RACHETA ȘI HÂRLEȚUL SAU... ARMATA POLIVALENTĂ

Seria dedicată Revoluției – partea a patra, în care noi, recruții Angelo și George, vă povestim cum și de ce armata română era o catastrofă ambulantă în decembrie 1989. Contrar propagandei oficiale care o prezenta ca una dintre cele mai bune armate din lume, o armată „polivalentă”.

Armată polivalentă! Pe dracu!

În anii 1980, Ceaușescu își imagina o forță militară de neclintit, „armata poporului”, așa cum o prezenta propaganda comunistă. Totul era perfect organizat pe hârtie: planuri de apărare, strategii, mobilizări, discursuri care sărbătoreau victoria. În realitate, era o repetiție generală imensă pentru nimic. O mașinărie care funcționa cu solemnitate, confuzie și o incredibilă cantitate de prostie și corupție la toate nivelurile. Dar și cu un număr incalculabil de ofițeri și comandanți cretini. În același timp, Ceaușescu avea proiecte faraonice de realizat, dar nu avea destulă forță de muncă. Și atunci, Armata, cu un efectiv de 300.000 până la 500.000 de oameni, a devenit necesară pentru realizarea lor. Cei mai mulți erau tinerii chemați să facă serviciul militar obligatoriu, având 18–19 ani și deja obișnuiți cu munca din cauza „practicii agricole” efectuate intens în timpul anilor de gimnaziu și liceu (vezi…). Iată deci „polivalența” armatei române: o forță de apărare total incapabilă să îndeplinească acest rol. În schimb, era cea mai ieftină firmă de construcții, agricultură și minerit, care lucra gratis. Armata română a lui Ceaușescu făcea „muncă patriotică”. Un fel de „Arbeit macht frei” al lui Hitler în varianta României comuniste!

Munca patriotică

Munca gratuită, dar efectuată cu zâmbetul obligatoriu al soldatului fericit. Unii soldați trăgeau de pickhammer prin șantierele patriei, alții împingeau vagonete prin minele subterane, fără să fi visat vreodată la o carieră de miner. Condițiile “muncii patriotice”? Ca într-o închisoare, dar fără drepturile deținuților. Soldații „muncii patriotice” dormeau în barăci insalubre și mâncau în cantine improvizate. Singurul lor refugiu era să glumească amar pe seama utilității lor pentru statul comunist. Un stat care nu mai avea nevoie să cumpere utilaje industriale, tractoare și alte unelte agricole. De ce ar fi făcut-o, când dispunea din belșug de tineri sănătoși pe care îi putea trimite cu sapa în mână, lozinca în inimă și capul plin de slogane comuniste? Ce munceau? Unii trăgeau de pickhammer prin șantierele patriei, alții împingeau vagonete prin minele subterane, fără să fi visat vreodată la o carieră de miner. O categorie specială erau așa-numiții soldați feroviari, o castă legendară de tineri uniformizați care întrețineau liniile ferate ale întregii țări. Practic, mergeai în armată ca să-ți faci datoria față de patrie și ieșeai specialist în macadam, traverse și ardei grași. Sau în alte „specializări” agricole sau industriale. După cum erau mai mult sau mai puțin norocoși!

Dilibaul

Denumirea de argou pentru unitățile care trimiteau soldații la muncă silnică, pardon, „muncă patriotică”, era Dilibau. O instituție misterioasă despre care nu scria nimic în manualele de istorie, pe care o cunoșteai imediat ce vedeai primul cazan de mâncare fiert pe câmp și primul hârleț sprijinit într-o brazdă. Cei repartizați acolo erau porecliți cu duioșie iepurași de câmp — nu pentru viteza lor, ci pentru faptul că trăiau efectiv printre brazde, pământ și gropi, cu aceeași libertate ca un iepure prins în laț. Lopata și târnăcopul erau armele lor de bază, iar frontul lor era șantierul. Marii „titani ai construcției socialiste” – Transfăgărășanul, Canalul Dunăre–Marea Neagră, Casa Poporului și alte monumente ale gloriei partidului – s-au ridicat, de fapt, pe spinarea acestor tineri uniformizați, plătiți cu lozinci și instruiți să creadă că fiecare lovitură de târnăcop era un pas spre comunismul luminos. În teorie, erai acolo ca să aperi patria. În practică, apărai cazmaua de rugină. Au existat, desigur, și victime — ostași care n-au mai apucat nici să-și termine stagiul, nici să vadă comunismul înfăptuit. Morți în accidente de muncă, îngropați în tăcere și trecuți sub tăcere. Despre ei nu s-a scris niciodată nimic, pentru că în presa vremii nu se murea, ci doar se „înregistra un incident minor în procesul de construcție socialistă”. Unii au fost striviți de utilaje, alții îngropați în surpări de pământ sau răpuși de epuizare. Nici o cruce, nici o pomenire, doar o bifă într-un raport intern și un nou „erou anonim al muncii”. Oficial, în Dilibau nu se murea. Neoficial, pământul României are și azi în el mult mai mulți soldați căzuți pe altarul „muncii patriotice” decât cei pe care un general i-a trimis vreodată în bătălii pierdute de la început.

