INSTITUȚIA BANANEI

România anilor ’80. Magazine cu rafturi, vitrine și, de multe ori, fără marfă. Totul se rezuma la speranța că „se bagă” ceva. Nu știai ce, când sau unde, dar când apărea vestea, porneai. În această economie a penuriei, românul avea nevoie de PCR: nu doar Partidul Comunist Român, ci mai ales "Pile, Cunoștințe și Relații". Pentru carne, cafea, portocale sau o ciocolată străină, PCR putea face diferența dintre sacoșa goală și o mică victorie. Acest serial este despre acele mici victorii ale copilăriei comuniste. Nu despre comunism, pe care nu avem niciun motiv să-l idealizăm, ci despre felul în care noi, copiii, reușeam să transformăm lipsurile în bucurii. Privind înapoi, putem râde de absurdul acelor vremuri, cu un zâmbet amar. Nu ne este dor de comunism. Ne este dor de copilăria noastră. Iar prima poveste este despre una dintre cele mai importante instituții ale acelor ani.

BANANA ANUALĂ

În comunism, banana nu era un fruct. Să fim serioși. Banana era o instituție. Avea statut, protocol, perioadă de așteptare, procedură de aprobare și, în funcție de situație, putea deveni chiar subiect de interes național. Noi, copiii anilor ’80, nu spuneam că ne este poftă de o banană. Era o afirmație complet nerealistă, aproape la fel de fantezistă ca dorința de a avea un Rolls-Royce. Banana nu era ceva ce îți doreai să mănânci. Era ceva despre care auzeai că există. Uneori. Undeva. Poate. În general, mâncam o singură banană pe an. Una. De regulă, de sărbători. Crăciunul avea colinde, brad, portocale și, dacă Dumnezeu, comerțul exterior și planul cincinal erau de partea noastră, banane. Pentru un copil occidental, o banană era o gustare. Pentru noi, era un eveniment astronomic. Dacă apăreau două, familia intra deja într-o perioadă de prosperitate suspectă. Dacă apăreau trei, începeai să te întrebi dacă tata nu cumva fusese recrutat de CIA.

TAXIMETRISTUL ȘI DIPLOMAȚIA BANANEI

Tata era taximetrist. Spre sfârșitul anului, transporta oameni de la aeroport — străini sau români care se întorceau acasă de sărbători. Și aici funcționa una dintre marile minuni economice ale comunismului: salariul exista, dar nu era întotdeauna suficient de interesant. Așa că unii pasageri îl plăteau cu produse. Iar tata se considera norocos când i se oferea această posibilitate. Astăzi pare absurd. Atunci era perfect logic. Banii cumpărau ceea ce exista. Problema era că nu prea exista ceea ce voiai să cumperi. Așa că un șofer de taxi putea considera că a făcut o afacere imensă dacă se întorcea acasă cu o ciocolată străină. Sau cu câteva mandarine. Sau cu o portocală. Sau chiar cu o lămâie. Da, lămâia. Într-o economie normală, lămâia este ceva ce tai peste un ceai. În comunism, lămâia putea avea statut de produs strategic. Dar apoi venea momentul. Tata deschidea sacoșa. Noi eram acolo. Ochii noștri urmăreau fiecare obiect. O ciocolată străină. Asta era deja ceva. O priveam cu jind. Ambalajul era atât de frumos, încât aproape că îți părea păcat să o mănânci. Apoi apărea o mandarină. O portocală. Poate o lămâie. Și dacă soarta avea chef să ne facă o farsă de proporții istorice, apăreau… bananele. Două. Trei. Verzi. Complet verzi. Atât de verzi încât nu păreau fructe, ci niște obiecte decorative confiscate la vamă. Și atunci începea adevărata aventură.

COMISIA DE COACERE

Bananele erau puse undeva la păstrat. La loc sigur. Nu aveai voie să le atingi. Nu aveai voie să le mănânci. Nu aveai voie nici măcar să te uiți prea insistent la ele. Erau rezervate pentru momentul în care urmau să se coacă. Așa că se forma Comisia de Supraveghere a Bananelor. În fiecare dimineață, la prânz și seara, procesul de maturizare era atent monitorizat. Niciodată nu am urmărit cu atâta atenție procesul de maturizare al unei ființe vegetale. Bananele erau tratate cu mai multă grijă decât unele rude. Le verificam. Le miroseam. Le studiam culoarea. Le comparam între ele. Una era mai galbenă decât cealaltă. Iar dacă apărea vreo pată suspectă, era o adevărată criză de cabinet. Și astfel, timp de câteva zile, în casa noastră se desfășura un eveniment geopolitic de importanță majoră: coacerea a trei banane.

ZIUA CEA MARE

Când, în sfârșit, banana devenea galbenă, aveam sentimentul că am câștigat ceva. Nu știam exact ce. Dar sigur câștigasem. O desfăceam cu grijă. O priveam. O miroseam. Și o mâncam încet. Pentru că senzația trebuia să dureze. Nu știai când mai vine una. Poate peste un an. Poate de Crăciun. Poate nici atunci. Așa că banana trebuia savurată cu seriozitatea cu care un condamnat ar privi ultima masă. Doar că noi nu eram condamnați. Eram copii. Condamnați doar la socialism. Și asta era suficient. În mintea noastră de copii, Occidentul devenise aproape mitologic. Nu știam exact cum era acolo. Dar știam un lucru: aveau banane. Probabil multe. Probabil în fiecare casă. Poate creșteau în pomi. Probabil oamenii se trezeau dimineața și mâncau o banană fără să aștepte Crăciunul. Poate chiar două. Și dacă voiau încă una, mergeau la magazin și cumpărau. Era aproape de neconceput. La noi, dacă cineva ar fi avut acces permanent la banane, l-am fi privit cu suspiciune. Ori era miliardar, ori venea din Occident, ori avea o relație foarte specială cu aprovizionarea.

ASTĂZI

Astăzi intru într-un supermarket și văd sute, poate mii de banane. Galbene, perfecte, disponibile oricând. Le iau fără să mă gândesc. Nu mai există cozi, „s-au băgat”, Crăciun sau supravegherea maturizării ca pe un reactor nuclear. Și totuși, când iau una în mână, mirosul mă întoarce instantaneu în copilărie: la tata care venea de la aeroport cu sacoșa, la ciocolata străină, la mandarine și portocale și, mai ales, la cele două-trei banane verzi care pentru noi valorau cât un cufăr cu aur. Astăzi înțeleg că banana nu era extraordinară. Raritatea ei o făcea extraordinară. Lipsurile ne învățaseră să transformăm lucrurile mici în evenimente: o ciocolată în sărbătoare, o portocală în trofeu, două banane în avere. Poate acesta este unul dintre cele mai triste lucruri pe care le înțeleg acum: nu eram fericiți pentru că sistemul ne oferea puțin, ci pentru că, fiind copii, știam să facem din acel puțin ceva enorm. Astăzi avem de toate. Eu însă încă respect fiecare banană. Poate pare ridicol, dar pentru mine nu este. Când decojesc una, pentru câteva secunde mă întorc în casa aceea, în copilăria aceea, în România aceea în care un fruct banal putea fi un miracol. Nu aleg o banană. Aleg o amintire.