MÂNA LA INIMĂ, TANCUL SPRE GRĂDINIȚĂ

Putin este un monstru, dar nu oricare – e genul de monstru care, dacă ar fi personaj într-un basm, ar fi trimis la plimbare chiar de Zmeul Zmeilor. Nu-și dorește pacea, decât dacă vine ambalată într-un tanc și cu instrucțiuni clare de “apasă pe trăgaci, apoi discutăm”. Vrea Ucraina toată, pe pâine, cu murături și eventual o garnitură de frică globală. Empatia? Un cuvânt străin, probabil trecut la dușmani ideologici în dicționarul său personal. Copiii, bătrânii, oamenii simpli care își apără țara? Obstacole logistice, în cel mai bun caz. Întârzieri neprevăzute în traseul către glorie imperială. Dacă ar putea, ar trece cu buldozerul peste ei – la propriu – și s-ar plânge că lama s-a tocit prea repede.

În mintea lui, hărțile sunt schițe de joacă, iar granițele sunt sugestii care așteaptă corecturi cu racheta. Iar când vine vorba de “negocieri de pace”, le confundă constant cu “pauze publicitare între bombardamente”. Ironia supremă? Se crede salvatorul lumii rusești, dar pare că singurul lucru pe care îl salvează e imaginea lui din oglindă, în fiecare dimineață, când își repetă: “Toată lumea mă iubește. Nu-i așa?” Ai vrea să râzi, dar râsul ăla are gust amar. De fiecare dată când se vorbește despre „negocieri de pace”, Putin pare să audă „permisiune temporară de a reîncărca rachetele”. Nici nu apucă bine să se usuce cerneala de pe comunicatele diplomatice că mai bombardează un oraș, așa, de poftă, ca desert după o discuție strategică. Mor civili? Ghinion. Pentru el, viețile omenești sunt ca piesele de șah ieftin – sacrificabile, reutilizabile în propagandă și complet neimportante în planul grandios de refacere a imperiului.

Nu-mi iese din minte imaginea aceea grotescă, aproape suprarealistă, a trimisului special al președintelui american – un anume Steven Witkoff, un nume care până mai ieri suna ca al unui dezvoltator imobiliar de lux, nu ca emisar de pace într-o lume în flăcări. Se apropie de Putin, și, ca într-un film prost regizat, își duce mâna la inimă, cu un gest care ar vrea să pară solemn, dar sfârșește ca o reverență jalnică în fața unui dictator cu sânge sub unghii. Un omagiu involuntar adus morții. Și-apoi, momentul culminant al farsei: strângerea de mână. Caldă, fermă, elegantă. O mână întinsă către un criminal care, în același timp, apasă pe trăgaciul istoriei ca un copil plictisit pe butonul unui joystick. În spatele acelui gest diplomatic, în Ucraina mor copii sub dărâmături, mame care își strâng pruncii în brațe în buncăre reci, tați care nu se mai întorc niciodată de pe frontul improvizat al supraviețuirii. Și mă întreb, fără nici o speranță că răspunsul va veni curând: câți oameni trebuie să mai moară? Donald Trump, cu stilul lui inconfundabil de negociator care crede că poate convinge pe oricine doar cu un compliment prost plasat și o strângere de mână zdrobitoare, chiar își dorește pacea – dar se trezește că are de-a face cu cineva care confundă diplomația cu un exercițiu de sadism militar. Trump s-ar vrea un Nixon în vizită la Moscova, dar în loc de vodcă și toasturi, primește drone și atacuri cu rachete. Și uite așa, apare inevitabilul: dacă nu scoate în curând mănușa de fier (sau măcar o palmă diplomatică cu gust de sancțiune serioasă), riscă să joace rolul de figurant binevoitor în piesa sumbră a unui criminal în serie. Pentru că, la un moment dat, pasivitatea nu mai e strategie – e complicitate cu genocidul. Dar poate că la următoarea „negociere de pace”, Putin va aduce o hartă nouă cu Ucraina deja ștearsă. Cu zâmbetul pe buze și un deget pe buton. Câte orașe trebuie să mai radă de pe hartă monstrul Putin, câți copii trebuie să mai fie scoși dintre ruine cu mâinile goale, până când Trump va înțelege că nu negociezi cu nebunia, nu mângâi bestia pe creștet, sperând că se va îmblânzi? Poate că în curând va trebui, în sfârșit, să renunțe la dansul absurd pe care îl face între neutralitate și lașitate, și să arate ceea ce promite mereu că are – forță. Altfel, va rămâne în istorie nu ca pacificatorul care a domolit un dictator, ci ca cel care i-a oferit politețea unei strângeri de mână în timp ce Europa plânge sânge.

Exact ca în Gaza, unde fiecare zi aduce o listă nouă de copii uciși, iar „actorii politici” joacă piese lungi, obositoare și absurde pe scena negocierilor. În timp ce ei dezbat rezoluții, amendamente și subtitluri diplomatice, mamele își caută copiii sub moloz. Se mai aude doar plânsul, iar vocile rațiunii sunt acoperite de bubuiturile rachetelor. Lucrurile trebuie să se oprească. Nu mâine, nu după următoarea rundă de negocieri sterile – acum. Fără compromisuri. Fără ezitări îmbrăcate în limbaj birocratic. Mai întâi copiii – salvați, hrăniți, trimiși la școală. Lăsați să învețe poezii, nu traiectorii de rachete. Lăsați să iubească, nu să urască. Lăsați să fie doar ceea ce sunt: copii. După aceea, abia după aceea, poate că adulții – acești dregători de distrugere și purtători de cravate pătate de sânge – pot discuta. În tăcere, dacă se poate. Sau cu căști pe urechi, într-o cameră izolată fonic, departe de școli, spitale și piețe. Dar întotdeauna pașnic. Altfel, ne scufundăm fără remușcare într-o lume unde bunul simț e o legendă urbană, iar legea junglei se întoarce în frac și cu traducere simultană. Nu va mai fi nici ordine, nici civilizație – doar o planetă transformată într-un mare câmp de luptă, unde copiii nu mai cresc, ci cad. Iar noi, în loc să construim viitorul, ne vom uita cum îl îngropăm.