"Norocoşii"

Noi, însă, eram „norocoșii”: detașați la munca agricolă, la cules de ardei grași (George) și cartofi (Angelo). „Glorioasele legume ale socialismului victorios”, le spunea propaganda comunistă a epocii. Când prindeai un ardei mai dolofan, aveai impresia că ai capturat o medalie pentru producție. Noi ne-am început serviciul militar obligatoriu prin ucenicia „câmpului”. Nu orice câmp, ci vastul front agricol al patriei. Noi eram „unitate de rachete”, ce-i drept, dar rachetele stăteau cuminți în hangare, în timp ce noi culegeam porumb, cartofi sau morcovi; dincolo de apărarea spațiului aerian, patria avea nevoie de brațe tinere ca să-și hrănească stomacul comunist flămând. Eram, de fapt, o armată agricolă temporară, rachetele fiind doar decor, ca un pian scump într-o casă unde nimeni nu știe să cânte, dar arată bine în poze. Din fericire, asta nu a durat foarte mult, pentru că trebuia să fim rapid „operaționali”.

"Operaționali"

Acesta este cuvântul pe care l-am auzit cel mai des în primele săptămâni ale serviciului nostru militar. Înseamnă că trebuia să învățăm cât mai repede posibil tot ce era necesar pentru a putea manevra sistemele complexe ale rachetelor antiaeriene. Din cauza unei erori de competență din partea birocraților armatei, noi, Angelo și George, fusesem repartizați în unitățile militare de apărare aeriană dotate cu rachete Volkhof. Erau cele mai moderne rachete ale vremii, echivalentul rachetelor Patriot de astăzi. Odată ajunși în unitate, comandanții ne-au repartizat urgent în posturi-cheie. Eu, Angelo, am fost desemnat „lansator”: trebuia să pregătesc racheta pentru a fi „gata de utilizare”. George era „planșetist”: calcula traiectoriile posibile ale țintei și determina momentul optim pentru lansarea rachetei în vederea interceptării. O muncă realizată astăzi de computere, dar care nu exista pe vremea aceea. Ulterior, am petrecut cea mai mare parte a timpului în studii teoretice și am efectuat exerciții practice pe echipamente. Cu consecințe neașteptate, dar fericite: mai puține ore de cursuri „politice și ideologice” și de „muncă patriotică” decât era norma. Deveniți „operaționali”; am fost repartizați pe posturi și „la treabă, tovarăși soldați”. George a rămas în unitatea inițială și a devenit “plansetistul” principal al unității sale. Pe mine, Angelo, m-au trimis într-o altă unitate după câteva săptămâni. Tunuri antiaerien, moderne (oare?) pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şmecher de şmecher, am evitat să lucrez cu ele şi am devenit trăgător de elită, lunetist. Urmarea...

ANGELO şi GRUPAREA „DURILOR”

17 decembrie. Poporul ca inamic.

