mai mare parte din bagajul lor. Înainte, rucsacii noştrii erau grei; acum, sunt aproape imposibil de cărat. Înaintăm lent şi greu, foarte greu, dar înaintăm. În gȃnd, le mulțumim de mii de ori lui sensei (antrenorul de karate) şi adjuncților săi pentru cât de mult ne-au chinuit la fiecare antrenament făcut cu ei, toate caznele (eforturile epuizante) la care ne-au supus. Şi încetul cu încetul frumusețea sălbatică a muntelui şi a stâncilor sale ne copleșește şi începem să uităm greutatea rucsacilor din spatele nostru şi oboseala din mușchii suprasolicitați. Apa rece ca gheaţa a Bucurei ne dă energie, iar albastrul său ireal ne ajută să ne depășim limitele fizice și psihologice.
‘Disputa’
Şi când Bucura dispare din fața ochilor noştri, avem celelalte lacuri pe care să le admirăm şi de care să ne minunăm. Mie mi se pare că lacul care urmează este încă şi mai frumos decât cel de dinaintea lui; dar George nu este de acord cu mine, susţinȃnd că, totuși, Bucura rămâne cel mai frumos. Ne ‘disputăm’ prietenește desigur; el susţine că, dată fiind mărimea sa, Bucura este cel mai exceptional lac; eu zic că sunt şi alte criterii de care trebuie să ținem seama, cum ar fi numărul şi forma stâncilor de lângă el. Şi ute aşa, analizând frumusețea lacurilor, forma lor, contrastul între bleul apei şi griul pietrelor de pe mal, precum şi măreția munților care ne înconjoară, nici nu ne mai dăm seama nici când a trecut timpul şi nici când am parcurs traseul. Dintr-o dată, ne trezim cu Lacul Lia în fața noastră. Este incredibil, am făcut-o, am ajuns acolo unde ne propusesem. Şi corturile fetelor sunt drept în fața noastră.
Lecţia dată de fete și focul de tabără
Ele sunt deja acolo și ne așteaptă; văzând starea noastră de oboseală, îşi oferă sprijinul pentru instalarea taberei. Cătălin şi Gigi fac pe vitejii şi zic că nu este nevoie, că ne putem descurca foarte bine şi singuri. Politicos, dar ferm, fetele ne învață o altă ‘lege’ a muntelui: aicea sus, suntem toți prieteni şi salutăm respectuos pe ceilalți drumeți când îi întâlnim pe o potecă de munte. Dacă ei ne pun întrebări cerând informații, trebuie să răspundem politicos, spunându-le tot ce știm; dacă ne cer să facem împreună o parte din traseu când acesta este comun, acceptăm de îndată. Trebuie să acordăm tot ajutorul posibil celor care se găsesc în dificultate. Mai târziu, stăm împreună în jurul unui foc de tabără şi discutăm de toate şi de nimic în mod special; la un moment dat, eu şi George ne ridicăm și ne așezăm pe malul lacului pentru a admira de acolo ceea ce se afla în jurul nostru. Dar şi pentru ne plictiseam să asistăm la curtea susținută pe care ceilalți, în frunte cu Cătălin și Gigi, o făceau fetelor. Nu mică ne este mirarea când, la puțin timp după, ne trezim că două dintre ele se așează lângă noi şi ne cer să le povestim viața noastră de rockeri.
Fetele aleg
Nu mai înțelegem nimic: Cătălin și Gigi sunt niște tipi ‘bine’ și, după spusele lor, cu mare ‘experiență cu fetele’; pe când noi suntem ‘inamicul poporului’ (adică, al comuniștilor). Cei care trebuie să fie marginalizați, îndepărtați pentru a nu ‘contamina’ in jur cu ideile lor periculoase: libertate, onoare, dreptul de a vorbi şi a ne comporta liber. Timizi la început, ne dăm drumul pe parcurs când vedem că fetele sunt cu adevărat interesate de noi; povestim despre muzica pe care o ascultăm, despre cum sunt concertele la care mergem, spectacolul pe care care îl fac chitariștii pe scenă; imităm mișcările lor. Nu avem la ce să punem muzică, dar nu este nevoie; ea răsună în capetele noastre. Pe scurt, le oferim imaginea destul de realistă a unui concert de ‘metal’. Văzând ca fetele nu le mai dau nici o atenție, Cătălin şi prietenii săi se gândesc să le ofere un spectacol ‘special’: se dezbracă în chiloți şi anunță că se vor îmbăia în apa lacului; mai grăbit, X se și aruncă în apă, pentru a ieși imediat dârdâind de frig. Îl uscăm repede, îl îmbrăcăm cu cele mai groase haine pe care le avem cu noi și îi dăm să bea ceai fierbinte, reușind să evităm ceea ce vom afla mai târziu că se numește ‘hipotermie’. Oricum, tot circul ia sfârșit când fetele anunță fără menajamente că ele nu sunt interesate de niște ‘schelete’.
