REPUBLICA BIBANILOR 2: AVIATORII ȘI PĂMÂNTENII
România anului 1989. După 45 de ani de dictatură comunistă, dintre care 25 sub Ceaușescu, țara se află în stare de moarte clinică: nimic nu mai funcționa cum trebuie; prostia și incompetența erau peste tot. În septembrie, la sfârșitul liceului, noi trebuia să plecăm „în armată”, să efectuăm serviciul militar, obligatoriu atunci. Și nu oriunde, ci la „rachete antiaeriene”. Acestea figurau printre cele mai tari arme de care dispunea țara atunci (cam cum ar fi bateriile „Patriot” azi).
Cine eram noi?
„Noi” eram Angelo și George, prieteni încă din prima zi de liceu și autori ai unor aventuri extraordinare trăite împreună (istorie povestită în „Noi gândim, nu muncim”). Dar ne-au trimis să „facem armata” în unități militare diferite. Nicio problemă. Chiar separați fiind pe toată durata serviciului militar obligatoriu, noi aveam să continuăm acolo să facem ceea ce știam cel mai bine: să fim diferiți de ceilalți. Aventuri incredibile din categoria „Viața bate filmul” urmează acum: chiar și „bibani” fiind, tot am ieșit repede din tipare.
„Bibanii” și „veteranii”
Prin „biban” se înțelegea soldatul aflat în primele șase luni de serviciu militar. Odată ce treceau pragul unității militare, recruții își pierdeau numele și identitatea pentru a deveni „Bibanul”. Uneori, după cum aveau chef „veterani”, această poreclă putea fi însoțită de alte calificative: „Biban de București”, după numele localității de origine. Sau „Bibanul albastru”, dacă recrutul avea ochii albaștri. Sau „bibanul idiot numărul 1” și multe altele. Într-adevăr, „bibanii” erau, la fel ca peștii cu același nume, prăzi ușoare într-un țarc plin de prădători. Aceștia erau „veterani” și părea că singurul lor scop în viață era să le provoace „bibanilor” o cantitate inimaginabilă de umilințe, abuzuri, teroare și multe alte lucruri de acest gen. La rândul lor, „bibanii” deveneau „veterani” după trecerea a șase luni de „armată”. La momentul acela, majoritatea celor care fuseseră „veterani” până atunci își încheiau serviciul militar și plecau acasă. Simultan, un nou contingent de recruți își începea serviciul militar ca „bibani”. Și ciclul bătăii de joc se relua cu aceeași intensitate.
George și Angelo, “bibani” cu normă redusă
Desigur că și noi am fost „bibani”, cetățeni ai Republicii Bibanilor. Această țară, necunoscută geografilor, exista în fiecare cazarmă a armatei comuniste a lui Ceaușescu. Era o țară în care logica era suspendată și în care „veteranii”, încurajați de ofițeri, se comportau cu „bibanii” ca stăpânii de sclavi de odinioară, ba chiar mai rău. Din fericire, noi am fost „bibani” pentru o perioadă de timp mai scurtă decât era regula. George, devenit „planșetistul principal” al unității sale, a avut contacte cu „veteranii” mult reduse atât ca număr cât și ca intensitate (o poveste spusă în „Republica Bibanilor: Zeul prostiei și proiectul lui”). La mine, Angelo, perioada de „biban” a luat sfârșit când am descoperit că cel mai vechi dintre „veterani” era Rocker, ca mine.