În acea zi, am fost convocați cu toții de urgență în fața clădirii comandamentului unității noastre. Era duminică, zi de odihnă chiar și pentru comuniști. O zi în care, de obicei, umblam aiurea prin unitate fără să facem mare lucru. Dar în acea duminică, comandantul ne-a comunicat, cu vocea tremurândă, că primisem alarma de luptă „Radu cel Frumos”: atac iminent din partea unei puteri străine. Conform Regulamentului, fiecare unitate trebuia să constituie o „forță de intervenție”. O formațiune de luptă gata să intre imediat în acțiune și să țină pe loc inamicul, până când toată unitatea e gata de luptă. Așa era teoria. În realitate, astfel de grupări au fost folosite pentru a reprima Revoluția din Timișoara la 17 și 18 decembrie, apoi la București la 21 și 22 decembrie. Când comandantul a cerut „voluntari” pentru aceasta, eu și mai mulți dintre camarazii mei, toți din București, am răspuns strigând din toate puterile: „Noi! Noi!” Stupoare în rândul ofițerilor. Noi eram primii la pauze și ultimii la muncă. Eram „chiulangii” unității. Experți absoluți la „tras armata în pulă”. Dar noi veneam din cartierele cele mai “selecte” ale Bucureștiului: Colentina, Giulești, Pantelimon, Ferentari. Acolo unde șmecheria ți se administra încă din scutece împreună cu biberonul de lapte. Noi “mirosisem” minciuna și nu voiam să “picăm de fraieri”. Nu voiam să mergem ca oile, cu turma la tăiere. Voiam să avem un minim de independență, de libertate de acțiune. Și asta, chiar dacă izolați de lume în cazarma noastră, nu știam încă că Revoluția începuse deja la Timișoara. Și nici că „inamicul” lui Ceaușescu era chiar poporul român revoltat împotriva lui.

18 Decembrie 1989. Locotenentul „cosmic”

Ar fi trebuit să facem instrucție de infanterie pentru a fi pregătiți să combatem atacul inamic. Așa zicea regulamentul nostru, de parcă inamicul ar fi trebuit să-l respecte! La conducerea formațiunii noastre a fost numit locotenentul Nedu. Ofițer de artilerie, el uitase, dacă a învățat vreodată, tot ce ține de tehnicile de luptă ale infanteriei. Avea un cap fabulos, demn de un împărat roman, la alegere: Cezar, Traian sau Octavian Augustus. Dar în el se găseau vidul cosmic și, poate, câțiva neuroni rătăciți din greșeală pe acolo. Dar pentru noi era comandantul ideal: îl puteam manevra după bunul nostru plac. Ziua a început cu ceea ce el credea a fi o pregătire militară specifică infanteriei. În realitate, era o palidă copie a ceea ce văzuse în filmele rusești despre Al Doilea Război Mondial. Ce voia el să ne învețe nu avea nicio legătură cu realitatea unui câmp de luptă. Unii dintre colegii mei au vrut să-i ia locul; ei măcar cunoșteau niște tehnici de luptă mai moderne, Rambo și Mad Max (filme americane celebre la data respectivă). Le-am impus să-și țină gura, să închețe cu prostiile. Scurt timp după aia, i-am spus locotenentului că “Gata, acum știm și singuri ce avem de făcut”. Iar el să facă o pauză, să se odihnească puțin, că arăta cam „dărâmat”. Normal că era mort de oboseală după o noapte albă petrecută cu una dintre amantele sale. Și-a întins paltonul pe jos și s-a așezat pe el „să se odihnească puțin” și a adormit imediat. Iar noi l-am acoperit cu hainele noastre să-i fie cald și bine. Să nu cumva să-l ia frigul și să se trezească prea curând. După el, ne-am odihnit și noi, dar numai fizic. Creierele noastre au lucrat din greu, eşafodând mii de ipoteze, încercând să ne dăm seama ce se ascundea în spatele lui „Radu cel Frumos”. Adevărul l-am aflat abia seara, de la camarazii responsabili de comunicațiile radio.

19 Decembrie 1989. Defilarea „rebelilor”.

În acea zi, locotenentul nostru ne-a pus să exersăm „pasul de defilare”. Voia să ne pună să defilăm prin fața Comandamentului pentru a-și demonstra profesionalismul în fața superiorilor. Ar fi trebuit să batem un pas de defilare care să răsune ca o „salvă de tun” potrivit artileristului nostru de locotenent. În realitate, fiecare mergea în ritmul său și ansamblul semăna mai degrabă cu o rafală de mitralieră. Înnebunit, omul se întreba cu ce greșise zeilor din Panteonul comunist, de l-au pus să facă instrucție cu așa catastrofe de soldați. Ca să ne lase în pace cu tâmpeniile lui, noi i-am propus să defilăm cântând. Și atunci, toată lumea va auzi mai ales muzica, adică urletele noastre, și nimeni nu va observa că nu știm să „batem” pasul de defilare. Cântecul, eu l-am ales special: „Treceți bătăioane române Carpații”. Succes garantat, că vorbea despre plecarea la război pentru a elibera Ardealul de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. Era pe tiparul propagandei comuniste care susținea că ungurii voiau să ne ia Ardealul. Și care lansa zvonuri cum că revolta de la Timișoara era, de fapt, o manevră a ungurilor. Pentru noi, acest cântec avea o semnificație specială datorită versului „Ardealul, Ardealul ne cheamă”. Noi, în capul nostru, înlocuiam „Ardealul” cu Timișoara și cu revolta împotriva lui Ceaușescu. Și toată ziua nu am făcut altceva decât repetiții… muzicale. La sfârșit, am plecat să defilăm prin fața clădirii Comandamentului unității. Am trecut numai de două ori, că a treia oară a ieșit comandantul din clădire. L-a felicitat călduros pe locotenentul nostru pentru „calitatea excepțională a instrucției noastre”, dar ne-a ordonat să încetăm. Nimeni nu mai putea lucra din cauza zgomotului pe care îl făceam noi cântând. Mai bine zis, urlând, masacrând linia melodică a cântecului.