Găsirea lemnelor pentru foc a fost o operaţiune dificilă, pentru că jnepenii sunt protejaţi, iar lemnele sunt rare
Bătălia, despărţirea și disputa pe lacuri
Boom! Pentru ei, dar şi pentru noi; chiar dacă nu avem noi mare experinţă cu fetele, nici nu suntem niște idioţi. Aşa că le informăm că suntem practicanţi de arte marţiale, karate, şi că putem să le arătăm ce ştim să facem; ele sunt mai mult decât interesate să vadă. Pe cale de consecinţă, goi până la brâu, începem cu câteva kata (exerciţii de luptă imaginară cu mai mulţi adversari) pentru a încălzi atmosfera; apoi trecem la ceva mai ‘serios’, adică la kumite, o confruntare nemiloasă între mine şi George. Loviturile curg de o parte şi de cealaltă, blocajele de asemenea; ceea ce apare spectaculos pentru ceilalţi este ceva obinuit pentru noi, căci o facem aproape în fiecare zi, în plus de antrenamente. La sfârșit anunţăm că nu există nici învingător nici pierzător, scopul nostru fiind să ne antrenăm pentru a ne menţine în formă; totuşi, fetele încep să se certe între ele, fiecare considerând că favoritul ei a câștigat. Vor renunţa şi sar în braţele noastre hotărâte să ne recompenseze pentru spectacolul oferit. Să mai spunem doar că am dormit puţin în noaptea respectivă. Dimineaţa, trebuie însă să ne despărţim de ele; vacanţa lor s-a terminat şi trebuie să plece către oraşul în care locuiesc. Nu ne facem promisiuni de a ne revedea şi nici schimb de adrese; suntem în 1988, iar scrisorile fac multe zile şi chiar săptămâni să ajungă la destinaţie (când ajung, căci nu este sigur în România comunistă a paranoicului dictator Ceaușescu); e-mailuri, SMS, rețelele sociale nu există decât în cărţile de literatură științifico-fantastică și in Almanahul Anticipaţia. Dar le facem o altă promisiune pe care o vom ține: să urcăm pe vârful Retezat, așa cum ne-au sfătuit ele insistent. Ne pregătim să plecăm în drumeție şi le cerem celorlalţi să se decidă repede dacă vin cu noi sau nu. Ei acceptă să ne însoțească, fără a înțelege cum de mai avem energie după o noapte de ‘nebunii’ cu fetele; dar noi suntem tineri, sportivi şi trăim o aventură incredibilă. ‘Este muntele, este Retezatul’ încercăm noi să le explicăm, dar fără a avea mare succes, după toate aparențele. Şi plecăm; vom merge pe traseul ‘Circuitul Lacurilor’ până vom întâlni traseul Bucura–Retezat marcat cu ‘bandă galbenă’. Ajungem la Tăul Agățat, un lac glaciar străjuit pe o parte de un munte ca un zid; aici, eu şi George începem să ne ‘disputăm’ din nou; eu susțin că Lacul Lia, cu forma sa triunghiulară, este cel mai spectaculos, în vreme el susține că Tăul Agățat este cel mai special. Cătălin anunță că nu mai vrea să continue drumul cu noi; cică, s-ar fi săturat de disputele noastre. O minciună, bineînțeles, căci ‘disputa’ noastră este mai mult decât prietenească, fiecare înălțând ode lacului preferat, mergând până acolo că afirmăm că apa dintr-un lac are un gust mai bun decât apa din celalalt (pură invenție, desigur, apa având același gust peste tot).