“Veteranul” ungur
Se numea Hunor și făcea parte din minoritatea maghiară din România. Mare cȃt un frigider cu două uși și excelent militar, i se propusese să rămână în armată la sfârșitul serviciului militar obligatoriu, dar refuzase. Probabil din cauza asta dosarul său fusese pierdut și nu a putut să se întoarcă acasă când se împlinise termenul. Așteptând rezolvarea cazului său, rătăcea singuratic prin unitate după bunul său plac. Privilegiile administrative ale celorlalți „veterani” îl însoțeau, iar ei relataseră cui se nimerea isprăvile sale. Într-o după-amiază deosebit de rece, mi s-a cerut să mă prezint în fața lui. Odată ajuns ȋn dormitorul unde ȋşi făcea siesta, am început să recit formula de prezentare obligatorie pentru a ne adresa unui „veteran”: „Umil biban de București, mă prezint în fața Majestății Sale, Veteranul...”. Înainte să apuc să termin, m-a întrerupt brusc, cerându-mi să merg să aduc lemne pentru a încălzi dormitorul. Când i-am răspuns că nu știam nici unde să găsesc lemnele, nici cum să le tai, a oftat adânc. Apoi a pornit la drum, spunându-mi: „Urmează-mă.” Odată ajunși la destinație, mi-a arătat cum să mânuiesc un topor pentru a tăia buturugile din jurul nostru.

Numele meu e “Iris”
Spartul lemnelor este o muncă grea, extenuantă. Simțeam cum oboseala îmi cuprindea brațele și spatele. Pentru a găsi puterea de a continua, am început să cânt melodii ale trupei Iris. Auzindu-mă, Hunor s-a năpustit în fața mea, cu mâna întinsă pentru un „check” — salutul nostru de Rockeri. Am petrecut următoarele ore discutând despre preferințele noastre: el era mai degrabă fan „heavy metal”: Judas Priest și Iron Maiden în principal. Eu eram mai degrabă fan „metale grele”: Metallica, Manowar. Târziu în noapte, ne-am întors cu brațele încărcate de lemne în dormitorul „Veteranilor”. După ce i-a adunat pe toți, Hunor a făcut anunțul care urma să îmi schimbe viața de soldat: „De acum înainte, toată lumea să știe asta: el este prietenul meu. Fratele meu. Și cu toții trebuie să îl numiți IRIS când îi vorbiți!” Am păstrat acest nume pe toată durata serviciului meu militar. Chiar și după aceea, când mă întâlneam cu colegi din armată, ei au continuat să mi se adreseze spunându-mi tot „Iris”.
Angelo/Iris, o specie aparte
Încă din prima zi a serviciului militar, am cântat melodii ale acestei trupe. Obosit, plictisit, în suferință, cântam IRIS pentru a rezista. În șoaptă, murmurat, numai pentru mine. S-a terminat când Hunor a justificat porecla pe care mi-a dat-o prin faptul că îmi plăcea să cânt IRIS. De atunci, ceilalți au vrut să mă audă. Nu aveam voce și nici cel mai mic talent pentru muzică, așa că interpretarea mea era îngrozitoare. În orice altă situație, aș fi fost întâmpinat cu „Oprește-te!” și „Afară!” în cel mai bun caz. Cel mai probabil, publicul ar fi acoperit prestațiile mele muzicale cu o ploaie de înjurături. În armată fiind, și încă mai aprig în armata lui Ceaușescu, reacția a fost exact pe dos: ceilalți soldați îmi cereau adesea să le cânt din IRIS. Să le povestesc aventurile noastre de Rockeri, precum și despre concertele la care participasem. În spațiul închis al unei cazărmi militare comuniste, poveștile mele vorbeau despre o viață trăită la intensitate maximă, despre libertate. De sfidare a ceea ce era interzis. Era mai ceva ca un film de aventuri pentru camarazii mei.
Boss la rampa numarul 1
Hunor a plecat acasă câteva zile mai târziu. Dar nu înainte de a-mi face un ultim cadou: funcția de șef al rampei nr. 1. În unitatea noastră de rachete antiaeriene, această rampă trebuia să fie operațională în permanență. De fiecare dată când o încărcam cu o rachetă, foloseam o rachetă adevărată, gata să fie lansată către o țintă inamică. Era, așadar, o responsabilitate enormă care nu ar fi trebuit încredințată unui recrut, militar de doar câteva zile. Dar comandantul unității a acceptat cu bucurie recomandarea lui Hunor: aveam bacalaureatul și eram absolvent al unui liceu cu profil matematic-fizic din București. În comparație cu ceilalți soldați, în marea lor majoritate veniți de la coada vacii, eu eram ceva ca un doctor în mate-fizică. Șeitan, profesoara mea de fizică, ar fi avut un accident vascular cerebral pe loc dacă ar fi știut asta. Ea mă considera un ratat la materia sa (o poveste relatată în „1985; Sub dictatura lui Ohm”).

