top of page

COPIII, EDUCAȚIA ȘI MUNCA FORȚATĂ

9 feb. 2025
27 min de citit

Actualizată în: 1 nov.

Pentru regimurile comuniste din lumea întreagă, copiii reprezintă o resursă prețioasă: o forță de muncă gratuită, exploatată după bunul plac al Partidului Comunist. Aceștia sunt obligați să muncească din greu în industrie și în agricultură pe tot parcursul anilor de școală. Așa s-a întâmplat și în România lui Ceaușescu, dinainte de 1989.



Aia pe care destui astăzi o regretă. Și pe care numeroși tineri de azi o găsesc “cool”. Să citească sau să asculte ce urmează. Să vedem dacă li se mai pare așa, când vor ajunge la sfârșit acestui document – mărturie: descrierea modului în care copiii și tinerii erau forțați să lucreze în agricultură pe timpul comunismului. Dar și propria noastră experiență din 1988, când, liceeni fiind, am fost și noi, Angelo și George, obligați să muncim în agricultură și construcții. Și cât de prost a ieșit asta pentru “sistem” (ha! ha! ha!).


Elevi de clasa a 11-a, la sortat de cartofi, 1988.
Elevi de clasa a 11-a, la sortat de cartofi, 1988.

Educația sub semnul exploatării

Exploatarea prin muncă a copiilor era cunoscută sub denumirea de „practică școlară”. Munca desfășurată în atelierele școlare și fabrici purta numele de „practică industrială”. Am descris-o pe larg în articolul nostru “PraFtica școlară în comunism”. Pe lângă aceasta, exista și munca în agricultură sau în domenii conexe, numită „practică agricolă”. În general, aceasta era rezervată pentru perioada vacanțelor școlare și în puținele zile libere din timpul școlii. În ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, „practica agricolă” s-a extins pentru a include și munca în construcții, desfășurată pe așa-numitele „șantiere ale patriei”. O consecință directă a acestui sistem a fost reducerea drastică a timpului dedicat educației. De altfel, Ceaușescu și Partidul Comunist își doreau o Românie cu cât mai mulți muncitori și cât mai puțini intelectuali. Pentru că o populație de intelectuali era mult mai greu de controlat decât una extrem de competentă în sortat cartofi, cules de ardei gras și descărcat de pepeni în Piața Obor.


Elevi de școală generală la cules de ardei gras, 1984.
Elevi de școală generală la cules de ardei gras, 1984.

Brigadierii

După cel de-al Doilea Război Mondial, România era o țară în ruină, aflată sub ocupație sovietică. Trupele rusești au folosit fiecare pretext pentru a jefui resursele naturale și bogățiile țării, lăsând economia devastată. Pentru reconstrucție, soluția impusă de sovietici a fost munca forțată, un sistem avantajos pentru regim: fără norme de siguranță, fără plată și cu un program epuizant de șase zile pe săptămână. Dar cine urma să muncească? Utilizarea „dușmanilor poporului” – adică a celor care se opuneau regimului comunist – nu era fezabilă la scară largă, deoarece Securitatea nu avea încă mijloacele necesare pentru a-i supraveghea eficient. În acest context, sovieticii au impus crearea „brigăzilor de muncă” formate din tineri prostiți de propaganda comunistă și cunoscuți sub denumirea de „brigadierii”. Această metodă s-a dovedit eficientă din perspectiva regimului: căi ferate, tuneluri, clădiri și uzine au fost construite rapid și cu costuri financiare minime.


Brigadieri din anii '50, la Salva Viseu. În dreapta sus, portretul lui Stalin.
Brigadieri din anii '50, la Salva Viseu. În dreapta sus, portretul lui Stalin.

Exploatarea omului de către om

Cât privește costul în vieți omenești, acesta a fost și va rămâne necunoscut. Având în vedere condițiile precare și efortul fizic extenuant, numărul victimelor trebuia să fi fost considerabil. Dar oamenii regimului comunist nu erau idioți să țină socoteala lor; cei care mureau figurau ca fiind “plecați acasă”. Ceea ce era perfect adevărat, doar că aceștia reveneau acasă în sicriu! În anii ’70 și ’80, Ceaușescu a relansat acest program, convins că putea transforma România într-o „mare putere economică” în acest fel. Elevii, studenții și tinerii muncitori au fost mobilizați în masă pentru a lucra pe „șantierele patriei”. Ei erau împinși de un nou val de propagandă care glorifica „sacrificiul pentru țară”. În realitate, era doar o formă de exploatare sistematică a „omului de către om”, așa cum îi plăcea dictatorului să spună.


Nicolae Ceaușescu, într-una din multele vizite de lucru, pe ogoarele patriei. Aici, în județul Focșani, 1978,
Nicolae Ceaușescu, într-una din multele vizite de lucru, pe ogoarele patriei. Aici, în județul Focșani, 1978,

Nebunia lui Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu avea o personalitate megalomană. El visa să rămână în istorie ca un „Marele Constructor”, un fel de faraon al secolului XX. Ajuns la conducerea României în 1965, și-a dezvăluit adevărata față începând cu 1971, după ce și-a consolidat puterea. Sub supravegherea sa directă, au fost elaborate și puse în aplicare planuri grandioase pentru construirea unui număr impresionant de fabrici și uzine. Obiectivul său era ca România să devină complet autarhică, producând intern tot ce avea nevoie – de la tractoare și combine agricole la avioane. Până în 1980, țara ajunsese să aibă o bază industrială supradimensionată, care depășea cu mult necesitățile sale reale. Însă Ceaușescu nu s-a oprit aici. A lansat un nou proiect de proporții faraonice: demolarea clădirilor vechi și înlocuirea lor cu structuri moderne, indiferent de valoarea lor culturală sau istorică. Nimic nu trebuia să stea în calea viziunii sale. Șantiere au fost deschise peste tot, transformând orașele în zone de construcție perpetuă. Problema lui majoră era, însă, lipsa forței de muncă necesare pentru a duce la îndeplinire toate planurile ambițioase. Dar Ceaușescu avea soluții și pentru asta: creșterea forțată a populației țării. Măsura cea mai importantă în acest sens: interzicerea avortului. Un tratament drastic cu consecințe dramatice asupra societății românești.


Interzicerea avortului a fost o măsură drastică, implementată de regimul Ceaușescu în 1966.
Interzicerea avortului a fost o măsură drastică, implementată de regimul Ceaușescu în 1966.