20 și 21 decembrie. „Chuck Norris” și Timișoara.

Pe 20 decembrie, locotenentul a încercat să ne învețe tehnici de luptă corp la corp, inspirându-se din ceea ce văzuse în filmele cu Bruce Lee, Chuck Norris și alți actori practicând artele marțiale. Rezultatul a fost atât de penibil încât camarazii mei i-au cerut să renunțe. Și să mă lase pe mine în locul lui, având în vedere că eram karateka de ani de zile. Foarte repede au ajuns să regrețe această idee: eu le-am impus antrenamente foarte fizice și violente. Dure. Fără nici o milă pentru durerile sau oboseala lor. Când au încercat să protesteze, i-am făcut să tacă imediat, urlând la ei: "Faceți ce vă spun. Când vă veți bate contra cuiva, va plânge mă-sa, nu mă-ta." Morocănoși, m-au înjurat și blestemat de zece mii de ori. În gând, căci înțelegeau foarte bine câtă dreptate aveam. Și i-am ținut acolo, pe câmpul de instrucție până după-amiaza târziu. Și la fel a doua zi. Ajungeam în dormitor epuizați, frânți, dar însetați de veștile din țară pe care camarazii noștri le împărtășeau cu noi. După ce ne-au povestit ce s-a întâmplat la mitingul convocat de Ceaușescu pe 21 decembrie, am sperat că se ajunsese în punctul de unde nu mai exista cale de întoarcere înapoi: Revoluția atinsese Bucureștiul. În noaptea aia ne-am culcat îmbrăcați, strângând armele cu putere la piept. Aș fi vrut să fi fost la București, cu arma mea și câteva lăzi de muniție alături.

22 decembrie 1989. Căderea.

În dimineața aceea, ni s-a cerut să mergem la magazia de armament și să așteptăm acolo. De la cabinetul lui Ceauşescu, venise ordin să fim trimişi la Bucureşti, „să apărăm tară” (pe dracu!). Dar comandantul unității a cerut ca ordinul să fie confirmat de superiorii săi, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Era aproape ora 10 când cineva – un soldat, un ofițer, timpul a șters numele și chipul lui din memoria mea – a intrat trântind ușa de perete și, printre gâfâituri, a exclamat: l-au omorât pe Milea. Generalul Milea era ministrul Apărării, un necunoscut pentru noi. În mod obișnuit, nu aveam nicio simpatie, nici un respect pentru el. Dar atunci, la momentul acela, el era „Armata” și a devenit ceva de genul „Noi contra lor”. Poate eu, poate altcineva, poate mai mulți în același timp am strigat „Cioroiu trebuie să platească!”. Cioroiu era „ofițerul de contrainformații”, „securistul unității”. L-am căutat peste tot, cu armele în mână, cu glonțul pe țeavă, vorbind între noi, certându-ne chiar cine să aibă dreptul să-i tragă primul glonț. Nu l-am găsit; fugise deja și nu a mai revenit niciodată în unitatea noastră. Căutarea noastră a luat sfârșit undeva în jurul prânzului, când am auzit primele urlete în depărtare. Am alergat încolo, în suflet pregătiți să tragem. Dar pe măsură ce ne apropiam, înțelegeam că nu erau urlete, ci urale: Ceaușescu și Elena au fugit cu elicopterul. Grotescul istoriei: au fost abandonați într-un lan de porumb, luați în mașină, iar apoi lăsați, ca niște fugari provinciali, predestinați să fie capturați. Un cuplu care își începuse domnia în triumf și o termina în dezordine rurală, cu noroiul iernii pe pantofi.

22-25 decembrie. Lovitura de stat și războiul electronic.

