'AVÂNT ȘI ENERGIE': PEPSI-UL COMUNIST

Primul Pepsi din viața mea, în timpurile comuniste, a fost o plăcere imensă. O experiență aproape mistică. Când am gustat din licoarea aceea sublimă, am fost transportat instantaneu într-o altă lume: o lume a bucuriei absolute, a deliciului suprem, a libertății în stare lichidă. Pentru câteva minute, România anilor ’80 dispărea. Dispăreau cozile, rafturile goale, cartelele, frigul din apartamente și toate minunile economiei socialiste. Eram, pur și simplu, în Occident. În lumea noastră comunistă, Pepsi nu exista. Sau, mai exact, exista undeva, într-un univers paralel în care lucrurile normale pentru alții deveneau pentru noi obiecte de cult.

Pepsi, într-un restaurant comunist.

O sticlă de Pepsi nu era o băutură. Era un eveniment. Iar dacă tata reușea, prin cine știe ce combinație de relații, noroc și diplomație de cartier, să găsească pe cineva care să-i dea două sticle, în casa noastră se instala instantaneu o atmosferă de Crăciun, Revelion și victoria României la Campionatul Mondial, toate în aceeași zi. Dar povestea Pepsi-ului în România începuse cu mult înainte de anii mei de copilărie.

1966: Capitalismul intră în sticlă

Pepsi-Cola a intrat în fabricație în România în 1966, într-o perioadă în care regimul lui Nicolae Ceaușescu încerca să arate lumii că România socialistă putea avea relații comerciale cu Occidentul. Numai că exista o mică problemă: leul românesc nu era o monedă convertibilă, iar România nu-și permitea să arunce valuta pe lucruri care, în logica economiei planificate, nu erau tocmai prioritare. Așa că s-a găsit soluția perfect socialistă pentru o problemă capitalistă. Troc. Donald M. Kendall, șeful Pepsi Co, a negociat furnizarea concentratului Pepsi, iar România urma să plătească nu cu dolari, ci cu vin. Vinul românesc era vândut în Occident, iar banii obținuți compensau, într-un fel, afacerea.

Capitalismul intrase în România. Dar cu vin. În mai 1967, la fabrica „Munca” din Ovidiu, Constanța, a fost îmbuteliată prima sticlă de Pepsi produsă în România, prezentată drept prima instalație de acest fel din blocul comunist european. O sticlă mică, de 250 de mililitri. Atât. Dar uneori istoria nu are nevoie de obiecte mari. Are nevoie doar de o sticlă.

Pepsi se producea, partidul hotăra unde ajunge

Pepsi se fabrica în România la câteva unități, între care fabrica „30 Decembrie” de la Constanța și fabrica Flora de pe strada Viilor din București. Problema nu era însă doar producția. Problema era distribuția. În economia socialistă, nu era suficient să produci ceva. Trebuia să stabilești unde merge, cât merge, cine primește și, eventual, cine nu primește. Totul era „coordonat”. Adică se producea, se centraliza și se repartiza. Piața era liberă. Liberă să aștepte. Capacitatea de producție era limitată, iar cererea devenise enormă. Pentru românii care vedeau în Pepsi gustul Occidentului, sticla aceea căpătase o valoare care depășea cu mult conținutul ei. Era răcoritoare, dar nu asta conta. Era occidentală. Și, într-o societate în care aproape totul era controlat, un asemenea gust devenea o mică fereastră către lumea de dincolo.

Linia de îmbuteliere la fabrica Flora de pe strada Viilor din București.

Când socialismul a încercat să copieze Pepsi

Cererea era atât de mare încât, după succesul Pepsi, s-a încercat fabricarea unui produs autohton. Principiul era simplu: Se poate, tovarăși! Dacă americanii puteau face Pepsi, putea să facă și industria socialistă ceva asemănător. Așa a apărut Quick Cola. Doar că între Pepsi și Quick Cola exista aproximativ aceeași diferență ca între cafeaua adevărată și Nechezol. Culoarea era asemănătoare. Restul era o aventură. Quick Cola avea gustul unei economii planificate care încerca să imite capitalismul fără să-i importe și ingredientele. O combinație greu de uitat de paie, ceva pâine și ceva praf, cu o urmă vagă de băutură răcoritoare undeva în depărtare. Era Pepsi trecut prin planul cincinal. O făcătură socialistă care demonstra, încă o dată, că poți copia forma unui produs fără să poți reproduce ceea ce îl făcea bun.

Tehnologia, un detaliu burghez

Problemele nu erau numai de gust. Erau și tehnologice. La început, procesul de producție al unor astfel de băuturi se făcea fără pasteurizarea zahărului, ceea ce însemna un proces la rece și, implicit, o stabilitate mai redusă a produsului. În 1970, în cartierul Militari din București, a fost construită fabrica de băuturi răcoritoare Ci-Co. Producția a început în 1972, iar băuturile treceau printr-un pasteurizator, ceea ce permitea un termen de garanție considerabil mai mare. Pentru câțiva ani, tehnologia mai făcea și ea ceea ce trebuia să facă tehnologia: producea un produs mai stabil. Apoi au venit economiile. Trebuia plătită datoria externă. Trebuia făcută economie la orice. Și, în această formă grotescă de contabilitate socialistă, până și pasteurizarea putea deveni un lux. Mai puțină tehnologie. Mai puține costuri. Mai multă economie. Și, desigur, victoria socialismului.