Politici Demografice și Controlul Corpului în Regimul Ceaușescu

La acea vreme, România avea puțin peste douăzeci de milioane de locuitori. Insuficient pentru a susține planurile sale grandioase. Pentru a stimula natalitatea, avortul a fost transformat în infracțiune pedepsita cu ani grei de pușcărie. Orice implicare în întreruperea sarcinii – indiferent că era vorba de efectuarea sa, asistarea sau chiar simpla omisiunea de a o raporta – era sancționată dur. Urmarea: nenumărate tragedii. Femeile recurgeau la metode periculoase și improvizate pentru a evita nașteri nedorite, iar sistemul medical, controlat de stat, nu oferea nicio alternativă sigură. Mortalitatea maternă a crescut alarmant, iar spitalele erau supravegheate strict de autorități pentru a preveni orice încercare de avort ilegal. În paralel, regimul a criminalizat și homosexualitatea, pedepsind-o cu închisoarea. Că relațiile homosexuale nu produceau copii, fiind, deci, un obstacol în atingerea obiectivului demografic. Mai mult, acestea nu numai că nu creșteau populația țării, ci o scădeau, pentru că scoteau de pe “șantierul” producției de copii persoane care ar fi trebuit să “muncească” aici. Dar aceste măsuri aveau efecte pe termen lung asupra deficitului de forță de muncă. Prin urmare, Ceaușescu a fost nevoit să implementeze și alte soluții, menite să suplinească nevoia urgentă de muncitori. Mai bine zis, de sclavi pe “ogoarele și santierele Patriei” (expresie des folosită de propaganda lui Ceaușescu).


Nicolae Ceaușescu adora să se înconjoare de pionieri, liceeni și studenți. Sala Palatului, 1983.
Nicolae Ceaușescu adora să se înconjoare de pionieri, liceeni și studenți. Sala Palatului, 1983.

Reînvierea Brigăzilor de Muncă

Ceaușescu a fost direct implicat în structurile Partidului Comunist care au organizat, monitorizat și exploatat „brigăzile de muncă” menționate mai sus. Această experiență i-a oferit o înțelegere clară a avantajelor unui astfel de sistem: muncă gratuită, disciplină strictă și control total asupra noilor generații. Convins de eficiența modelului, a decis să-l relanseze, dar la o scară cu mult mai mare. În trecut, „brigadierii” erau tineri cu vârste între 17 și 25 de ani, care participau mai mult sau mai puțin voluntar timp de câteva luni până la trei ani. Noul sistem impus de Ceaușescu, începând cu anii ’70, nu mai lăsa loc de alegere. De această dată, toată populația tânără era mobilizată: copii, adolescenți și tineri adulți. De la școala primară până la universitate inclusiv. Fie că era vorba de industrie, agricultură sau construcții, elevii și studenții au fost transformați cu forță în mână de lucru ieftină, obligată să contribuie la ambițiile dictatorului.


Brigadieri tineri trimiși pe șantierul național Dunăre-Marea Neagră, 1982.
Brigadieri tineri trimiși pe șantierul național Dunăre-Marea Neagră, 1982.

Condițiile inumane din agricultură

Munca în agricultură era extrem de dificilă, adesea supusă capriciilor vremii și intemperiilor. În plus, conducătorii „brigăzilor de muncă” erau, de regulă, cadre cu funcții inferioare în ierarhia Partidului Comunist. Aceștia se comportau adesea ca niște mici dictatori, abuzând de pozițiile lor temporare, care le ofereau o falsă senzație de putere. În realitate, autoritatea lor se limita doar la elevii și studenții obligați să participe la „practica agricolă”. Copiii și adolescenții erau forțați să muncească în condiții precare: fără vreo plată, fără echipament de protecție adecvat și fără un program clar. Munca începea de dimineața devreme și se întindea până seara târziu, normele stabilite fiind imposibil de realizat fără un efort considerabil. Cei care nu se conformau erau pedepsiți.


Copii de școală generală, împreună cu profesorul coordonator, Tulcea, 1981.
Copii de școală generală, împreună cu profesorul coordonator, Tulcea, 1981.

Diviziunea muncii între oraș și sat

Oficial, toți elevii și studenții erau obligați să participe la „practica agricolă”. Totuși, în realitatea anilor ’70, doar copiii din mediul rural aveau „onoarea” de a munci direct în agricultură. Copiii din mediul urban aveau sarcini mai ușoare: culegerea de plante medicinale și fructe, colectarea materialelor pentru reciclare sau creșterea viermilor de mătase. Această situație s-a schimbat în anii ’80, când o parte semnificativă dintre țărani a fost înrolată pentru a lucra în industria supradimensionată, creată de Ceaușescu. Plecarea acestora din agricultură a forțat copiii din mediul urban să preia o parte din muncile câmpului. Deși nu aveau nicio pregătire pentru agricultură, ei au fost nevoiți să învețe rapid, pe teren. Și au trecut cu abnegație la recoltarea cartofilor, sortarea sfeclei de zahăr, depănușarea porumbului, culesul fructelor etc.


Liceeni de clasa a IX-a, în practică agricolă la depănușat porumbi, 1978.
Liceeni de clasa a IX-a, în practică agricolă la depănușat porumbi, 1978.

Eșecul mecanizării și lipsa echipamentelor în agricultură

Într-o primă fază, regimul comunist a încercat să compenseze prin mecanizare exodul țăranilor către orașe pentru a deveni muncitori în industria lui Ceaușescu. Astfel, numărul tractoarelor și al altor utilaje agricole a crescut rapid până la sfârșitul anilor ’70. Dar acest progres nu a fost însoțit de o dezvoltare corespunzătoare a infrastructurii necesare pentru întreținerea echipamentelor: piesele de schimb se găseau din ce în ce mai rar, iar numărul de mecanici era din ce în ce mai redus. Ca urmare, numărul de mașini agricole funcționale a scăzut, iar numărul celor defecte și inutilizabile a crescut continuu. Situația s-a înrăutățit considerabil în anii ’80, când numărul de utilaje funcționale din agricultură se reducea considerabil de la un an la altul. Și chiar de la un sezon la altul în anii de dinainte de 1989. În același timp, imensa majoritate a tractoarelor și a celorlalte utilaje agricole produse de industria românească erau trimise la export, căci Ceaușescu avea în cap un alt proiect megalomanic: România să-și achite integral datoria externă. Iar agricultura țării urma să funcționeze cu tractoare “umane”. Adică cu elevii și studenții trimiși să muncească pe “ogoarele Patriei”. Iar pentru a-i convinge să o facă bine, cu rezultate notabile, au fost implementate strategii precum „cea mai bună clasă” și „autofinanțarea”.


Liceeni de clasa a X-a la cules porumb în Bărăgan.
Liceeni de clasa a X-a la cules porumb în Bărăgan.