Din păcate, bucuria a fost de scurtă durată. Temându-se că vor pierde România, rușii l-au împins pe omul lor de paie, Ion Iliescu, să revendice puterea printr-o lovitură de stat, în seara zilei de 22 decembrie. Ulterior, România a fost teatrul unui conflict sângeros între forțele „Binelui”, conduse de Iliescu, și „teroriști”, pretinși fideli ai lui Ceaușescu, care ar fi vrut să-l readucă la putere. De fapt, aliatul lui Iliescu, generalul Stănculescu, șeful armatei, a fost cel care a fabricat acești „teroriști”. Era vorba de grupuri de soldați provenind din unități distincte și trimiși în același loc, fără nicio coordonare între ei. Întâlnindu-se acolo, într-un context de psihoză generalizată, au început să tragă unii asupra altora, fiecare grup fiind convins că celălalt era format din „teroriști”. Angelo și camarazii săi au scăpat la limită, făcând un pact cu ei la Fetești, la 120 de kilometri de București, în noaptea de 22 spre 23 decembrie (o poveste relatată în „Căderea Mastodontului”). În unitatea sa, George a luptat împotriva „teroriștilor” trăgând la întâmplare asupra trenurilor de marfă care treceau prin apropiere (o poveste relatată aici…). Mai „norocos” decât Angelo, el a cunoscut și războiul electronic inițiat de ruși pentru a susține lovitura de stat a lui Iliescu. Acest război constă în crearea de ținte fantomă prin tehnici avansate de bruiaj activ și pasiv, interceptarea semnalelor și manipularea ecourilor radar. Sistemele de apărare ajung să lupte cu umbre, consumând resurse reale împotriva unor amenințări inexistente.

GEORGE SI GHEARA LUNGĂ A MOSCOVEI

23 decembrie, după-amiaza târziu. Elicopterul lor. Kalaşnikovul meu. Pauza.

Ziua începu, culmea, aproape elegant. Spre surprinderea mea, mă obișnuiam cu anormalul, ca și cum supranaturalul ar fi primit ordin de încorporare și ar fi semnat condica. Știam că nimic din ce trăiam nu era firesc, dar mintea soldatului comunist are o calitate rară: se adaptează la absurd ca la cazarmă – fără comentarii și cu mantaua strânsă pe umeri. Eram în stare de alertă de luptă. O alertă care nu urla, ci șuiera fin, ca un glonț rătăcit prin aerul înghețat. Nu știam nimic despre ai mei, nimic despre Angelo. Tăcerea dintre noi era mai grea decât ranița plină. Eram izolat, ca o sentinelă uitată pe un bastion de ceață. Și totuși, astăzi vremea e frumoasă. Suspect de frumoasă. Soarele stă pe cer ca un general mulțumit de inspecție, iar lumina cade peste cazarmă cu o indulgență aproape obraznică pentru o zi de iarnă. E genul de lumină care te face să crezi că viața ar putea fi simplă – dacă n-ar exista ordine, gloanțe și comandanți tâmpiti. Stau în centrul de comandă și sper la o zi liniștită. Mă întind pe spate pe cele două trepte de lemn care îmi servesc drept „canapea”. Una e strâmtă, cealaltă e dură – împreună formează un ansamblu ergonomic aprobat de Ministerul Supraviețuirii. Lemnul scârțâie sub mine ca un soldat care comentează ordinul, dar tace la final, disciplinat. Kalashnikovul stă lângă mine, rezemat ca un camarad de încredere. Mă învaluie o liniște din praf și scânduri. Fiecare cu regatul lui. În liniștea aparentă, misterul plutește ca o ceață invizibilă. Simt că ceva se pregătește, că sub această lumină curată fierbe o poveste nouă. Revoluția nu doarme. Doar își schimbă poziția de tragere. Iar eu aștept. Cu umor cazon, cu teamă bine camuflată și cu un ochi spre cer. Pentru că în vremurile acestea nici soarele nu e doar soare – e reflectorul unei scene pe care jucăm fără repetiție.