Totul mergea perfect... în teorie
În teorie, eu trebuia să dirijez echipa „lansare”. Intrau aici „încărcătorii”, cei care scoteau racheta din suportul de depozitare cu ajutorul unui transpalet, apoi o așezau pe un stivuitor. Acesta o transporta în exterior, unde era transferată pe remorca unui camion. Odată ajuns pe remorcă, intrau în scenă „manipulatorii”. Aceștia, folosind cabluri mai groase decât cele ale unei ancore de navă, fixau racheta în poziție. Camionul o transporta apoi câteva sute de metri mai departe, spre locul unde se afla rampa. Ajuns la destinație, cablurile erau îndepărtate, iar „încărcătorii” împingeau cu grijă racheta de pe remorcă pe rampa de lansare. Odată ajunsă pe rampă, era rândul „verificatorilor”: aceștia fixau cablurile care conectau racheta de rampă, transformând astfel ceea ce fusese până atunci un obiect inofensiv într-o armă mortală. Conform regulamentului, întreaga operațiune trebuia să dureze câteva minute și să se desfășoare fără nicio eroare.
Practica ne omora
De fapt, tehnologia sovietică nu se ridica la înălțimea entuziasmului revoluționar descris în manuale. În practică, ea înregistra eșec după eșec. Transpaletul și stivuitorul se defectau la scurt timp după ce erau încărcați cu racheta. În continuare, acestea funcționau trase/împinse de „încărcători”. Gluma lor favorită: dacă Prometeu ar fi fost repartizat în armata română, „încărcător” ar fi ajuns. Dispozitivele de ridicare folosite pentru cabluri păreau inventate de ingineri convinși că ergonomia este o înjurătură de mamă de origine capitalistă. Acestea se defectau exact în momentul în care cablurile trebuiau strânse pentru a menține racheta ferm pe transportor. În consecință, „Manipulatorii” trebuiau să strângă cablurile ca să fixeze racheta utilizând forța umană brută. Bateria camionului era mereu descărcată, ceea ce făcea ca motorul să pornească abia după ce împingeam camionul pe aproximativ jumătate din traseu. În cele din urmă, odată ce racheta era pe rampă, „verificatorii” constatau că reușita conectării cablurilor de pe rampă la rachetă ținea mai mult de un miracol tehnologic decât de mecanică.
Adevărata mea fișă de post
De fapt, misiunea mea era să-i ajut pe toți acești oameni să-și facă treaba. Așadar, împingeam echipamentele și camionul alături de „Încărcători” și fixam cablurile împreună cu „Manipulatorii”. De asemenea, trebuia să dau lovituri de ciocan pentru a introduce capetele firelor de rampă în spațiile prevăzute pentru acestea pe rachetă, atunci când eforturile „Verificatorilor” de a le introduce cu blândețe eșuau. Dar rolul meu principal, în calitate de șeful rampei numărul 1, era să redactez raportul zilnic de activitate. Acela în care trebuia să explic de ce racheta nu era în poziția „gata de utilizare” decât după trei sau patru încercări de a o pune pe rampă. Și asta în cel mai bun caz.
Primul meu raport
A fost un eșec total, deoarece enumerasem meticulos toate defectele și erorile mașinilor pe care le foloseam. După ce l-a citit pe fugă, comandantul unității a urlat mai bine de zece minute: cum am îndrăznit să scriu asemenea „prostii”. Potrivit lui, „magnifica” tehnică sovietică, cu „minunatele” îmbunătățiri aduse de inginerii români, nu putea fi decât perfectă. Pentru că în armata comunistă, legile fizicii puteau fi încălcate, dar regulamentele niciodată. Dacă tehnica nu împărtășea același entuziasm revoluționar ca în textele oficiale, vina era cu siguranță și în exclusivitate a echipei „lansare”, cu mine în frunte ca „șef de rampă”. Am înțeles perfect lecția, iar rapoartele mele ulterioare au fost redactate după următorul model: mașinile sunt perfecte, omul este imperfect și face greșeli.