Cea mai bună clasă

Ministerul Învățământului a introdus concursurile „Cea mai bună clasă/școală”, ale căror scop era să stimuleze competiția în activitățile legate de agricultură. Clasamentele se realizau pe baza numărului de participanți și a rezultatelor obținute: tonele de cartofi, porumb, ardei gras etc. recoltate, cantitățile de mere, struguri și celelalte fructe culese etc. Promovările în ierarhie și alte beneficii erau acordate în funcție de locul ocupat în aceste clasamente. Prin urmare, o concurență acerbă s-a instaurat în rândul personalului din învățământ: directori, diriginți, profesori, inspectori. Aceștia dedicau tot mai mult timp și energie obținerii celor mai bune rezultate… agricole. Ei deveniseră mai preocupați de performanțele „practicii agricole” decât de cele academice. Ceea ce nu deranja deloc, dimpotriva, era că regimul comunist avea nevoie de cât mai mulți “proști” pe care să îi exploateze. Nu voia “destepți” care să gândească și, mai devreme sau mai târziu, să se ridice contra lui.


L-a încărcat camionul cu sfeclă de zahăr.
L-a încărcat camionul cu sfeclă de zahăr.

Autofinanțarea și iluzia progresului

Este de la sine înțeles că apetitul elevilor și studenților pentru „practica agricolă” era inexistent. Cine și-ar fi dorit să muncească din greu în agricultură în timpul vacanțelor, la vârsta aia? Și gratis pe deasupra? Nimeni, desigur. Pentru a-i convinge totuși să participe cu convingere și să mai și obțină rezultate bune, regimul a introdus o momeală: autofinanțarea. O parte din valoarea muncii depusă de elevi și studenți era redirecționată către bugetul școlii, cu scopul de a îmbunătăți facilitățile acesteia. Li s-a spus elevilor: „Dacă vreți un teren de sport mai bun sau dotări mai performante în laboratoare, va trebui să recoltați mai mulți cartofi, să culegeți mai multe fructe!”. Desigur că strategia asta nu a avut efectul dorit. Rezultatele activităților agricole nu au crescut semnificativ, iar ceea ce spunea propaganda oficială nu corespundea realității. Munca, deși promovată ca o soluție pentru îmbunătățirea condițiilor școlare, nu a reușit să mobilizeze cu adevărat tineretul sau să aducă îmbunătățiri tangibile în școli.


La cules de struguri, Tecuci 1975.
La cules de struguri, Tecuci 1975.

Propaganda și munca forțată glorificată

După ce Ceaușescu a ordonat ca elevii și studenții să participe la „practica agricolă”, aparatul de propagandă al regimului a început să producă în masă materiale care glorificau aceste activități. Articole în presă, producții de televiziune și filme, cărți și alte forme de comunicare - toate au fost utilizate pentru a încuraja implicarea tineretului. Pe parcursul anilor '80, numărul acestor publicații a crescut constant, iar entuziasmul aparent al participanților la „practica agricolă” a sporit, în paralel cu raportările exagerate ale rezultatelor. În fiecare an, se raportau cifre tot mai mari, care depășeau obiectivele stabilite. Se spunea că producția agricolă, în special cea obținută prin munca elevilor și studenților, crescuse într-un ritm fenomenal. Dar totul era doar o iluzie. În practică, situația era cu totul diferită. Munca forțată și condițiile de lucru extrem de precare nu generau decât o imagine falsă a succesului. În acest timp, realitatea economică și socială era cu mult mai sumbră. Trebuie spus foarte clar: nimeni nu avea interesul să spună adevărul. Așa că toată lumea mințea cu nerușinare, furnizând cifre false fără nicio ezitare sau jenă. Responsabilii de „practica agricolă” mințeau pentru a beneficia de promovări și alte avantaje sau pentru a evita sancțiuni. Beneficiarii, adică fermele statului, mințeau pentru a nu pierde această forță de muncă gratuită, pe care o puteau exploata fără milă. Cei care ar fi trebuit să verifice sau să monitorizeze activitatea mințeau și ei cu aceeași fervoare, în schimbul unor mite substanțiale. Rezultatul? Cu cât cifrele raportate de propagandă erau mai mari pe hârtie, cu atât realitatea era mai diferită. Participarea la „practica agricolă” devenise din ce în ce mai mult un blestem, o nenorocire imensă. Tinerii căutau tot felul de metode pentru a scăpa de aceasta, iar strategiile folosite deveneau din ce în ce mai sofisticate. Dar noi, Angelo și George, împreună cu cei din clasa noastră, am avut o abordare…mai puțin “elaborată”. Mai puțin “tovărășească” (după limbajul propagandei comuniste a epocii). După limbajul de azi, am spune că a fost… “directă” (hi. hi. hi).


Ceaușescu inspecta producția agricolă, iar președinții consiliilor îl însoțeau în lanul de grâu.
Ceaușescu inspecta producția agricolă, iar președinții consiliilor îl însoțeau în lanul de grâu.

Clasa imposibil de „domesticit”

Între 1985 și 1989, noi, Angelo si George, am fost elevi ai Liceului Mihai Viteazul din București, considerat unul dintre cele mai bune din România acelor ani. Cum am reușit să ajungem acolo noi, veniți din cartiere “proaste”? Mister. Dar cum ne-am întâlnit, ne-am și împrietenit, formând un adevarat “Dream Team”. Amândoi hotărâți să ne trăim adolescența așa cum ne-o doream. În consecință, am ignorat eforturile supraomenești ale profesorilor de a ne transforma în niște roboței ascultători, lipsiți de orice gândire proprie si spirit critic. Adică, „omul socialist multilateral dezvoltat” pe care și-l dorea Ceaușescu. În loc să ne supunem, am devenit Rockeri, fani de “Metal”, varianta cea mai dură a Rock-ului. Am început să practicăm și arte marțiale: karate, stilul Go-Ju Ryu, mai precis. Rockeri și karateka: blasfemie maximă împotriva “religiei” Comunismului! Pentru a ne „îmblânzi” și a ne forța să ne conformăm „tiparului” vrut de Partidul și Ceaușescu, conducerea liceului le-a ordonat colegilor noștri să ne izoleze și să ne hărțuiască. Să ne aplice un bullying intensiv. Ghinion de neșansă: aceștia au trecut de partea noastră, realizând că era mult mai bine să fie cu noi decât împotriva noastră. În consecință, clasa noastră a devenit cunoscută drept „clasa celor imposibil de domesticit”.


Fațada liceului nostru, Mihai Viteazul din București.
Fațada liceului nostru, Mihai Viteazul din București.