Descoperirea ‘Rezervaţiei’ si pericolele traseului
Ceilalți se întorc la tabără, în vreme ce noi şi Tom continuăm drumul spre vârful Retezat; după un urcuș destul de dificil şi de periculos, ajungem pe creasta de deasupra lacului. O vedere magnifică apare în fața ochilor noștri: este Rezervația Științifică cu stâncile sale maiestuoase şi lacurile sale magnifice. Iată acolo jos vedem ‘Lacul Gemenii’ de care ne-au vorbit mulți, înconjurat de stânci, iar o parte fiind străjuită de pădure. Combinația de culori – griul pietrelor, albastrul apei şi verdele pădurii – ne încântă ochii; această imagine ne va însoți pe drumul nostru către vârful Retezat, ajutându-ne să înfruntăm pericolele traseului. Care nu sunt puține, căci poteca este fie îngustă pe creastă cu prăpăstii de o parte şi de alta, fie este îngustă ca o bârnă. De multe ori, trebuie să ne ținem de stȃncă pentru a ne putea păstra stabilitatea şi înainta. Este, indiscutabil, cel mai dificil traseu pe care l-am făcut până acum şi câteodată ne este foarte frică. Dar nu renunțăm şi continuăm să avansăm; este o enormă provocare pentru noi, dar avem recompensa în fața ochilor noștri: frumusețea sălbatică a stâncilor cu marginile lor ascuțite, justificând numele acestui munte: ‘Retezat’. Și când ajungem în Șaua Retezatului știm că mai avem un ultim urcuș înainte de a atinge vârful. Este mai puțin periculos, dar şi mai solicitant din punct de vedere fizic, așa încât ajungem acolo sus cu respirația întretăiată de efortul susținut. Dar vederea de acolo de sus ne taie cu totul răsuflarea.
Sus pe vârful Retezat - revelaţia
Observăm minunatele creste şi vârfuri ale masivului, lacurile din Rezervație și chiar şi o micuță cabană de lemn utilizată de cercetători. Ni se pare că vedem în zare Peleaga (2509m) și Păpușa (2508), cele mai înalte vârfuri din Retezat. Admirăm îndelung stâncile cu marginile lor tranșante și micile petice de verdeață care se ivesc pe ici pe colo, dovadă a faptului că viața poate exista chiar și într-un mediu ostil, plin de pietre. Și acum este momentul în care avem revelaţia. Sus, pe vârful cu același nume ca și muntele, Retezat, în sfȃrşit, ajungem să înțelegem ceea ce era evident probabil încă de la primul traseu către Bucura: că ne-am îndrăgostit nebunește de munți şi de acest munte în special; și asta pentru totdeauna. Este momentul când am înțeles că Retezat a devenit ‘muntele nostru de suflet’; că niciodată nu-l vom uita. Iar noi, noi nu vom mai fi aceeiaşi de dinainte. Că prea puțin contează ce facem şi ce vom face în viața noastră (retrospectiv: am avut foarte multe realizări și reușite și continuăm, dovadă fiind şi acest blog); sau unde suntem și unde vom fi mai târziu (și astăzi, eu, Angelo, trăiesc în Franța şi George în Noua Zeelandă). Retezatul este și va face întotdeauna parte din viața noastră, iar o parte din inima și din sufletul nostru este şi va rămâne pentru totdeauna acolo. În ciuda oboselii, revenim la tabără fără nici un incident, plutind pe un noruleț; inimile noastre sunt pline de dragoste pentru pietrele și stâncile din drumul nostru. Dar tot timpul am respectat cu strictețe o altă regulă a muntelui: când ești obosit, trebuie să fii şi mai atent şi mai precaut pentru a evita o eroare (şi a avea un accident).
Măgăria
Din păcate, o surpriză neplăcută ne așteaptă acolo: mâncarea noastră a dispărut. Cătălin şi Gigi se jură că ei nu știu nimic, că era așa când au ajuns ei acolo; și că le pare rău, dar ei nu au suficientă ca să mai împartă cu noi. În acel moment, văd negru în fața ochilor şi sar pe ei; noroc că George este la fel de bine antrenat ca și mine și reușește in extremis să mă împiedice să le dau o bătaie cruntă. Iar ei se grăbesc să ridice tabăra şi să plece; Tom îi însoțește, dar mai înainte, ne lasă din puțina mâncare pe care o mai avea cu el. Seara aceasta ne culcăm cu burțile aproape goale; mâine va trebui să coborâm din munte, să plecăm acasă. Arc peste timp: câteva luni mai târziu, Cătălin a fost atacat de doi tipi pe care îi enervase cu comentariile sale umilitoare. A fost rândul meu să îl împiedic pe George să îi sară în ajutor și să îl salveze.