Anii ’80: Când o sticlă devine lux

În anii ’80, România intra tot mai adânc în austeritate. Se economisea energia, se raționalizau alimentele, se goleau magazinele, iar viața cotidiană devenea un exercițiu continuu de improvizație. Pepsi devenea tot mai greu de găsit. Când apărea, dispărea imediat. Existau și alternative locale, precum Cico și Brifcor, dar pentru mine și pentru mulți dintre copiii generației mele Pepsi era altceva. Nu era doar o băutură răcoritoare. Blugi, casete, reviste, gumă de mestecat, Coca-Cola sau Pepsi — toate veneau dintr-o lume despre care știam că există și în care lucrurile păreau, într-un fel greu de explicat, mai normale. Noi aveam însă cartela. Și rația. Și coada. De aici și titlul.

Tata și sticlele

Într-o zi, tata a venit acasă cu două sticle de Pepsi. Două. Nu zece. Nu o ladă. Două. Nu mai țin minte prin ce minune le găsise. Probabil printr-o combinație de relații, noroc și acea extraordinară capacitate pe care o dezvoltaseră românii de a descoperi, în mijlocul penuriei, ceea ce statul pretindea că nu există. Dar îmi amintesc perfect sticlele. Erau de 250 de mililitri, din sticlă groasă, cu forma aceea inconfundabilă. În frigider, cele două sticle păreau aproape solemne. Nu erau puse pur și simplu la rece. Erau depuse în seif. Le priveam. Le verificam. Probabil că, dacă aș fi avut pe atunci noțiunea de patrimoniu național, le-aș fi declarat monumente istorice. Când, în sfârșit, a venit momentul, tata a desfăcut una. Psssst. Sunetul acela... Pentru un copil crescut în comunism, putea ține loc de fanfară. A turnat puțin într-un pahar. Lichidul era rece, întunecat, plin de bule. Am gustat. Și, pentru câteva secunde, lumea s-a schimbat. Nu mai eram în apartamentul nostru. Nu mai eram în România. Nu mai existau cozile, frigul, rafturile goale, cartelele și magazinele în care trebuia să întrebi dacă „s-a băgat ceva”. Eram în Occident. Într-un Occident de un sfert de litru. Rece. Acidulat. Și extraordinar de rar. Am băut încet, ca să nu se termine. Pentru că în comunism și plăcerea trebuia raționalizată. La un moment dat, inevitabil, am întrebat: "Mai este?" Răspunsul era previzibil. "Nu". Și asta era, probabil, cea mai exactă definiție a comunismului pe care o puteam primi la vârsta aceea.

Pepsi și marea lecție a penuriei

Astăzi, o sticlă de Pepsi este doar o sticlă de Pepsi. O cumperi. O bei. Mai cumperi una. Nimeni nu organizează o ceremonie de familie. Nimeni nu pune sticla în frigider cu solemnitatea cu care ai pune acolo ultimul medicament din casă. Dar atunci era altfel. Penuria schimbase valoarea lucrurilor. Ceea ce pentru alții era banal devenea pentru noi extraordinar. O portocală. O banană. O ciocolată. O pereche de blugi. O casetă. Și, mai ales, o sticlă de Pepsi. Comunismul reușise performanța economică de a transforma o băutură răcoritoare într-un simbol al libertății. Nu pentru că Pepsi ar fi fost, în sine, libertate. Ci pentru că noi știam că există o lume în care Pepsi nu era un eveniment. Și voiam să știm cum era acea lume.

Marea glumă a Războiului Rece

România nu fusese singura țară comunistă fascinată de Pepsi. În Uniunea Sovietică, Pepsi a intrat oficial pe piață în 1972. Și acolo capitalismul a trebuit să învețe regulile socialismului.

Americanii au furnizat concentratul, iar sovieticii au plătit printr-un aranjament comercial care implica distribuirea în Statele Unite a vodcii Stolichnaya. Capitalismul contra vodcă. Pepsi contra comunism. Sau, mai exact, capitalismul și comunismul au descoperit că, atunci când vine vorba despre comerț, ideologia poate încăpea foarte bine într-un contract. Mai târziu, afacerea a căpătat proporții aproape absurde. Într-un acord extins, PepsiCo a ajuns să primească drepturi asupra unor nave militare sovietice - submarine diesel, o fregată, un crucișător și un distrugător - înainte ca acestea să fie ulterior vândute pentru fier vechi. Pentru o clipă, compania care producea Pepsi ajunsese să fie asociată cu o flotă militară sovietică. Războiul Rece avea, uneori, un simț al umorului extraordinar. Unii aveau arme nucleare. Alții aveau Pepsi. Iar între cele două sisteme exista, din când în când, un contract comercial.

Gustul care a rămas

Poate că de aceea îmi amintesc atât de bine primul Pepsi. Nu pentru gustul lui. Sau nu doar pentru gust. Îmi amintesc sentimentul. Sentimentul că, pentru câteva minute, puteam ieși din lumea în care totul era măsurat, repartizat, economisit și controlat. O sticlă de Pepsi nu putea schimba un regim. Nu putea umple magazinele. Nu putea opri cozile. Nu putea încălzi apartamentele. Dar putea deschide, pentru un copil, o fereastră. O fereastră mică. Rece. Cu bule. Și prin ea se vedea Occidentul. Tata avea două sticle. Eu aveam un pahar. Iar pentru câteva minute aveam și noi ceva ce comunismul nu reușise să raționalizeze complet: gustul libertății.