Decizia de a rezista

Din acest motiv, conducerea școlii a ales să ne implice cât mai puțin posibil în activitățile atât de apreciate de regimul comunist, în special cele legate de agricultură. O decizie înțeleaptă, date fiind contraperformanțele noastre de la „practica industrială”. În plus, comportamentul nostru cu ocazia demonstrației de 1 mai 1987 le-a dat profesorilor coșmaruri luni de zile (citiți/ascultați articolul 'Marea Evadare de la Defilare'). Dar la sfârșitul clasei a 11-a, la începutul verii 1988, conducerea liceului a considerat că, fiind aproape de majorat, am fi devenit mai „înțelepți” – adică mai ușor de integrat în tiparele societății comuniste. Astfel, ne-au impus să participăm la „practica agricolă” din vara lui 1988. O greșeală majoră. Eram acum și mai puțin docili decât înainte, ceea ce era previzibil după atâtea încălcări ale „valorilor comuniste” pe care profesorii încercaseră să ni le insufle în anii de liceu.


Liceenii erau adesea scoși din clasele lor pentru a recolta legume, indiferent de sezon.
Liceenii erau adesea scoși din clasele lor pentru a recolta legume, indiferent de sezon.

Rezistența în fața impunerii

Sâmbătă, 25 iunie 1988. Eram la ceremonia de sfârșit de an școlar în Sala de Festivități a liceului. Premii, medalii și alte distincții s-au acordat elevilor care s-au remarcat la diverse concursuri și olimpiade școlare. Si mai ales în activitățile de „practică școlară industrială și agricolă”. Extrem de plictisitor pentru noi, care nu aveam nimic de câștigat. Că premiul pentru „cea mai rea clasă” nu se acorda. Din păcate. Așa că ne-am ocupat cu obișnuitele noastre activități: jucat șah și cărți, și stat de vorbă. Iar eu, Angelo, am continuat să scriu la romanul „Vulturul”, citit pe nerăsuflate de colegi. Și așa am ratat momentul în care s-a anunțat că și clasa noastră fusese convocată la „practica agricolă”, alături de altele. Cu începere de luni, de la ora 6 dimineața, urma să fim pe câmp. Șase zile pe săptămână, timp de mai multe săptămâni. Câte? Nici nu cred că am auzit cifra, când diriginta a făcut anunțul: eram prea ocupați să ne exprimăm nemulțumirea pe diverse tonuri.....în general înalte, puțin politicoase. A urmat o reuniune de criză la Pati-Bar, celebra patiserie din apropierea liceului - o adevărată instituție gastronomică pentru generații de elevi ai Liceului Mihai Viteazul. Decizia a fost luată rapid și în cvasiunanimitate: aveam să nu lăsăm călcați în picioare și obligați să muncim în agricultură. Și am demonstrat-o chiar din prima zi.


La cules de păstârnac, în județul Ilfov, 1986.
La cules de păstârnac, în județul Ilfov, 1986.

Subterfugii și ‘dispariții’ la începutul practicii agricole

Luni dimineața, ora 5:00. Noi doi, Angelo și George, eram singurii din clasă prezenți la punctul de adunare din fața liceului la ora îmbarcării în autobuzele fermei de stat unde trebuia sa lucrăm. În schimb, aproape toți ceilalți erau deja acolo. Peste un sfert de oră, acestea au plecat cu elevii celorlalte clase convocate pentru „practica agricolă”. Că strângerea recoltei nu stătea după noi. Și, ca prin minune, imediat după plecarea lor, colegii noștri au început să apară, unul câte unul. Până la ora 6:00 eram toți prezenți și am urcat în ultimul autobuz - dar de data aceasta sub supravegherea unei singur profesor supraveghetor. O profesoară, de fapt, cea mai neînsemnată dintre toți, că doar de aia o și lăsaseră cu „clasa problemă” (hi, hi, hi). După câțiva kilometri mai târziu, am oprit autobuzul, din cauza unei fete suferind de „suferind de rău de mașină”. Profesoara a coborât cu ea pe ușa din față și au stat câteva minute afară până când i-a mai trecut „răul”! În timpul acesta, o bună parte din clasă a coborât pe ușa din spate deschisă manual de un coleg mai iscusit. Și s-au pierdut imediat prin „pădurea” de blocuri ceușiste! Apoi am pornit din nou la drum, dar numai ca să ne mai oprim încă o dată. Și nu oriunde, ci exact înainte de a ieși din oraș! De data aceasta, eu, Angelo, am fost protagonistul: un atac de panică acut provocat de mersul cu autobuzul. Tremuram din toate încheieturile și am mai și început să mă zvârcolesc mai aprig ca un epileptic. Profesoara, îngrijorată, a cerut ajutorul șoferului și al câtorva baieti pentru a mă ține și stabiliza. Totul a durat minute bune, timp în care restul clasei a dispărut ca și cum nu ar fi urcat niciodată în acel autobuz. Prea marcați de cele întâmplate, nici profesoara, nici șoferul nu și-au dat seama că rămăseseră numai noi: George, eu și băieții care mă ținuseră. Și am continuat drumul.


La cules de mere, studenți din Arad.
La cules de mere, studenți din Arad.

Evadarea din ‘practica agricolă’ și primul succes

Abia când am ajuns la destinație, ferma unde ar fi trebuit să muncim, profesoara a realizat dimensiunea catastrofei: în afară de noi, autobuzul era gol. Șocată și complet depășită de situație, nu a înțeles nimic din ce se petrecuse. Neștiind cum să gestioneze această situație, ne-a cerut să rămânem pe loc, în timp ce ea căuta un superior, un alt profesor, cineva care știa ce trebuia făcut. Proasta idee: a plecat ea, am plecat și noi. Ea spre clădirea unde ar fi trebuit să se afle ceilalți profesori și responsabilii de “lucrări agricole”. Noi, în direcția opusă, peste câmpuri, pentru a ne pierde urma. După câteva sute de metri, am ajuns la un drum pe care l-am urmat până la o stație de transport în comun. De acolo, am luat un autobuz spre oraș și ne-am încheiat ziua la o terasă, cu o bere rece în față. Pentru potolirea setei și sărbătorirea succesului primei noastre zile de „practică agricolă”.


La plantat de legume pe ogoarele patriei.
La plantat de legume pe ogoarele patriei.