Destinație: Cabana Buta
Cel mai simplu ar fi fost să revenim la Cabana Pietrele, dar George a insistat să mergem în direcția opusă, către Cabana Buta; ca să parcurgem și partea aceasta din munte, a justificat el. Mult mai târziu, el mi-a mărturisit că îi era frică că ne întâlnim cu Cătălin şi prietenii lui și că nu va mai reuși să mă rețină încă o dată. Rucsacii fiind aproape goi, ne este mai ușor să ii cărăm: este unica noastră consolare. Plecând, alegem să traversăm o ’cocoaşă’ de piatră dincolo de care regăsim poteca care leagă Bucura de Buta, traseul marcat cu ‘cruce roşie’. Îl urmăm și ajungem într-un mare luminiș, un loc numit Poiana Pelegii. 23 de ani mai târziu, eu şi Radu, băiatul meu cel mare, vom pleca de aici într-o expediție fantastică care ne va duce pe cele mai spectaculoase, dar şi mai periculoase trasee din masivul Retezat (citiţi ‘Revanșa – Retezat 2011’).
Salutăm Retezatul - spre Câmpul lui Neag
Rămânem acolo mai multe minute şi privim pentru ultima data munții, vârfurile Peleaga şi Păpușa; cu ochii minții, vedem minunatele lacuri Bucura, Lia, Tăul Agățat şi toate celelalte. Fără să ne vorbim înainte, ne întoarcem în direcţia lor şi le dăm ‘Rei’, salutul karatiștilor, cel mai frumos omagiu pe care îl puteam aduce. Este modul nostru de a le spune ‘La revedere’ Retezatului. Restul traseului este banal, numai prin pădure; stâncile au dispărut, pietrele se fac din ce în ce mai rare, până ce dispar și ele. Cabana ni se pare mai puțin impresionantă decât Pietrele, dar responsabilul este la fel de amabil şi ospitalier. Din păcate, nu ne poate oferi decât câțiva biscuiți pe jumătate putreziți şi alcool ‘de casă’; mâncăm biscuiții, fiind prea înfometați pentru a face mofturi. Urmând sfatul lui plecăm pe jos către satul numit ‘Câmpul lui Neag’, aflat la mai mulți kilometri distanță.
Un sfârșit e un început
Noi eram tineri, mai degrabă imaturi şi fără o adevărată perspectivă asupra vieții. Fani de ‘metal music’ și practicanți de karate, ingredientele erau deja în noi; întâlnirea cu Retezatul a fost șocul care le-a făcut să iasă la suprafața şi să constituie fundația solidă pe care să ne construim viețile și succesele noastre viitoare (deloc puține!). Retezatul ne-a învățat că suntem puternici și că nimeni şi nimic nu poate să ne împiedice să ne îndeplinim visele. El ne-a arătat că avem în noi forța şi resursele să învingem toate obstacolele și greutățile pentru a obține ceea ce vrem; tot așa cum am putut de atâtea ori să ne depășim limitele, să ne învingem oboseala și să ajungem în vârf. Cum, în decurs de numai câteva zile am trecut de la oameni care nu știau nimic despre munte la drumeți experimentați, capabili să parcurgă trasee grele și periculoase. Primul nostru voiaj în munți se termina în seara aceea; și tot atunci începea o altă drumeție. O călătorie către o viață nouă, una în care vom aplica învățămintele aflate acolo sus, pe Retezat. O viață minunată, care continuă să fie așa și de acum înainte!
Epilog
Noi, eu şi George, ne-am vorbit şi am decis să revenim în Retezat cu copii noștri în 2028; 40 de ani mai târziu, pentru a celebra această primă întâlnire a noastră cu el. Pentru a închide cercul; pentru a-i spune: îți mulțumim din suflet, iubitul nostru Retezat!
Comments