Zelensky pare condamnat. Un destin cu trei variante, fiecare mai sumbră decât cealaltă. Fie dispare în ceața istoriei, făcând loc unui lider de mucava, manufacturat cu grijă din promisiuni de pace și carton presat. Fie dispare fizic, ajutat de „prietenii” ruși, maeștri în eliminări discrete și accidente improbabile. Fie continuă să lupte până la calendele grecești, într-un război pe care unii deja l-au transformat în decor de operetă – mult patetism, puține resurse, final previzibil. Între timp, liderul NATO, cu aerul unui profesor exasperat de un elev care încă mai crede în idealuri, s-a alăturat corului de moralizatori. Zelensky trebuie să-și ceară scuze. Dar nu oricum! O simplă plecăciune ar fi insuficientă. Americanii, cu generozitatea lor binecunoscută, i-au sugerat ceva mai... teatral. Să-și dea pantalonii jos, să se flexeze și, dacă se poate, să-și păstreze și un zâmbet larg, recunoscător. Să demonstreze că înțelege lecția. Și ca totul să fie perfect, ar fi de dorit să strige cu entuziasm că îi și place. Să convingă audiența că umilința e o onoare, că vasalitatea e un privilegiu și că, în final, nimic nu e mai frumos decât să fii aplaudat pentru propria capitulare.
Are puțini prieteni, dar dreptatea este de partea lui. Și, când el nu va mai fi demult, când discursurile sale vor fi doar fragmente în documentare prăfuite, va veni și clipa de neimaginat: Rusia însăși se va dezintegra. Nu cu zgomot de victorii, ci cu trosnetul sec al unui imperiu care și-a uitat rostul. Va exploda în bucăți mici, ca un castel din cărți de joc lovit de un suflu neașteptat. Se va fărâmița între resentimentele popoarelor pe care le-a ținut sub cizmă și ruina unei elite incapabile să-și mai justifice existența. Iar pe hărți, acel vast teritoriu, cândva amenințător, va dispărea, lăsând în urmă doar amintirea unei greșeli istorice. Va rămâne doar în cărțile de istorie, ca un vis urât, o umbră întunecată pe secole de suferință, o pată de ulei de motor pe rochia albă a unui viitor care nu o mai vrea. Printre puținii săi prieteni apropiați se numără și președintele Franței. Emmanuel Macron – un om decent, educat, stilat și, mai presus de toate, bine intenționat. Un politician care știe să navigheze printre capcanele diplomației cu grația unui dansator de balet, chiar și atunci când podeaua e plină de cioburi. Între cei doi există o chimie evidentă, o înțelegere dincolo de cuvinte, un parteneriat născut nu doar din necesitate, ci și dintr-o viziune comună. Iar din această legătură, din acest dialog constant între tragedia ucraineană și idealismul european, poate apărea miracolul. Imposibilul poate deveni posibil. Un gest, o strategie, un plan neașteptat—ceva care va ține Ucraina în viață și va da sens luptei. Căci războaiele nu se câștigă doar pe front, ci și în saloanele unde se scrie istoria înainte ca ea să se întâmple. Iar la final, când totul se va accelera spre deznodământul fatal, cei care râd cu patos își vor dovedi singuri naivitatea monumentală. Ca niște spectatori la un film de groază care cred, cu un zâmbet superior, că monștrii nu pot ieși din ecran. Când vor realiza că pot – și că o fac – va fi prea târziu. Singura opțiune rămasă? Un zâmbet forțat în fața propagandei și o aclamație entuziastă pentru propriii călăi. Istoria a arătat clar unde duce acest drum, dar, cum se știe, cine nu învață din trecut e condamnat să-l repete. Doar că, de data asta, nu în alb-negru, în arhive prăfuite, ci în direct, pe canalul unic, în format HD, cu subtitrare automată și comentariu entuziast. La început, totul va fi festiv. Se vor face selfie-uri cu pancarte moralizatoare, se vor striga sloganuri cu patos, vor curge mesaje eroice pe rețelele sociale. O revoluție confortabilă, cu opțiune de „like” și filtru dramatic. Apoi, pentru distracția generală, vor începe spectacolele: grandioase show-uri pe stadioane, imnuri patetice cântate cu lacrimi în ochi, coregrafii impecabil regizate, lozinci despre măreția națiunii repetate în cor, până la epuizare. Dar adevăratul spectacol va fi în altă parte. Mulți dintre cei mai vocali, neapărat tineri și entuziaști, vor ajunge „îngrășământ” pe fronturile unor operațiuni speciale despre care nimeni nu va mai avea voie să întrebe prea mult. Iar restul, rămași acasă, vor învăța rapid că „distracția” a devenit obligatorie. Cine nu râde la timp, cine nu aplaudă destul de tare, cine clipește în momentul nepotrivit – va avea parte de o reeducare discretă. Și, încetul cu încetul, va veni liniștea. Dar nu cea a prosperității, ci aceea grea, funerară, aceea care cade ca o cortină de fier peste societăți obosite. Liniștea de mormânt, ca în vremurile cele mai crunte, când râsetele se opreau brusc la ora trei dimineața, odată cu bătaia în ușă. Tot ceea ce se întâmplă acum este de o iresponsabilitate crasă, un dans inconștient pe marginea prăpastiei. Și, cum era de așteptat, nota de plată nu va întârzia să vină – și va fi scumpă pentru toți. În acest timp, Macron și Zelensky încearcă să mențină echilibrul într-un balet mecanic, alunecând între Trump și psihopatul din Piața Roșie. O coregrafie imposibilă, un circ grotesc unde unii încă mai râd, convinși că totul e doar un spectacol. Dar în curând, râsul va deveni nervos. Iar după aceea – obligatoriu.
Comentários