Comandantul

La un moment dat, apare comandantul de unitate. Vine de la popota ofițerilor – templul sacru al cartofului prăjit și al optimismului postprandial – cu pas elastic și cu umorul activat. Se oprește dincolo de planșeta mea și aruncă o glumă de cazarmă, una dintre acelea reciclate de la Războiul de Independență. Râde singur, satisfăcut, ca un general care și-a acordat singur o medalie. Nu mă vede, dar știe că sunt acolo. În armata lui Ceaușescu, invizibilitatea nu te absolvă de prezență. Îl văd venind spre mine. Mă ridic prompt, cu reflexul șlefuit de atâtea „Drepți!”. El mă fixează scurt și, fără preludiu, îmi spune să-mi iau arma și să-l urmez afară. Tonul e calm, ceea ce în armată e mai periculos decât un strigăt. Mă închid la gât cu petlița, ca și cum aș închide o ușă spre confort, îmi iau arma, încărcătorul și urc scările spre suprafață. Fiecare treaptă sună ca un pas spre o poveste care nu promite nimic bun. Sus, soarele arde cu o lumină aproape tropicală, dar suntem adăpostiți sub plasele imense de camuflaj. Arată ca niște pânze de păianjen aruncate peste cer, menite să prindă nu muște, ci avioane. Aerul miroase a iarnă și a mister.

Ordinul

Să stau cu ochii pe cer și să dobor orice mișcă. Cu „arma din dotare”. Mă uit la prăpăditul meu AK-47. Îl țin în mână ca pe o undiță ruginită și mă întreb ce pește cosmic ar trebui să prind. Aproape că mă bufnește râsul. Ce să dobor? Norii? O vrabie cu intenții ostile? O insectă suspectă de spionaj? Dacă apare un elicopter, pot eventual să-l salut regulamentar, nu să-l intimidez. În mintea mea, sarcasmul face instrucție de front. În mintea lui, probabil, se dă o bătălie strategică cu forțe aeriene imaginare. Îi trag un „Să trăiți, am înțeles!” anemic, dar perfect regulamentar. Umorul cazon îmi șoptește că dacă trag suficient de tare, pot doborî gravitația. Rămân pe poziție. Cu ochii în sus. Santinelă a infinitului. Dacă nu ar fi fost ridicol, aș fi jurat că am visat. Dar nu. Tot episodul este consemnat într-o anchetă ulterioară, cu declarații, semnături și concluzii redactate sobru. Rezultatele stau prinse, cuminți, în istoria incidentelor din carnetul meu militar – ca o notă de subsol la capitolul „absurd tactic”. Așa am ajuns, pentru câteva ore, apărătorul oficial al cerului.

Elicopterul

Stau ce stau, cu ochii lipiți de cer ca un astronom sărac, și deodată minunea se întâmplă. Sau, mai corect spus, pacostea. Aud un zumzet sinistru, un scârțâit aerian, exact ca fierătania cu roți strâmbe a căldărarilor care trecea pe strada copilăriei noastre, încărcată cu fiare vechi și demnitate zdruncinată. Un sunet care nu anunță progresul tehnologic, ci sfârșitul lui. Ridic privirea. Și iar mă bufnește râsul. Deasupra noastră plutește – dacă „plutește” e cuvântul potrivit – un elicopter care arată ca o epavă scoasă dintr-un muzeu al improvizației. O corabie zburătoare desprinsă parcă din universul lui Jack Sparrow, doar că fără carismă și fără coloană sonoră. O drăcie care vine, vine, și nu dă nici un semn că ar vrea să se oprească sau să ceară voie. Zgomotul crește. Aerul începe să vibreze. Plasele de camuflaj tremură ca niște file de istorie prost legate. Și atunci, într-un acces de luciditate combinată cu panică, ies de sub camuflaj. Soarele mă lovește direct în ochi. Inima îmi bate în tâmple ca un toboșar entuziast. Cu o frică imensă – frica aceea rece, care îți face spatele drept și gândirea îngustă – ridic arma. Pentru o fracțiune de secundă, mă gândesc că ordinul fusese o glumă proastă. Că nimeni nu poate crede cu adevărat că eu, cu AK-ul meu obosit, pot negocia cu o mașinărie zburătoare. Și totuși, mașinăria vine.