Muncă și pază la cartofi – întâlnirea cu realitatea regimului

Dimineața, trei profesori ne așteptau în fața liceului, ca să nu cumva să repetăm figura din ziua precedentă. Sub paza lor, am mers în Gara Obor, la descărcat vagoane de cartofi. Acolo, am fost predați în grija a doi reprezentanți ai organizației de partid din București, însărcinați să ne supravegheze și să ne „motiveze” să muncim „tovărășește”. Ei ar fi trebuit să ne țină un lung discurs “motivational”. Adică unul plin de clișee despre importanța muncii noastre pentru țară și despre onoarea de a fi aleși pentru o astfel de sarcină. În mod surprinzător, introducerea a fost scurtată. Motivul? Vagoanele erau parcate pe peronul patru, iar, potrivit supraveghetorilor, „bande de țigani așteptau momentul potrivit pentru a le jefui”. Prin urmare, nu doar că trebuia să descărcăm cartofii, ci aveam și responsabilitatea de a păzi atât vagoanele, cât și depozitul de cartofi. Întrebând cum reușeau presupușii hoți să opereze, am fost duși până la capătul celălalt al gării. Acolo, supraveghetorii ne-au arătat o spărtură imensă în gardul ce împrejmuia incinta. „Uitați-vă bine, pe aici intră și ies țiganii cu averea poporului!” ne-au spus ei, pe un ton de maximă gravitate.


Sortatul cartofilor era o muncă dificilă și obositoare. București, în spatele Pieței Obor.
Sortatul cartofilor era o muncă dificilă și obositoare. București, în spatele Pieței Obor.

Cooperarea cu Autoritățile

În fața spărturii din gard, noi, Angelo si George, am conceput un plan și ne-am pus de acord asupra a ceea urma. Pe loc, fără cuvinte, numai din priviri. Colegii noștri nu știau ce pusesem noi la cale, bineînțeles. Dar se “șmecheriseră” suficient în compania noastra pentru a înțelege și interpreta la perfectie partitura cpe care le-o încredințam. Pe un ton de o maximă seriozitate, eu, Angelo, am propus ca mai multe colege să rămână pe loc, cu misiunea de a observa dacă cineva pătrundea prin acea spărtura. În caz afirmativ, ele urmau să dea alarma. George m-a completat, propunând ca alte fete să stea de pază de-a lungul peroanelor. „Preventiv”, pentru a semnala orice posibil „hoț de țigan” care s-ar putea ascunde, așteptând momentul potrivit pentru a fura „bogăția țării”. Cei doi șefi comuniști ne-au felicitat călduros pentru „spiritul nostru civic luminat” și „devotamentul nețărmurit față de valorile eticii și echității comuniste”. Noi i-am ascultat, prefăcându-ne încântați de laudele lor, în timp ce colegii noștri faceau eforturi supraomenești pentru a nu izbucni în râsete gigantice. Întorși la vagoanele cu cartofi, noi am început să descărcăm marfa, simulând un „entuziasm revolutionar” (altă expresie favorita a propagandei comuniste). Din păcate (hi, hi, hi), după nici douăzeci de minute, una dintre colegele de pază la spărtură a venit în graba mare pentru a anunța că un grup de cel puțin zece persoane, toți purtând saci imenși, tocmai pătrunsese în gară. Aproape imediat o altă colegă – din cele care erau de pază la peroane - a venit să spună că i-a văzut deplasându-se printre vagoane. Cei doi supraveghetori au intrat în panică. Fără să stea pe gânduri, ne-au ordonat să rămânem de pază la vagoane până se întorc ei cu Miliția, ca să-i prindă pe hoți.


Elevii și studenții muncesc cu sapa pe șantierele patriei, aici, lângă o mină de suprafață în Apuseni.
Elevii și studenții muncesc cu sapa pe șantierele patriei, aici, lângă o mină de suprafață în Apuseni.

Colega noastră acrobată

O criză de râs nebun ne-a zguduit minute în șir, provocată fiind de naivitatea celor doi supraveghetori. Când, în sfârșit, ne-am recăpătat controlul, am decis să plecăm și noi prin spărtura din zid, evitând astfel orice întâlnire nedorită. Pentru a scurta traseul, am ales să urcăm și să coborâm prin trenurile de marfă staționate în gară, în loc să le ocolim. În timp ce una dintre colegele noastre se afla într-un vagon, trenul s-a pus brusc în mișcare. Am început să alergăm pe lângă el, strigându-i să sară, de teamă că ar putea ajunge cine știe unde. Speriată, a acceptat și a sărit spre noi. Din fericire, eram bine plasați și am prins-o la timp, evitând astfel o căzătură serioasă. Partea amuzantă? Totul fusese inutil. Trenul s-a oprit după câteva zeci de metri. De fapt, nu pleca nicăieri, ci doar își schimba poziția. Râzând copios de această întâmplare, am traversat spărtura din gard și am plecat în oraș. Ca de obicei, am terminat ziua la o terasă, cu o bere rece în fața, sărbătorind succesul celei de-a doua zile de „practică agricolă”.


După recoltare, sacii cu cartofi erau transportați în marile piețe ale capitalei sau în zonele limitrofe.
După recoltare, sacii cu cartofi erau transportați în marile piețe ale capitalei sau în zonele limitrofe.

Munca pe Șantierele Patriei

În dimineața celei de-a treia zile, directorul însuși ne aștepta în fața liceului, hotărât să ne admonesteze dur pentru comportamentul nostru de până acum. În special pe noi doi, Angelo și George, pe care ne considera, si pe buna dreptate, „capii răutăților”. Am reacționat prompt, făcându-ne o autocritică „exemplară”! Ne-a a anunțat misiunea astră misiune: trebuia să mergem pe un șantier și să adunăm cărămizi destinate lucrărilor de la Casa Poporului (Palatul Parlamentului). Noi ne-am luat angajamentul ferm de a ne comporta ca niște adevărați UTC-iști (membri ai Uniunii Tineretului Comunist), respectând cu sfințenie „valorile comuniste”. Mulțumit, prostit mai bine zis, de aparenta noastră cumințire și de promisiunile noastre pline de patos, directorul a plecat liniștit, în treaba lui. Colegii noștri, râzând în hohote, au calificat prestația noastră ca fiind „de înaltă ținută artistică” și ne-au declarat demni de un premiu Oscar. Sub supravegherea atentă a mai multor profesori, am ajuns și pe șantier. Aici, am fost predați unei echipe de zidari, cărora li s-a atras atenția în mod repetat și insistent să ne țină sub supraveghere în “fiecare minut și secundă” petrecute pe santier“. Pe ăștia, însă, îi durea în cot de noi, ei având treburi mai importante de făcut (și probabil și ceva „sticluțe” de palinca de golit). Așa că ne-au condus la trei clădiri pe jumătate demolate, explicându-ne că trebuia să recuperăm de acolo cărămizile intacte și să le depozităm în așteptarea camionului ce urma să le încarce. Și au plecat în treaba lor, spunându-ne că aveau să treacă mai târziu ca să vadă ce am făcut. Și noi am făcut.....biiiiine!


Șantierul din centrul capitalei, denumit „Victoria Socialismului”, a fost un simbol al regimului Ceaușescu.
Șantierul din centrul capitalei, denumit „Victoria Socialismului”, a fost un simbol al regimului Ceaușescu.

