REPUBLICA BIBANILOR

Veteranul „Caporal Dobre” mergea prin cazarmă cu un aer atât de important, încât aveai impresia că, dacă ar lipsi două zile, Ministerul Apărării ar declara doliu național. În viața de dinainte fusese tractorist într-un sat uitat de lume în nesfârșitele câmpii ale Bărăganului. Ajuns în armată, descoperise o mașinărie și mai puternică decât tractorul: un „biban” și arma sa… Dobre inspecta arma după fiecare curățare cu solemnitatea unui bijutier care verifică un diamant, aproba din cap și spunea grav: "Acum va trage drept." Și totuși, arma nu trăgea drept nicicum. Dar nu conta: în „Republica Bibanilor”, nici realitatea nu avea voie să-l contrazică pe Caporalul Dobre.

Versiunea audio a articolului aici: https://www.youtube.com/watch?v=8i5zi5crvjc

Introducere

România, 1989: 45 de ani de comunism, din care 25 sub dictatura lui Ceaușescu. Țara era pe patul de moarte. Nimic nu mai funcționa; totul era dereglat. În acest peisaj de nenorocire totală, eram noi, Angelo și George: doi prieteni pe viață, inseparabili din prima zi de liceu. La sfârșitul acestuia, proba de foc a vieții noastre de până atunci: serviciul militar obligatoriu de un an și patru luni. O eternitate pentru cei 19 ani ai noștri, în care urma să fim separați unul de celălalt, de familiile și casele noastre. De tot ce fusese existența noastră până atunci. Ce urmează este începutul unei serii de aventuri incredibile din categoria “Viața bate filmul”.

Legendara valiză din lemn

Din păcate, nu am fost repartizați în aceeași unitate militară. George a fost trimis la Adâncata, un sat din zona Ploieștiului, la vreo 70 de kilometri de București. Angelo a fost aruncat la Hațeg, la vreo 500 de kilometri distanță. Și asta, deși normal era ca armata să o facem mai aproape de casă. Așa am ajuns noi să fim despărțiți, după ce formasem un adevărat "Dream Team" în cei patru ani de liceu (citiți "1985, sub dictatura lui Ohm"). Ultima noastră reușită comună a fost procurarea valizei de lemn și asta pentru că armata lui Ceaușescu nu avea dulapuri pentru recruți. Pentru a-și păstra obiectele personale, inclusiv mâncarea, soldații erau obligați să folosească valize din lemn cu lacăt. Cu cât valiza era construită din lemn mai puternic și avea un lacăt mai solid, cu atât riscul de a fi furată era mai mic. În consecință, valiza din lemn devenise semnul distinctiv al militarilor în termen; când vedeai un civil cu o astfel de valiză, știai că el urma să plece „în armată”. Noi, mai șmecheri decât ceilalți, ne-am dotat cu niște adevărate opere de artă. De artă în „lemn de armată”! Și echipați cu această bijuterie, ne-am întâlnit pentru ultima dată înainte de o lungă despărțire pe peronul Gării de Nord din București. Și din gara aia am plecat atunci, găsindu-ne încă în România lui Ceaușescu, pentru a reveni un an de zile mai târziu într-o altă Românie, una care ieșea încet-încet din comunism.

Trenul spre beznă

Ȋntr-o zi mohorâtă de început de septembrie 1989, eram acolo câteva sute de recruți — militari în termen, în limbajul epocii, - pregătiţi de plecare către mai multe unități militare. Știam cu toții ce ne aștepta: bezna minții care era armată în 1989. Cu capul sus și umerii drepți, noi, Angelo și George, așteptam liniștiți trenul. Eram căliți după anii de antrenamente dure de karate plus „vânătoarea de oameni” dusă de Miliția comunistă împotriva rockerilor ce eram (citiți pe blog "Libertatea și bastonul: întâia cronică a generației rock"). Îndurasem deja nenumărate abuzuri, hărțuieli și bătăi, fiind „dușmanii poporului” — ai „poporului comunist”, să vă fie clar! Era diferit pentru ceilalți; în general, ei erau oameni cu „frica de Dumnezeu”. De „Dumnezeul comunist” — adică trăiau după preceptele propovăduite de regimul comunist al lui Ceaușescu. Ei erau înspăimântați, tremurau de frică și aveau lacrimi în ochi; unii plângeau în hohote. Ne aștepta un angrenaj morbid, ducând oamenii spre abisuri de nebunie și disperare.