Tirul

Îndrept țeava spre orătania metalică. Țintesc. În acel moment, între mine și cer nu mai există filozofie, doar un ordin. Și trag. Cele 30 de boabe regulamentare ies din țeavă cu o furie disciplinată. Foc în rafală. Sunetul lor rupe aerul, ca și cum aș încerca să cos cerul cu ață de plumb. E un gest absurd și eroic în același timp. Ca și cum ai arunca cu pietre într-o furtună și ai spera că o vei convinge să-și ceară scuze. În urechi îmi țiuie împușcăturile, în piept îmi țiuie inima, iar deasupra mea, epava zburătoare își vede de drum. Eu, jos, cu „arma din dotare”, apăr frontiera dintre realitate și delir. Dacă cineva ar fi privit scena din afară, ar fi jurat că e o comedie militară. Dar pentru mine, în clipa aceea, era cea mai serioasă bătălie cu cerul pe care o purtasem vreodată. Văd cum gloanțele mele pleacă disciplinate din țeavă și, la câțiva metri mai sus, devin brusc anarhiste. Zboară în toate direcțiile, ca niște recruți care au pierdut plutonul. Cerul pare ciuruit de intenții, nu de precizie.

Minunea

Un glonț rătăcit, poate cel mai leneș din încărcător, decide să-și găsească sensul existenței. Lovește undeva spre elicea de susținere din spate. Nu știu dacă a fost fizică balistică sau pură intervenție divină cu uniformă kaki. Cert e că „minunea tehnicii militare românești”, această capodoperă a improvizației aeronautice, începe să tremure. Rabla trece pe deasupra mea clătinându-se din toate încheieturile metalice, ca un moșneag care a ieșit prea brusc din cârciumă. Lasă în urmă o dâră groasă de fum, cu miros pregnant de kerosen și orgoliu rănit. Rotorul pare să se certe cu restul fuselajului. Aerul vibrează; pământul ține respirația. Momentul acesta de curaj soldățesc amestecat cu nebunie pură durează, în realitate, cel mult zece secunde. Zece secunde în care sunt, simultan, artilerie antiaeriană, erou neoficial și candidat la arest.

Sfârşit... neaşteptat

Apoi aud pași. Atrase de rafala mea regulamentară și de vuietul epavei zburătoare, apar două siluete: comandantul și adjunctul său cu fețe care nu prevestesc avansări. Sosesc intempestiv, ca niște procurori ai absurdului. Nu spun nimic la început. Mă apucă de mânecă și mă trag înapoi, spre străfundurile punctului de comandă, ca și cum aș fi declanșat singur al Treilea Război Mondial cu un încărcător de 30 de cartușe. Cobor scările aproape pe pilot automat. Lemnul scârțâie iar, dar acum sună a verdict. „Până aici mi-a fost”, îmi spune. Îmi văd deja carnetul militar îngroșându-se cu un capitol nou: 'Tentativă de duel cu cerul'. În bezna relativă a buncărului, soarele dispare, eroismul se evaporă, iar rămășițele de adrenalină îmi pulsează în tâmple. Sus, probabil, rabla își caută un loc de aterizare forțată. Jos, eu îmi caut un argument salvator. N-au trecut nici zece minute și telefonul sună. Sunetul acela scurt, metalic, care în armată nu anunță niciodată o veste bună, doar una oficială. Știu că e despre mine. Despre „isprava” mea antiaeriană. Și, culmea, nu-mi mai pasă. După ce tragi în cer și vezi o rablă tremurând ca o gelatină mecanică, orice consecință pare doar o notă de subsol. O voce de femeie – calmă, protocolară – îi spune comandantului că îi face legătura cu un general. Tonul e neutru, dar mie îmi sună ca preludiul execuției administrative. Apoi a început conversația: 'Cine e cretinul care a tras în noi, să ne omoare?' Formularea e directă, fără metafore. Militară până în măduvă. Cretinul în cauză sunt eu. Subsemnatul. Artileristul de ocazie. Creierul meu începe să intre în stare de repaus, ca un soldat care se lovește cu capul de propriul său eroism. Cu toate acestea, procedura se oprește brusc când aștept răspunsul comandantului meu: "Domnule general, aparatul dumneavoastră ne-a fost semnalat ca țintă legitimă de doborât." Sunt atât de șocat încât sensul conversației îmi scapă pentru moment. Îl voi înțelege câteva ore mai târziu.

Rachetele. Aceeași zi, târziu în noapte.