Urmarea
Cu trecerea timpului, relatările mele au devenit din ce în ce mai complexe, presărate cu explicații fanteziste, nu de puține ori minciuni de-a dreptul. Dar totul era împachetat într-o așa aură de credibilitate încât părea un adevăr implacabil. Absolut. Incontestabil. Produceam adevărate capodopere literare pe care comandantul le citea cu aceeași intensitate și pasiune cu care colegii mei de liceu îmi citeau romanul de science-fiction pe care îl scriam pe atunci. Și atunci, am înțeles de ce Hunor mă recomandase pentru acest post: pe această cale, am ajuns favoritul comandantului unității. O poziție care îmi aducea o mulțime de avantaje, dintre care cel mai important era promisiunea unei permisiuni de 48 de ore la sfârșitul lunii octombrie, când făceam șase săptămâni de serviciu militar. Ceva nemaivăzut și nemaiîntâlnit în armata română până atunci. Dar era esențial pentru povestea mea de dragoste.
O relație „complicată”
Permisia aia urma să fie ocazia unui perfect „weekend romantic” alături de Mirela, prima mea dragoste. Era absolut necesar, deoarece relația noastră intrase într-o fază „complicată”. De fapt, la sfârșitul liceului, ea fusese admisă cu brio la cea mai bună universitate din țară, la specializarea „biologie”. În schimb, eu eșuasem cu brio la admiterea la Facultatea de Construcții (o poveste spusă în „Căderea mastodontului”). Era un plan elaborat și pus în aplicare cu multă grijă, menit să zădărnicească alegerea părinților mei. După ei, eu trebuia să devin inginer constructor. Dar alegerea mea era alta: pilot de vânătoare. Cu toate acestea, din cauza acestui eșec, ea a început să aibă dubii cu privire la capacitățile mele intelectuale. Mai precis, se îndoia că aș putea rămâne la nivelul ei: ea, ca studentă, avea să progreseze, în vreme ce eu, ca soldat, riscam să văd scăzând nivelul performanței mele intelectuale. Permisia mea, obținută în ciuda regulii că nu se acordă așa ceva decât după șase luni de armată, avea să-i dovedească că se înșelă.
„Birocrații” se amestecă
Din păcate, totul a fost stricat de „birocrații” din armată și de deciziile lor cretine. Mai întâi, au comis greșeala de a mă trimite să-mi efectuez serviciul militar obligatoriu la Hațeg. Un foarte frumos oraș de munte, dar situat la aproximativ 500 de kilometri de București, de unde veneam eu. Asta contravenea legii, care prevedea că trebuia să fiu repartizat la o unitate militară situată în apropierea domiciliului meu. Apoi, cinci săptămâni mai târziu, au decis să corecteze această greșeală, ordonându-mi să plec la o unitate situată la 120 de kilometri de București. Și într-o unitate de artilerie antiaeriană pe deasupra, ignorând complet faptul că dobândisem deja statutul de „operațional: apt de luptă” în calitate de „șef de rampă” într-un timp record. Sau poate tocmai din acest motiv: s-au gândit că, dacă am reușit să învăț tehnicile rachetelor antiaeriene într-un timp atât de scurt, aș fi putut face același lucru și cu tunurile antiaeriene, o tehnică mai puțin complicată.