Mașinăria de umilit

Văzută din exterior, prin lentilele aparatului de propagandă, orice armată comunistă transmitea o imagine de putere fără limite, de măreție și splendoare. Privită din interior, aceasta era un coșmar absolut. O operă de artă — arta bullyingului dus la extrem, a abuzurilor de tot felul și a corupției la toate nivelurile. Incompetența maximă domnea peste tot. Armata română a anului 1989 era o republică comunistă în miniatură: același limbaj de lemn, prostie și incompetență la greu. Ordinele idioate veneau de sus și se topeau în absurd pe drum, pe lanțul de comandă. Ofițerii recitau cu patos cretinoid sloganuri despre „curajul și devotamentul revoluționar al soldaților în lupta împotriva imperialiștilor, a fasciștilor și a naziștilor”. Soldații — abuzați, exploatați, înfometați și plictisiți — visau la lucruri concrete: o permisie, o scrisoare sau o supă caldă. Și, mai ales, la sfârșitul acestui coșmar. Se spunea că „armata te face bărbat”. În realitate, îi făcea pe oameni experți în arta de a pretinde că înțeleg logica ilogică a comandanților lor. Și, mai ales, în armată se învăța în câte feluri un om putea fi umilit și abuzat.

Ce mama dracului căutăm noi aici?

Și în cadrul acestei organizații a nenorocirii absolute a trebuit noi să efectuăm serviciul militar obligatoriu începând din septembrie 1989. Și nu oriunde, ci în unitățile cele mai de elită ale armatei române de atunci: cele de apărare antiaeriană dotate cu rachete sovietice Volhov (care pt armata lui Ceaușescu erau cam cum sunt bateriile Patriot astăzi). Cum a fost posibil? Ce-au avut în cap birocrații armatei de ne-au trimis acolo pe noi, rockeri și practicanți ai artelor marțiale? Categorii pe care regimul comunist al țării le ura și le temea cel mai mult, și pe bună dreptate: în timpul Revoluției din decembrie 1989, cei ca noi s-au aflat în primele rânduri (citiți „Decembrie 1989 - Armata și Revoluția”). Foarte probabil, testele de aptitudini din timpul recrutării au arătat calitatea excepțională a pregătirii noastre școlare (pentru detalii, citiți: „Practica școlară în comunism”). Dar și abilități fantastice de descurcăreală! Și noi am confirmat încă din ziua a 2-a de „armată”, ziua de casting pentru posturile-cheie.

Sala somnului și muniția intelectuală

Oficial, se numea “Sala de instrucție teoretică”. Cu toții o știam, însă, sub  denumirea de “sala somnului”. Ni se repeta mereu că era sanctuarul unde noi învățam teoria utilizării armamentului din dotare precum și regulamentele militare. În realitate, principalul lucru învățat acolo a fost teoria extrem de sofisticată a dormitului cu ochii deschiși. Atunci și acolo am descoperit că un soldat putea atinge o stare de meditație profundă în timp ce un ofițer explica, pentru a douăzecea oară, principiul de funcționare al unei arme care lovea ținta doar dacă aceasta coopera pe deplin. Săptămâni de-a rândul, am petrecut acolo diminețile la „instruire tehnică”: hârtie, creion și teoria rachetelor, predată cu solemnitate de ofițeri și subofițeri pentru care desenatul unui fir electric era egal cu trasarea planului pentru cucerirea Galaxiei Socialismului Victorios. „Scrieți frumos, mă! Asta e muniție intelectuală!”, strigau ei cu mândria academică a unor profesori universitari de la Facultatea de Sapă și Coasă. Pentru prima dată, am intrat în această sală cu ocazia „repartiției pe posturi”.

Liceul la stânga, profesionala la dreapta

Comandantul unității ne-a ordonat să ne împărțim în două categorii: cei cu liceul și ceilalți! "Ceilalți" erau absolvenții de școli profesionale și cei care se opriseră după zece clase. Plus, câțiva care abandonaseră școala exact în momentul în care alfabetul devenea prea solicitant. În schimb, noi, cu liceul terminat și bacul luat, eram "intelectualii” Armatei! Ne priveam între noi cu o mândrie discretă, de parcă tocmai fuseserăm admiși la Academia Franceză, iar nu într-o cazarmă unde cea mai importantă competență urma să fie lustruirea bocancilor. Comandantul se uita la noi vizibil încântat, cu un entuziasm atât de sincer, încât aveai impresia că descoperise un zăcământ de uraniu în curtea unității. În armata lui Ceaușescu, un liceu complet era tratat aproape ca o armă secretă. Un bacalaureat părea deja tehnologie occidentală, probabil clasificată „secret top defence” NATO.