Eram la „planşeta” mea. Primeam ținte în rafale, una după alta. Le plasam pe planșetă, le comparam, le trasam, totul cu un devotament care, într-o viață normală, ar fi trebuit să servească unei cauze mai nobile decât haosul. Fiecare țintă era un avion sau un elicopter (din fericire, fiind în 1989, nu existau încă drone). Eram atât soldat, cât și scrib într-un război electronic absurd. Unul în care fiecare punct de pe planșetă putea însemna viață sau moarte. Sau, cel mai probabil, pură panică. Coordonatele veneau din sala radio într-un torent sacadat, cu vocile tremurânde ale operatorilor, de parcă și undele radio erau în criză. Într-o zi normală de antrenament, operăm două ținte în paralel, maximum trei. În acele clipe, aveam nu mai puțin de șaptesprezece pe planșeta mea. Realizând că ceva nu era în regulă, i-am semnalat acest lucru comandantului. El mi-a răspuns laconic: „Război electronic, planșetist! Nu te opri. Suntem în stare de război. Urmează regulile și fă-ți datoria!” Apoi a sunat la Comandamentul armatei pentru a informa și a cere instrucțiuni. Ordinul primit a fost clar și fără echivoc: „Continuați să supravegheați și nu ezitați să urmați procedurile de interceptare.” Câteva minute mai târziu, două ținte au intrat în perimetrul nostru de interceptare. Am verificat din nou manualul. Mâinile îmi tremură, ochii îmi sunt încețoșați, dar pot citi cu ușurință textul: dați semnalul că țintele se află în raza de tragere. Am bătut de două ori în geamul comandantului pentru a-i semnala că țintele se află în perimetru. Era alb ca un cearșaf și a dat ordinul: „Foc”. Am tras. Am lansat două rachete Volhov M3 către cerul României. Rachete rusești, grele și precise doar pe hârtie. Spre ce le-am lansat? Spre umbre. Spre ținte false. Rolul meu în această scenă a fost minim, dar real: am trimis rachete împotriva fantomelor unui război care nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Dar care s-a întâmplat din cauza setei de putere a lui Iliescu coroborată cu voința Moscovei de a nu lăsa România să iasă din sfera sa de influență.

Ancheta

După câteva zile, lucrurile au intrat în ordinea lor firească și a avut loc inevitabila anchetă. Anchetatorii veniți de la București, de la Ministerul Apărării, puneau întrebări reci, țintite, încercând să evite cu orice preț esențialul. Concluzia? Sobră, oficială și ridicolă: „Lansarea a fost provocată de dezinformări electronice realizate de elemente teroriste, cu bruiaje coordonate menite să saboteze apărarea patriei în fața unor actori statali străini necunoscuți”. „Necunoscuți”, pe dracu! Nici cea mai mică urmă de referință în raport cu privire la „prietenii” noștri din Est. Afurisiții de ruși. Singurii capabili și interesați de chestiune!

Epilog

Câteva zile mai târziu, la careu, aerul e rece și solemn. Soldații aliniați, fețe impasibile, respirații sincronizate. Comandantul îmi strigă numele. Bat, pas de defilare. Mă aștept la mustrare, la raport, la pedeapsă exemplară. Îmi pregătesc interiorul pentru o retrogradare morală. Și atunci vine surpriza. Fără explicații, fără paranteze, fără introduceri epice, sunt felicitat pentru „îndeplinirea exactă a ordinelor”. Exactă! Cuvântul cade peste mine ca o medalie aruncată din întâmplare. Mi se acordă gradul de caporal. Apoi, ca și cum absurdul nu era suficient, primesc și o permisie de trei zile.

Ȋn loc de concluzie

Așa a fost periplul meu prin armata română: început în cenușiul compact al comunismului și încheiat în ceea ce se numea, cu un umor istoric involuntar, „democrația originală” a lui Ion Iliescu. Am intrat soldat într-un regim care se clătina. Am ieșit caporal într-o țară care învăța să trăiască din nou. Între ele: un elicopter șubred și treizeci de cartușe. Două rachete trase asupra fantomelor. Toată muniția unității consumată într-o noapte de tiruri asupra unor trenuri „teroriste”. O promovare care sfidează orice logică militară. Și istoria, râzând sub plasele de camuflaj. Și astfel se încheie povestea mea de soldat revoluționar la 19 ani. Acolo, în mijlocul haosului, între planșete și elicoptere, între ordine absurde și vise de libertate. România se trezea ca un elefant amețit care nu știe încă dacă plouă sau e soare. Eu, un mic punct în marea istorie, am învățat că revoluțiile nu vin cu aplauze și lumini strălucitoare, ci cu fum, praf și absurdități de birou, unde rapoartele oficiale justifică imposibilul și ridiculizează eroismul. Și, ironic, tocmai în mijlocul acestui teatru tragic, am înțeles că libertatea se câștigă cu sudoare, frică și un strop de umor negru — pentru că, până la urmă, dacă nu râzi de absurditatea lumii, riști să plângi de prostia ei.