Concursul

În acele vremuri, multe filme arătau practicanți de arte marțiale care spărgeau cărămizi cu lovituri de pumn sau cu muchia palmei. Fiind noi înșine karateka, colegii noștri ne-au cerut să facem același lucru. După mai multe încercări și tot atâtea eșecuri, am început să ne pierdem răbdarea. Furioși pe colegii care râdeau de noi, George a aruncat cu toată puterea o cărămidă într-un perete. Rezultatul a fost spectaculos: s-a spart în zeci de bucăți care au zburat în toate direcțiile. Peretele însuși s-a zguduit ușor. Atâta ne-a trebuit: imediat a apărut ideea unui concurs de aruncat cărămizi în pereții care încă mai erau în picioare. Și am creat două competiții într-una singură. Prima era un test de precizie: trebuia să lovim o țintă de pe perete cu o cărămidă aruncată de la o anumită distanță. A doua consta în spargerea cărămizii în cel mai spectaculos mod posibil. Dacă, pe lângă spargerea acesteia, reușeam să dărâmăm și zidul, primeam un bonus.


Chiar și pe șantierul Casei Poporului, ne mai și distram, în ciuda oboselii și muncii fizice epuizante.
Chiar și pe șantierul Casei Poporului, ne mai și distram, în ciuda oboselii și muncii fizice epuizante.

Rezultatul „muncii” noastre

Azi nu ne mai amintim cine a fost sau au fost câștigătorii, dacă am știut vreodată. Că oricum asta ne interesa mai puțin. Și atunci și acum. Ceea ce ne amintim azi foarte bine este cât de spectaculos zburau cărămizile prin aer. Și, mai ales, cum se spărgeau ele în nenumărate bucăți de maximum câțiva centimetri de mărime. Ca și de rezultatul final: o cantitate enormă de cărămizi făcute praf, numai bune de aruncat la gunoi. Și pereții care erau încă în stare bună când am ajuns noi acolo și din care trebuia să scoatem cărămizile pentru a fi refolosite? Nici cu excavatorul sau buldozerul nu s-ar fi obținut o demolare mai perfectă lor. Când nu a mai rămas nimic de spart, am plecat agale către o terasă. Sărbătorirea „succesului” unei alte zile de „practică agricolă” devenise deja tradiție.


Uneori, tinerii erau trimiși să sape șanțuri în câmp, o muncă grea și obositoare.
Uneori, tinerii erau trimiși să sape șanțuri în câmp, o muncă grea și obositoare.

La mătură, tovarăși!

Îngroziți de ceea ce făcusem până atunci, directorul și șefa organizației de Partid a liceului au decis să ne țină „acasă” pentru o zi. Ni s-a dat sarcina de a face curățenie în jurul școlii, sub supravegherea lui Negulescu. Acesta ne cunoștea foarte bine, fiind fostul nostru maistru de „practică industrială” din primii doi ani de liceu. Să petreacă încă timp cu noi era ultimul lucru pe care și-l dorea. În plus, misiunea noastră era la limita absurdului, deoarece „materia primă” lipsea. Nu existau frunze, pentru că copacii erau rari, cu excepția câtorva arbuști mărunți la intrarea în școală. Nu era nimic de măturat decât praful care bântuia România acelor ani. I-am spus acest lucru lui Negulescu, care ne-a răspuns sec: „Nu mă interesează, găsiți doar ceva cu care să mângâiați mătura.” La auzul acestei metafore, am izbucnit cu toții în râs. Cineva a remarcat că părea să aibă mai mulți neuroni decât înainte să fim noi elevii săi.


Strungul și freza sunt instrumente esențiale pentru formarea viitorilor muncitori în industria națională.
Strungul și freza sunt instrumente esențiale pentru formarea viitorilor muncitori în industria națională.

Jules Verne și sclavia modernă

Am început să măturăm cu niște mături uriașe, de o greutate considerabilă, glumind că „facem culturism”. În scurt timp, George și cu mine eram în fața librăriei de lângă școală, de unde ne cumpăram cărțile. Bineînțeles că ne-am oprit și am intrat în magazin. Vânzătoarea ne aprecia enorm și spunea că noi eram cei mai fervenți cititori și cumpărători de cărți din istoria magazinului. Pentru a nu o contrazice, am cumpărat pachetul care conținea „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne! Cartea avea asemănări fascinante cu situația noastră, deoarece subiectul era sclavia. În timp ce ne imaginam aventurile orfanului Dick Sand la bordul goeletei Pilgrim, noi înșine eram sclavii unui sistem care ne obliga să obținem curățenia perfectă frecând trotuarele patriei. Dar, la fel ca Dick Sand, și noi am găsit propriul nostru mod de a ne revolta.



Praful și Pati-Barul

Și a urmat... Marea Prăfuială! Negulescu se ascundea undeva ca să nu mai aibă de-a face cu noi. Dar și pentru a purta o conversație sofisticată cu sticla de țuică pe care i-o aduseseră colega noastră Delia. Profitând de absența sa, am „atacat” Pati-Bar-ul. Mai întâi, am cumpărat majoritatea produselor pentru noi și colegii noștri. După ce am terminat de mâncat, un „comando” mixt (!) format din noi, Angelo și George și două fete, Narcisa și Delia, a început să măture frenetic în fața și în jurul magazinului. În scurt timp, praful gros ridicat de măturile noastre s-a așezat cu agilitate pe produsele rămase. Era un tratament crud aplicat delicioaselor prăjituri și produse de patiserie, dar… „la război ca la război”. După aceea, ne-am amuzat privind trecătorii cum le cumpărau, le mâncau și se plângeau de un gust metalic pe limbă. Când vânzătoarea ne-a făcut reproșuri, am sfătuit-o să ceară despăgubiri liceului. Și, ca de obicei, după ce am făcut „fapta bună” a zilei, am plecat să ne trăim viața noastră de adolescenți imuni la „valorile comuniste” ale vremii.


Liceenii (1986), regizat de Nicolae Corjos, este un film faimos care reflectă cu sensibilitate și umor realitățile adolescenței din anii '80.
Liceenii (1986), regizat de Nicolae Corjos, este un film faimos care reflectă cu sensibilitate și umor realitățile adolescenței din anii '80.