Observatorul optico-vizual

Privindu-ne cu satisfacția unui director de resurse umane care tocmai descoperise că are câțiva angajați capabili să citească un manual fără să-l țină invers, ne-a prezentat posturile disponibile pentru noi, „liceenii”. Vocea lui avea solemnitatea unui notar citind testamentul lui Rockefeller, în timp ce le enumera: lansare de rachete, radar, sală radio, ghidaj. După el, acestea reprezentau elita profesională a unității. În realitate, erau cele în care, dacă făceai o prostie, nu mai era nevoie să completezi raportul de incident; dezastrul se vedea de la câțiva kilometri. “Tu, capitalistule (adică din capitala țării), absolvent de mate-fizică, vei fi observatorul meu optico-vizual”, a zis comandantul uitându-se la mine. Reacția mea: zero absolut. “Ce mama-dracului mai înseamnă și asta?”, mă întrebam eu în sinea mea nedumerit. Denumirea suna atât de sofisticat, că mi-am imaginat instantaneu un specialist care urmărea cerul prin instrumente ultrasecrete, calcula traiectorii balistice și comunica direct cu Comandamentul Suprem. Aproape că mă așteptam să port halat alb și ochelari de astronom. Văzând lipsa mea de reacție, comandantul a încercat să mă ajute: “planșetist, adică”. Nimic. Cuvântul plutea prin încăpere ca o enigmă administrativă. Părea mai degrabă meseria unui desenator de la Institutul de Proiectări decât a unui militar dintr-o unitate de rachete.

Planșetistul

„Planșetistul” era cel care urmărea spațiul aerian cu aparatură optică, identifica aeronavele observate și marca informațiile pe o planșetă specială, cu ajutorul coordonatelor trimise de la Sala Radio. El trebuia să informeze comandantul asupra momentului oportun pentru lansarea rachetei contra unei ținte aeriene. Post nepopular, atât de dificil, încât unitatea noastră nu mai avusese un planșetist demn de acest nume de trei ani de zile. Presupunea ceva infinit de rar în armata comunistă: să gândești, să desenezi și să completezi hârtii în același timp. Aproape o combinație împotriva firii, într-o instituție unde inițiativa era privită cu suspiciune, iar regula nescrisă era "execută, nu întreba". Eu aveam să aflu, foarte curând, că destinul militar are un simț al umorului mai negru decât orice „Apevist” („Armată pe viață” – denumire dată ofițerilor în bătaie de joc). În timp ce colegii mei urmau să care cabluri, să învârtă chei și să împingă tone de metal sovietic, eu urma să mânuiesc cea mai redutabilă armă a armatei comuniste. Nu racheta. Nu radarul. Ci planșeta și creta şi asta inclusiv şi mai ales în timpul Revoluţiei (poveste spusă ȋn „Racheta şi hârleţul sau....armata polivalentă”).

Republica „Bibanilor”

Din ziua în care intra pe poarta unității, militarul în termen înceta să mai fie cetățean al Republicii Socialiste România. Fără să semneze vreun act și fără să fie întrebat dacă este sau nu de acord, el devenea cetățean al unei alte țări, „Republica bibanilor”. Țara aceasta avea propriile legi, propria geografie și propria logică. Dacă în lumea civilă doi plus doi făceau patru, aici rezultatul depindea de vechimea în armată a celui care punea întrebarea. Și totul începea prin a pierde numele. Cel purtat în civilie dispărea pentru a fi înlocuit cu „Bibanul”. Un “biban” oarecare, unul dintre miile de pești condamnați să înoate într-un acvariu fără apă, dar plin de abuzuri, privațiuni și umilințe. Iar „bibanul”, ca și bibanii din realitate, era la dispoziția prădătorilor, care aici purtau numele de „veterani”.

