GETICA ANALYTICA

Câțiva seniori, exasperați de starea de fapt, au decis că nu se mai poate și s-au apucat de ce știe românul mai bine: conspirații mărețe, dar fără buget. Cu un zel demn de niște personaje dintr-un roman prost de spionaj, au complotat intens la dărâmarea ordinii constituționale, căci, nu-i așa, nimic nu spune „vrem schimbare” ca niște discuții aprinse între pensionari la o cafenea de cartier. Pe lângă ideile lor, până și Georgescu – celebrul excentric al urbei, convins că extratereștrii controlează economia mondială – pare acum un om rezonabil. Dar să nu fim răi: probabil inspirați de filmele lui Sergiu Nicolaescu despre Decebal și Burebista, „cei șase care au speriat Vestul” visau măreț. Nu doar că voiau să schimbe Constituția (detaliu minor, firește), dar se gândiseră și la o nouă identitate națională: alt drapel, alt nume de țară, poate și un imn remixat. Cu puțin noroc, în viziunea lor, România ar fi devenit o combinație între Sparta și El Dorado, doar că fără resurse sau armată.

Aruncând o privire peste ideile lor îndrăznețe – rod al unor discuții aprinse între două cafele și un pachet de țigări „de import” – iese la iveală o viziune administrativă absolut revoluționară. Inspirate probabil de o combinație între nostalgie, poezie patriotică și o vagă antipatie față de status quo, noile instituții propuse răspundeau strigătului disperat al poporului: „Nu se mai poate așa, tovarăși!” Dacă i-am fi lăsat să-și ducă planurile la bun sfârșit, am fi asistat la o schimbare de proporții epice, un adevărat botez al națiunii într-o mare de simboluri vibrante și profund originale. Ministerul Muncii? Prea sec și capitalist. În locul lui, ar fi strălucit Ministerul Omului, căci ce e munca dacă nu expresia ființei umane în lupta sa cu viața? Ministerul Agriculturii? Mult prea tehnocratic. Așa că s-ar fi numit Ministerul Gliei, evocând un atașament de tip plug și brazdă, cu bonus de poezie eminesciană. Iar pentru Ministerul Transporturilor (sau poate Sportului, cine mai stă să facă diferența?), s-ar fi găsit o denumire absolut vizionară: Ministerul Mișcării! Un concept elastic, potrivit atât pentru mersul trenurilor (teoretic), cât și pentru mersul pe jos, fuga de responsabilitate și, de ce nu, exercițiile de gimnastică obligatorii de la ora 7 dimineața. În concluzie, nu le-am dat șansa să-și îndeplinească visul, iar România a rămas lipsită de această grandioasă schimbare la față. Dar cine știe? Poate că undeva, într-un colț de cafenea, altcineva pregătește deja Ministerul Viitorului. Deși ridicol în formă, demersul nu este complet lipsit de un sâmbure de adevăr – un sâmbure mic, bine ascuns sub un munte de absurdități. Nevoia de schimbare există, de scuturare a instituțiilor de toate căpușele incompetente, de a vedea în funcții oameni noi, oameni capabili, oameni tineri. Firește, problema apare când schimbarea e gândită de oameni care cred că sistemul se repară mai ușor dacă îl arunci pe geam și pui în loc o versiune romantic-istorică, inspirată din legende și filme de epocă. E drept că Geția, acel tărâm mitic al strămoșilor noștri daci (care probabil nici nu se numea așa, dar să nu stricăm povestea), ar fi avut un Consiliu al Înțelepților. Și, desigur, fiecare înțelept ar fi fost aprovizionat cu idei de câte zece moși fiecare, căci, în fond, ce poate fi mai eficient decât o democrație de tip „cine are cea mai lungă barbă are dreptate”? Rezultatul? O plonjare spectaculoasă direct într-o societate primitivă de tip taliban, cu norme rigide, reguli ancestrale și o profundă respingere a modernității – dar cu o estetică impecabilă, desigur. Pentru că, să nu uităm, acești noi conducători daci de esență nobilă și-ar fi afișat apartenența la clasă prin purtarea unui pileus – un fel de precursor al căciulii naționale, simbol al înțelepciunii și al libertății. Acesta putea fi din blană de oaie (pentru zile friguroase) sau din lână prelucrată/postav (pentru ocazii oficiale, poate chiar ședințele solemne ale Senatului Getic). Pe lângă acest accesoriu definitoriu, un adevărat înțelept geto-dac ar fi purtat o cămașă lungă până la genunchi, despicată pe margini până aproape de șold, căci nimic nu spune „revoluție administrativă” mai bine decât o tunică cu tăieturi strategice. Aceasta ar fi fost legată cu o centură zdravănă, de care ar fi atârnat pungile pentru bani și amnare (sau brichete, în cazul în care cineva descoperea focul din greșeală și voia să-l păstreze). Nelipsite ar fi fost și cornurile de băut – esențiale pentru negocieri și decizii de stat – plus nelipsitele cuțite, utile atât pentru tăiat pâinea, cât și pentru eventuale dezbateri mai aprinse. Cât despre pantaloni, aceștia ar fi fost strânși pe picior și legați în partea de jos cu sfoară sau fâșii de piele, o soluție practică pentru drumuri prin munți sau pentru marșuri solemne spre noul Palat al Sfatului Înțelepților. În picioare, evident, ar fi avut încălțări din piele cu șireturi, numite câlcei în latină – căci nu poți fi geto-dac adevărat fără un element de influență romană, cât de cât. Așa că, în loc de un stat modernizat și funcțional, am fi avut un sistem de guvernare unde toată lumea bea din corn, dezbate aprins filozofii străvechi și face planuri mărețe de reorganizare teritorială, în timp ce încearcă să-și mențină pantalonașii strânși cu sfoară. Poate că România a ratat ocazia unei transformări spectaculoase, dar cine știe – viitorul poate încă să ne surprindă. Greu de crezut că aceste idei au fost singulare – astfel de viziuni născute dintr-o combinație de nostalgie, frustrare și un exces de cafele tari se regăsesc mereu în colțurile umbrite ale societății. Și totuși, și mai greu de crezut este că acest grup pitoresc, cu vise despre Ministerul Gliei și pileus pe cap, reprezintă vreo amenințare reală la adresa instituțiilor statului. Adevăratul pericol nu vine de la acești seniori entuziaști ai revoluției de cafenea, ci din umbră, din locurile unde se decid lucrurile cu adevărat. Grupul real, cel care complotează la nivel de stat, nu se expune la lumina zilei cu nume schimbate și teorii daco-mistice. Acolo nu e vorba de amatori, ci de oameni desemnați de Rusia, infiltrați, bine poziționați, eficienți și disciplinați. Ei nu discută despre schimbarea drapelului, ci despre schimbarea direcției țării. Să îi găsim pe acei trădători – aceasta este adevărata miză a jocului. Și aici nu mai e vorba nici de Trump, nici de Putin, nici de Europa, pentru că lupta nu e una de imagine sau de politică externă. Aici, pericolul este altul, unul fundamental: acela ca România, așa cum o știm, să nu mai existe. Nu sub forma unui imperiu dac renăscut, ci ca o simplă piesă pe tabla de șah a altora.