Martin, ofițerul SS și karateka

Dimineața, un director radios ne-a întâmpinat în fața școlii pentru a ne felicita pentru munca noastră de ieri. Foarte probabil că Negulescu îl mințise cu nerușinare cum că am fi făcut o treabă foarte bună. De asemenea, foarte probabil că Pati-Bar-ul nu ceruse încă să fie despăgubit. Convins deci că noi ne-am cumințit, el ne-a comunicat misiunea zilei: la descărcat în piața Obor. Aici am fost întâmpinați de Martin: blond, înalt și slab, prototipul ofițerului SS din filmele despre Al Doilea Război Mondial. Nu era decât un activist mărunt în organizația de Partid a orașului, dar se afișa în fața noastră de parcă ar fi fost cel puțin șeful de cabinet al unui ministru, dacă nu chiar ministrul însuși. Pentru a ne impresiona, a pretins că ar fi fost practicant de ani de zile al artelor marțiale. A făcut chiar și niște mișcări despre care susținea că erau tehnici de luptă de karate. Misiune îndeplinită! A reușit să ne trezească interesul. Dar numai pentru a râde de el și de mișcările sale, care aduceau teribil cu cele ale unei maimuțe drogate.


În timpul practicii agricole, liceenii erau adesea trimiși să participe la culesul pepenilor.
În timpul practicii agricole, liceenii erau adesea trimiși să participe la culesul pepenilor.

Fetele la manevră!

Un camion imens, plin cu niște pepeni supradimensionați, s-a oprit în fața noastră. Martin ne-a cerut să formăm un lanț uman pentru a trece pepenii de la unul la altul, de la camion până la locul de depozitare. Evident, acesta era cel mai bun mod de a goli camionul, dar nu se potrivea deloc planurilor noastre. Și atunci colegele noastre au protestat, spunând că pepenii erau prea grei pentru ele. Prin urmare, noi am propus ca băieții să descarce camionul și să îi care până la locul de depozitare. Aici fetele aveau să-i aranjeze cum trebuia. Martin și-a exprimat unele îndoieli, dar fetele au insistat că așa era cel mai bine pentru toată lumea. Următoarele 30 de minute Martin le-a petrecut în prezența noastră, dar aici totul mergea perfect. Din păcate (hi, hi, hi), la locul de depozitare, colegele noastre se dovedeau extrem de neîndemânatice și nu reușeau să aranjeze pepenii cum trebuia. Așa că Martin ne-a cerut să continuăm ca până acum și a plecat să le ajute pe fete. Mai ales că era și o bună ocazie pentru el de a mai face pe grozavul în fața lor.


Această activitate era, totuși, mai mult decât un simplu exercițiu de muncă fizică; era o „afacere dulce”.
Această activitate era, totuși, mai mult decât un simplu exercițiu de muncă fizică; era o „afacere dulce”.

Pepenii „zburători”

Imediat ce Martin a plecat, noi am început să facem pase cu pepeni, ca și cum ar fi fost mingii de handbal sau de baschet. Cu alte cuvinte, îi aruncam de la unul la altul în loc să-i fi trecut dintr-o mână în alta. Și pepenii zburau grațios prin aer. În acest timp, noi, Angelo și George, ne ocupam de scoaterea lor din camion, aruncându-l spre cuplul Bălă-Iulian, cel mai solizi dintre toți. Din păcate, eram cu toții atât de neîndemânatici, încât, cel mai adesea, pasele își ratau ținta, iar legea gravitației făcea restul: fructul cădea pe jos și se spărgea cu „Splash” sonor foarte mișto. Mai târziu, îi aruncam pur și simplu în sus, cu scopul de a obține „splash-uri” din ce în ce mai spectaculoase. Și uite așa pepenii s-au transformat în O.V.I. (obiecte zburătoare identificabile). Iar când Martin și-a dat seama că era ceva ce nu funcționa și a venit sa vadă despre ce era vorba, a avut un șoc. Vizual. Fără cuvinte, pe punctul de a avea un atac cerebral, se uita pierdut la solul din jurul camionului, plin de bucăți de pepene. De cadavre de pepene, am putea spune. Iar râuri de lichid roșu se scurgeau încet către gurile de canal. „Ne pare rău, tovarășe Martin, am fost neîndemânatici și am scăpat câțiva pepeni pe jos”, am spun eu cu un aer inocent. Dar el a început să urle la noi și să ne acuze de sabotaj. Apoi a plecat în trombă, spunând că se va întoarce cu Miliția pentru a ne întocmi un dosar penal. A plecat el, am pecat și noi, fiecare cu câte un pepene pe umăr. Toți în afară de George, care avea doi uriași, câte unul în fiecare mână. L-am tachinat zicându-i că avea să facă brațe de orangutan dacă ar fi intenționat să-i care până acasă. Dar el s-a oprit în piață și i-a vândut pe un preț bun: costurilor berilor reci de la terasa unde aveam să mergem ca să sărbătorim încă o dată „succesul” unei noi zile de „practică agricolă”. Așteptându-l, m-am uitat de la distanță către camion: Martin se întorsese cu doi milițieni, fiecare dotat cu o impresionantă „burtă de bere”. El gesticula frenetic pentru a indica amploarea pagubelor. Lor puțin le pasă și se uitau în jur să vadă unde puteau găsi o terasă să savureze o bere rece. Ceea ce li se părea din ce în ce mai necesar, soarele de vară strălucind cu putere.


Elevii mai tineri culegeau plante medicinale sau castane.
Elevii mai tineri culegeau plante medicinale sau castane.

Concediere pentru abateri grave

Sâmbătă dimineața, ne-am întâlnit la punctul de adunare obișnuit din fața liceului. Am stat acolo timp de două ore până când a apărut directorul. Când acesta a sosit în sfârșit, era foarte supărat pe noi. A început prin a ne acuza de a fi „scursuri societății socialiste”. „Niște nenorociți care nu meritau să trăiască în cea mai bună țară din lume”. Noi ne făceam vinovați de „trădare față de Partidul Comunist Român și liderul său, Tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Și a continuat apoi cu o listă nesfârșită de alte aberații de același tip. Noi zâmbeam cu zâmbete mai largi decât cele ale lui Iliescu. Iar la final ne-a anunțat excluderea noastră din participarea la „practica agricolă” pentru „abateri grave și repetate”. După ce a spus asta, ne-a întors spatele și a plecat fără să mai arunce nici măcar o privire în urma sa. Așa că nu ne-a văzut când era să ne dislocăm brațele și să ne rupem oasele din cauza îmbrățișărilor, a bătăilor pe spate și a tuturor celorlalte manifestări de bucurie. La plecare, ne-am oprit la Pati-Bar pentru a cumpăra toate prăjiturile de acolo. Le-am mâncat și apoi am plecat cântând „We are the champions”. Din când în când, lansam strigătul nostru de război: „11 J, 11 J, cei mai tari din L.M.V. (Liceul Mihai Viteazul)”.