Tragedia
Ce era și mai dureros pentru mine era faptul că urma să-mi pierd poziția mai mult decât respectabilă și avantajele care veneau odată cu ea. Într-adevăr, având comandanul de partea mea, posibilitatea de a avea mai multe permisiuni pentru a petrece timp cu iubita era o certitudine. Cu cât orașul în care se afla universitatea la care studia ea era mai aproape de satul unității mele. De aceea, ordinul de a fi transferat departe de aici, chiar înainte de primul nostru „weekend romantic”, mi-a apărut ca o catastrofă.
M-am luptat din răsputeri
Bineînțeles că nu m-am lăsat învins! M-am dus imediat la comandantul meu și l-am implorat, cu lacrimi în ochi, să facă demersurile necesare pentru ca eu să rămân în unitatea lui. Oricum, nici el nu voia să se despartă de mine, așa că l-a sunat imediat pe superiorul său direct și a pledat cu convingere pentru a obține o derogare în cazul meu. La rândul său, acesta a înaintat o cerere în acest sens și a încercat să-l convingă pe comandantul de la nivelul superior să-mi anuleze transferul. Și a reușit! Din păcate, ordinul de anulare a sosit când eram deja pe drum către unitatea la care fusesem repartizat.
Ȋnvins
Era, deci, prea târziu pentru a mai împiedica ceva. Prea târziu pentru a împiedica transferul meu. Prea târziu pentru a opri evoluția inevitabilă a relației mele cu Mirela spre despărțire. Aceasta a avut loc câteva luni mai târziu. Ea m-a părăsit printr-o scrisoare, în care îmi reproșa că nu mă mai ridicam la nivelul ei intelectual de viitoare absolventă de facultate. În drum spre noua mea unitate militară, presimțeam acest sfârșit. Mă așteptam la el, iar durerea din inima mea creștea cu fiecare kilometru care mă apropia de casă, dar care mă îndepărta de ea. Cu certitudinea că ruptura avea să se producă, suferind cu anticipație din cauza ei, m-am prezentat în fața comandantului noului meu regiment. Eram eu și încă 19 alți recruți, toți repartizați din greșeală departe de orașul lor de reședință și într-o unitate de rachete antiaeriene.
„Antichităţi”
Și așa ne-am trezit noi trimiși la această unitate de artilerie antiaeriană. După șase săptămâni de antrenament intensiv în utilizarea rachetelor antiaeriene, cea mai modernă tehnică a armatei lui Ceaușescu. Și asta numai pentru că era mai aproape de casa noastră. În fața comandantului, în poziția de „drepți”, am ascultat discursul său de bun venit, care ni s-a părut că durează o eternitate. Nu înceta să laude meritele „minunii tehnice” pe care o reprezentau tunurile antiaeriene și să ne promită că va face din noi „tunari/artileriști de elită”. La final, am suspinat cu toții, convinși că urma să avem parte de un tratament „uman”: duș și odihnă. Da de unde! Ne-a ordonat să pornim în coloană spre pozițiile de tragere, acolo unde se aflau ale sale „tunuri fantastice”. Fantastice erau, fără îndoială. Fantastic de vechi. După părerea noastră, locul lor ar fi fost într-un muzeu, în secțiunea „antichități”, alături de armele folosite la vânătoarea de dinozauri.
Reacții exagerate și total nesănătoase
Un colonel în fața a 20 de recruți care efectuaseră doar șase săptămâni de serviciu militar. Dar care veneau din București. Și nu din „Primăverii”, ci din „Colentina”, „Pantelimon”, „Giulești” și „Ferentari”. „Băieți de băieți”, adică. Petrecusem peste patruzeci de ore de călătorie cu trenul în condiții îngrozitoare. Eram, deci, un fel de butoi de pulbere care aștepta doar o scânteie pentru a exploda. Iar asta a venit de la mine. „Sacrilegiu!” am urlat când am văzut tunurile alea. Comandantul s-a oprit brusc și m-a privit, uluit; cuvântul pe care îl folosisem nu făcea cu siguranță parte din vocabularul său. Cel mai probabil, nici camarazii mei nu-l cunoșteau, dar nu conta. Ei au înțeles că nu era ceva de bine și l-au luat ca pe un ordin de a deschide focul. A urmat, așadar, o salvă abundentă de înjurături care amestecau o varietate bogată de activități sexuale realizate între membrii familiei comandantului, el însuși și „magnificele sale tunuri”.