Singuri împotriva tuturor 

“Veteranul” era militarul în termen care făcuse deja cel puțin șase luni din timpul stagiului său militar. După acest termen, majoritatea celor care fuseseră veterani în unitatea sa terminau de „făcut armata” și plecau acasă. Iar în locul lor venea un alt contingent de noi recruți. Aceștia erau noi “bibani”, în vreme ce aceia care fuseseră “bibani” până atunci deveneau de acum “veterani”. Abuzați și umiliți în mii de feluri până la acel moment, noii “veterani” devin niște ființe dezumanizate. Niște monștri care trebuie să le facă „bibanilor” ceea ce suportaseră ei până atunci. Unii făceau chiar mai mult din pură răutate, din sadism sau pur și simplu pentru că îi făcea să se simtă importanți. Alții o făceau din obișnuință, considerând că “așa este la armată”. “Veteranii” făceau tot ce voiau “bibanilor”, pentru că nimeni nu li se opunea. Ofițerii, până la comandantul unității, savurau spectacolul umilirii, abuzurilor și privațiunilor la care erau supuși "bibanii”. Adesea participau la astea ei înșiși ca instigatori, mai rar ca autori. Câteodată, preferau să nu se amestece și să privească în altă parte. Iar “bibanii” înșiși nu puteau să se opună. Ei se întâlniseră acum pentru prima dată și, deci, erau singuri, fiecare pentru el. În schimb, „veteranii” erau uniți, solidari, după ce înduraseră împreună șase luni de abuzuri și privațiuni. Astfel, când un “biban” nu făcea ce i se cerea sau chiar încerca să se revolte, se vedea imediat confruntat cu un grup de mai mulți “veterani”. Urmarea: o bătăie zdravană, iar apoi supunerea la un tratament încă și mai dur decât cel al „bibanilor” ascultători.

Veteranul tractorist și diamantul său

El mergea prin cazarmă cu un aer atât de important, încât aveai impresia că, dacă ar lipsi două zile, Ministerul Apărării ar declara doliu național. Vorbea puțin, pentru că nu avea prea multe cuvinte la dispoziție. Dar cele pe care le avea le folosea cu o economie demnă de un plan al FMI. În viața de dinainte fusese tractorist într-un sat uitat de lume, undeva în nesfârșitele câmpii ale Bărăganului. Acolo unde orizontul era atât de drept încât singurul deal era cel din poveștile bunicilor. Din câte povestea el, conducea tractorul cu aceeași mândrie cu care un amiral își conduce flota. Numai că, odată ajuns în armată, descoperise o mașinărie și mai puternică decât tractorul: un „biban”. Adică eu, George. În fiecare zi primeam aceeași misiune sacră de la el: “Curăță pușca!” O demontam. O ștergeam. O ungeam. O lustruiam până când începea să strălucească precum argintăria de duminică. A doua zi o luam de la capăt. Aveam impresia că dacă războiul ar fi fost împotriva petelor de ulei, armata română ar fi fost de neînvins. Problema era că pușca avea un defect pe care nici cele mai conștiincioase ore de curățare nu-l puteau repara: la poligon, dacă ținteai exact centrul țintei, glonțul ajungea cu o încăpățânare demnă de un catâr vreo douăzeci de metri mai la stânga. Nu conta cât de atent respirai,  nu conta cât de ferm țineai patul armei în umăr. Arma avea propriile convingeri geografice. Ținta era în față. Glonțul preferă să viziteze alt județ. Dacă ar fi izbucnit un război, cred că inamicul ar fi fost în siguranță, cu condiția să stea exact acolo unde ținteam eu. Ironia era că Dobre inspecta arma după fiecare curățare cu solemnitatea unui bijutier care verifică un diamant. Își plimba degetul pe țeavă, aproba din cap și spunea grav: "Acum va trage drept." Și totuși pușca nu trăgea drept nicicum. Dar nu conta, în Republica Bibanilor, nici realitatea nu avea voie să contrazică pe caporalul Dobre.

Zeul prostiei și proiectul lui

Devenit “planșetistul principal” al unității, îmi petreceam cea mai mare parte a timpului în fața planșetei sau într-o cămăruță lângă aceasta. Iar când, totuși, mă alăturam camarazilor mei “bibani”, era mereu pe fugă, în orice moment putând fi chemat la planșetă de comandantul unității sau înlocuitorul său. Ceea ce mă făcea indisponibil pentru abuzuri și bullying. Iar asta îi deranja teribil pe “veteranii” unității în frunte cu “Caporalul Dobre”. Atunci acesta a cerut sprijinul unui ofițer, cel mai convins că “bibanii”, cât sunt “bibani”, trebuie să fie umiliți la maximum. Într-o dimineață, acesta mă convoacă la el. Eu sunt nedumerit; el se uită la fața mea ca la un televizor stricat și zâmbește. Zâmbetul acela de om care a descoperit o nouă formă de tortură și abia așteaptă să o testeze. Îmi trasează în praf cu cizmele lui de zeu al prostiei un nou proiect: „Un metru cub. Adâncime, lățime și lungime.” O poezie scurtă, dar dureroasă. Trebuia să dezvelesc o țeavă ce urma să fie înlocuită. Mă apuc de săpat. Opt ore. Opt ore în care am simțit cum fiecare lovitură de lopată scobește nu doar pământul, ci și demnitatea mea.