Epilog: Pedeapsa

Pe parcursul celor patru ani de liceu, noi, Angelo și George, ne-am bătut joc de „valorile comuniste” pe care conducerea școlii, profesorii și ceilalți au încercat să ni le insufle. Dar pedeapsa a venit la începutul lunii iulie 1989, la sfârșitul studiilor: am primit repartiție obligatorie pentru minele de cărbune din Valea Jiului. Cele mai nenorocite locuri de muncă pe care le puteai găsi în România la acea vreme. Refuzul nu era o opțiune viabilă, deoarece am fi fost trimiși în închisoare. Dar noi am reușit să întârziem plecarea noastră acolo cu câteva săptămâni. Mai exact, până la începutul lui septembrie, când am început efectuarea serviciului militar obligatoriu. Iar în decembrie 1989, Revoluția l-a înlăturat pe Ceaușescu. Revoluția unde prietenii noștri rockeri și karateka s-au regăsit în primele rânduri.


Anexă - Texte de Propagandă din Epoca Comunistă


Textul 1: Nicolae Ceaușescu, directivă transmisă în august 1971

„Rog primii secretari să mobilizeze toate forțele pentru a strânge la timp și, dacă se poate, fără nicio pierdere, grâul. Vom aprecia munca fiecărui comitet județean și a fiecărei organizații de partid, după felul în care vor acționa pentru a strânge în bune condiții și în întregime toată recolta.”


Întâlnirea din 1971 dintre Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României, și Mao Zedong, faimosul lider al Chinei comuniste, a fost un moment semnificativ în contextul geopolitic al acelei perioade.
Întâlnirea din 1971 dintre Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României, și Mao Zedong, faimosul lider al Chinei comuniste, a fost un moment semnificativ în contextul geopolitic al acelei perioade.

Textul 2: Reportaj TV, propaganda comunistă a muncii voluntare, 1982

„Așadar, la drum cu trenul 8003, devenit în această dimineață plăcută de vară, o mică instituție de învățământ superior. Viitori filologi și economiști, viitori constructori și pedagogi, metalurgiști și profesori de mâine, la ceasul acesta brigadieri, se îndreaptă voios spre terenurile fertile ale gospodăriilor din Bărăgan și din Dobrogea, acolo unde în arsita amiezelor se coc grânele, acolo unde în fiecare bob, în fiecare spic, în fiecare fruct, rămân captive raze de soare.”


Iată un poster inspirat de tema propagandei comuniste vintage, cu mesajul „Să predăm la timp și cu drag cota către stat”.
Iată un poster inspirat de tema propagandei comuniste vintage, cu mesajul „Să predăm la timp și cu drag cota către stat”.

Textul 3: Extras din interviul luat unui copil de clasa a VI-a, publicat în Scânteia, ziarul Partidului Comunist Român

„Am fost primiți aici nu cu șampanie și flori, ci cu o simplă strângere de mână călduroasă din partea conducerii IAS-ului (Întreprinderea Agricolă de Stat), care înseamnă mult mai mult pentru noi decât șampanie și flori. După terminarea acestor două săptămâni de lucru, directorul IAS-ului ne-a promis că vom face o excursie de două săptămâni, dar nu este asta motivul pentru care muncim cu spor. Este enorm cât vom câștiga aici după munca aceasta. Ce facem aici are o finalitate deosebită. Când toată țara construiește și reconstruiește, nici noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân.”


Scînteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român până la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.
Scînteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român până la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.

Textul 4: Extras din interviul luat unei fete din clasa a X-a, publicat în Scânteia Tineretului, ziarul Uniunii Tineretului Comunist Român

„Îmi place foarte mult meseria de metalurgist, nu numai pentru că tatăl meu lucrează la uzina din orașul nostru, ci și pentru că lecțiile predate de tovarășul profesor ne fac să trăim cu adevărat în lumea fontelor și a oțelurilor, să pătrundem tainele proceselor tehnologice care fac ca metalul să asculte docil de mâna și priceperea omului.”


Scînteia tineretului a fost un cotidian, organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, înainte de Revoluția română din 1989.
Scînteia tineretului a fost un cotidian, organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, înainte de Revoluția română din 1989.

Textul 5: Poezii recitate la TV de un copil de grădiniță (prima) și de un elev de clasa a 3-a

„Constructor voi fi, pe-nalte schele, să îndeplinesc dorința mamei mele. Am vizitat cu toții din grădiniță mari întreprinderi, șantiere mari și apoi voioși am construit din cuburi Buzaul pe la 2000 de ani. Și mergând la școală, vreau să-mi crească aripi, tainuite lucruri să înțeleg. Șterg șotronul, căruia lasă să îi ia locul munca, munca, munca unui an întreg.”



Acest articol face parte din seria „Ani de liceu”, care cuprinde următoarele titluri: „Ani de liceu 1: Marea evadare de la defilare”, „Ani de liceu 2: Pra(f)tica școlară în comunism”, „Ani de liceu 3: Copiii, educația și munca forțată”, „Ani de liceu 4: Dictatura începe cu abecedarul”, „Ani de liceu 5: Libertatea și bastonul: generația rock”, „Ani de liceu 6: Sub dictatura lui Ohm”, „Ani de liceu 7: Noi muncim, nu gândim”, „Ani de liceu 8: Filmul adolescenței noastre”.

2 comentarii


Alina Grigorescu
Alina Grigorescu
27 feb. 2025

Mi-a starnit multe amintiri, articolul. Felicitari! Totusi, ca eleva a scolii 52 (vecina cu LMV) din 82 pana in 90 si apoi LMV-ista, 90-94, vin cu o mica mentiune: la librarie vindea un domn, simpatic, cu mustata (nu o doamna) si caruia noi, adolescenti nebuni ai acelor vremuri, ii faceam tot felul de farse facandu-l sa se enerveze si sa ne alerge pe acolo (bine, in special pe baieti).

Apreciază
angelogeorge988
14 mar. 2025
Răspunde utilizatorului

Mulțumim, Alina! Și pentru noi, articolele noastre trezesc o mulțime de amintiri. Aventurile din liceu au fost și vor rămâne mereu în sufletele noastre, un capitol aparte al tinereții noastre. În ceea ce o privește pe doamna vânzătoare, în articol ne-am referit la perioada 1986-1988, iar îmi amintesc foarte clar că era o doamnă. Cel mai probabil, a fost înlocuită sau s-a pensionat imediat după Revoluție. Ne spunea adesea că suntem „cei mai buni cumpărători”, fiindcă aproape în fiecare săptămână mergeam la magazin să cumpărăm cărți și plicuri cu timbre. Îți mulțumim pentru comentariu și te invităm să rămâi alături de noi – urmează încă zeci de articole despre comunism!

Apreciază
bottom of page