„Închisoarea militară”
Răspunsul comandantului a fost, desigur, imediat și sever: 15 zile de „arest”. Pedeapsa maximă pe care o putea da fără un proces în fața tribunalului militar. Ar fi trebuit să fie suficient pentru a ne liniști, căci „arestul” era un fel de lagăr de muncă forțată cu regim sever, ceva cumplit. Asta la origini, căci în România comunistă a anilor 1980 nu mai era decât o caricatură a ceea ce fuseseră odinioară. În plus, unitatea noastră nici nu dispunea de un „arest” propriu și trebuia să îl „închirieze” pe cel al regimentului de aviație din vecinătate.
Aviatorii și „pământenii”
Acesta reprezenta, la acea vreme, elita piloților de vânătoare din armata română. Aceștia se considerau „zeii înălțimilor” și îi tratau pe toți ceilalți, militari și civili, fără discriminare, ca pe niște ființe nesemnificative. Mai rău încă, artileriștii care cică protejau aerodromul cu tunurile lor (pe dracu) erau priviți ca niște corcituri între o cârtiță și o melc. Așadar, au tratat cererea comandantului nostru de a ne „caza” în „Arestul” lor cu aceeași atenție acordată unei insecte care te înțeapă într-un loc sensibil. În plus, având în vedere numărul nostru, 20, chiar și „arestul” lor era prea mic. Prin urmare, ne-au băgat într-un hangar, cu ordinul să fim cu toții acolo peste cincisprezece zile. Iar între timp să facem ce-om ști, dar să nu ne încurcăm în treburile lor. Că atunci e de rău!
Demersuri personale
Ordinul a fost respectat întocmai, cu o mică abatere în cazul meu. Eu am hărțuit mai mulți piloți, exprimându-mi admirația pentru avioanele lor și dorința mea fermă de a deveni ca ei. Dar asta nu i-a deranjat, dimpotrivă. Am avut onoarea unei scurte întâlniri cu comandantul regimentului. Văzând entuziasmul meu, el mi-a promis că îmi pune o „pilă” (și ce „pilă”!), dacă reuşesc probele fizice și am o stare de sănătate impecabilă.
“Sudura”
În aceste condiții, noi ne-am petrecut timpul făcând cunoștință, împărtășind pasiunile noastre, preocupările, ce făcusem înainte de „armată”. Pe scurt, am decis să formăm gașca noastră, „gașca rachetiștilor”. Cu deviza „rachete și nimic altceva” și uniți printr-un jurământ solemn de a fi „unul pentru toți și toți pentru unul”. Și așa am întors pedeapsa ce ne-a fost dată într-un veritabil atu: am intrat 20 care nu se cunoașteau deloc între ei. Și am ieșit un grup bine sudat și cu o mentalitate apropiată mai degrabă de Cosa Nostra decât de „Să salvați copiii României”. Iar primii care urmau să și-o ia în freză au fost chiar „veteranii”. Aștia ne așteptau cu brațele deschise; eram „carne proaspătă” pentru ei. „Bibani” de care să abuzeze la nesfârșit, cu atât mai mult cu cât le scăpasem din mâini până atunci.
Abuzurile
Ei ne pregătiseră mai multe forme de abuz: curățarea toaletelor, a băilor și a depozitelor de muniție cu o lamă de ras și o periuță de dinți. Să măsurăm dormitorul cu chibriul de câteva ori pe noapte. Voiau să ne trimită să „pescuim” în chiuvetă, folosind vergeau pentru curățirea armei și un șiret de bocanc, în căutarea unei pretinse „murdării” invizibile. Și multe alte forme născute din imaginația lor bolnavă.