Morții mătii de biban prost

În sfârșit, dau de țeavă. Avea o fisură, iar apa se scurgea. La un moment dat, apa îmi trece peste bocanci. Rece. Rece ca privirea unui ofițer când îi spui că ai drepturi. Îi spun ofițerului că nu pot sta cu picioarele în apa rece, că am sinuzită și că doctorul mi-a spus clar să evit asta. Ofițerul izbucnește într-un râs atât de puternic, încât credeam că o să facă apoplexie. Râdea ca un măgar lovit de revelație. Apoi, ritos, îmi aruncă replica lui preferată: „Morţii mătii de biban prost! Execuți ordinul, după care, dacă nu-ți convine, raportezi la comandant!” Armata este locul unde logica moare, iar prostia primește grad. Execut ordinul. Lucrez încă două ore în apa rece. Apoi, seara, mă ia salvarea și mă duce la spital în Ploiești, orașul cel mai apropiat de unitatea militară.

Sertarul cu șuruburi stricate

Două zile întregi am petrecut acolo, cu sinuzita mea înflorind ca un trandafir al suferinței. Între timp, comandantul întreabă disperat: „Unde este George?” În absența mea, unitatea a pierdut un concurs pe care ar fi trebuit să-l câștige lejer. Revenirea mea din spital nu a fost un moment solemn, ci mai degrabă o comedie neagră în trei acte. Eu, cu sinuzita încă urlând în sinusuri ca un cor de bocanci uzi. Unitatea, în haos organizat, ca o fermă de termite cu epoleți. Ofițerii, îndobitociți în rele, alergând ca niște găini decapitate după „planșetistul dispărut”. Intrarea mea în curte a avut aerul revenirii unui erou de tragedie, dar fără fanfară, fără aplauze. Sunt întâmpinat de câțiva subofițeri care se uitau la mine ca la un frigider stricat: nu știau dacă să mă repare sau să mă arunce. Un “veteran”, ca un personaj secundar într-un film prost, m-a privit cu un amestec de suspiciune și dezamăgire. Pentru el, faptul că supraviețuisem era o insultă personală. „Aha… ai venit.” Atât a putut să spună. Un poet al tăcerii, un Socrate al prostiei. Sunt dus în fața comandantului, un om cu mintea organizată ca un sertar plin de șuruburi stricate. „Unde paștele și cristoșii mă-tii ai fost, George? Cum mama dracului ți-ai permis să lipsești de la concurs?”. Vocea lui era un amestec de panică, furie și neputință; dacă ar fi avut o armă, m-ar fi împușcat pe loc. „La spital, domnule comandant. Salvarea m-a luat direct de pe șanț.”

Când sfecla explodează

Am vorbit calm, ca un om care știe că adevărul e mai absurd decât orice minciună. Comandantul se înroșește. Nu de rușine — ofițerii nu posedă acest organ — ci de furie. „Cine te-a băgat în șanț?” Îi spun numele ofițerului  responsabil. Comandantul se face roșu ca sfecla, intră în hiperventilație; am impresia că va face un AVC pe loc. Când, într-un final, își recapătă uzul vorbirii, urlă de parcă intră geamurile clădirii în trepidație: „Ofițerul X (numele lui l-am uitat după atâta timp) să dispară din unitatea mea. Să fie imediat transferat acolo unde se agăță harta în cui (adică în punctul cel mai nordic al țării).” În traducere din jargonul militar: ofițerul respectiv să fie exilat în ținutul idioților, într-un loc unde prostia lui să nu mai fie o armă de distrugere în masă. Din acel moment, atmosfera din unitate se schimbă. “Veteranii” mă privesc cu un soi de respect amestecat cu teamă. Nu pentru că devenisem mai puternic, ci pentru că supraviețuisem unui ofițer capabil să omoare un rinocer doar cu prostia lui. În seara aceea, mă întorc în dormitor. Mă întind, respir adânc și simt că, pentru prima dată în viața mea militară, am câștigat o bătălie. Nu împotriva inamicului. Nu împotriva naturii. Împotriva idioției instituționalizate. Un final fericit, în stilul armatei lui Ceaușescu: supraviețuiești, dar nu știi cum. VA URMA