„Arde pământul”
Noi ne aflam în dormitor să ne despachetăm bagajele, când trei „veterani” au intrat urlând „Arde pământul!”. La această comandă, întregul pluton trebuia să fie cocoțat, atârnat de paturi, cu tălpi în aer, fără să atingă podeaua. În această poziție demnă de circ, se făcea percheziția: buzunarele erau răscolite, valizele răsturnate, iar obiectele considerate „de contrabandă” - bani, țigări, lame de ras, gume de mestecat - dispăreau ca prin farmec. Deseori, țintele preferate erau bunurile aduse de acasă: prăjituri, conserve, pachete de la părinți - toate aspirate în buzunarele fără fund ale „veteranilor”. Dacă cineva era prins în flagrant de a ascunde ceva, pedepsele deveneau corale: flotări la nesfârșit, genuflexiuni, târâșuri, culcat-drept - un dans al umilinței practicat în comun. De fapt, „arde pământul” nu era doar o măsură disciplinară, ci o lecție transmisă pe înțelesul tuturor: bunurile private erau de prisos în „Republica bibanilor”. Orice dovadă de afecțiune familială era transferată, cu zâmbetul pe buze, în proprietatea „veteranilor”.

Confruntarea
Câteva secunde mai târziu, cei trei „veterani” erau pe jos, scuipând sânge și, probabil, unul sau doi dinți. Desigur, în scurt timp, grosul „veteranilor” s-a adunat acolo să ne impună legea lor. Dar ceea ce au găsit i-a dezorientat: în loc de câțiva „bibani” speriați, s-au trezit în fața unui grup gata să se bată. În plus, după cum ne postasem, se vedea clar că nu suntem niște începători în materie de caft. Simțindu-le ezitarea, m-am îndreptat spre ei urlând: „Cărați-vă de aici. Noi suntem din ăia despre care măta ți-a zis să schimbi trotuarul dacă îl vezi în fața ta.” Și am făcut și câteva mișcări ușor de recunoscut din filmele de arte marțiale foarte la modă în acea perioadă. Doar că nu era vorba de o coregrafie bine pusă la punct de un regizor talentat, ci de tehnici exersate de zeci de mii de ori până au devenit automatism.
Abandon
„Veteranii” s-au privit unii pe alții, întrebându-se ce să facă. Să rămână sau să plece, deși erau mai mulți decât noi. Pentru a-i convinge să ia decizia bună, am adăugat: „Ce dacă sunteți mai mulți, tot nu veți câștiga. Și chiar dacă ne bateți cum, lucrurile nu vor rămâne așa. Vă pȃndim, vă găsim unul cȃte unul şi vă băgăm ȋn spital. O să dea drumul din armată de pe patul spitalului.” Ne-am mai privit în ochi câteva minute și apoi au început să dea înapoi și să plece pe rând, unul câte unul. Din precauție, în zilele următoare, ne deplasam cel puțin câte doi sau trei împreună și aveam mereu grijă să nu ne îndepărtăm de grup. Dar „veteranii” probabil că deciseseră că erau prea mulți „bibani” în unitate ca să-și mai bată capul și cu noi.
Epilog
Pe sistemul PCR – pile, cunoștințe, relații – plus șpăgi la greu, camarazii mei au găsit o cale de a scăpa de instrucția de „artilerist”. Au fost create rapid pentru ei posturi de tipul „purtător de servietă”, denumite oficial „ajutor de camp” sau „furier”. Nu și pentru mine, Angelo, considerat instigatorul revoltei care ne-a adus cincisprezece zile de „arest”. Totuși, datorită rezultatelor mele foarte bune la sesiunile de tragere, am ajuns să fiu „Puşcașul”, trăgătorul de elită al unității. În această calitate, sarcina mea consta în a însoți plutoanele la sesiunile de tragere și a-i sfătui pe soldați cu privire la postura și cele mai bune tehnici de tir. În concluzie: noi, cei 20, am onorat până la capăt deviza noastră: am rămas „rachetiști” până la sfârșitul armatei, fără a deveni vreodată „artileriști/tunari”.




Comentarii