PETRU CEL MARE ȘI PUTIN CEL MIC

Dacă pentru Occident căderea URSS a fost un eveniment geopolitic, pentru țările captive din lagărul socialist a fost un miracol istoric, comparabil doar cu dispariția ciumei medievale.

Rusia, acest colos geografic întins pe jumătate de planetă, a fost mereu campion la un singur lucru: suferința propriului popor. Un imperiu clădit pe o combinație toxică de ambiții mesianice și dispreț suveran pentru viața umană, unde conducătorii, fie ei țari, secretari generali sau președinți pe viață, au găsit mereu metode de a-și chinui supușii. În timp ce alte națiuni își măsurau progresul în bunăstare, invenții și libertăți câștigate, Rusia și-a măsurat „măreția” în hectare de pământ anexat și în milioane de oameni sacrificați. De la iobăgia medievală la lagărele de muncă forțată din Siberia, unde talentul literar al lui Soljenițîn a fost aproape îngropat sub straturi de gheață și propagandă, Rusia nu a dus niciodată lipsă de metode de tortură. Când nu era ocupată să-și înfometeze propriii cetățeni – vezi Holodomorul ucrainienilor – Rusia a avut grijă să-și exporte „binecuvântările” și altor popoare. Tancul sovietic venea oricum, aducând cu sine o combinație letală de sărăcie, frică și statui hidoase ale lui Lenin.

O țară fascinată de propriile eșecuri

Și totuși, paradoxal, Rusia rămâne fascinată de propriile eșecuri. În loc să se întrebe de ce în secolul XXI încă nu are autostrăzi decente sau spitale fără găleți în loc de toalete, își construiește noi rachete și visează la imperii dispărute. Orice critică e întâmpinată cu eterna justificare: „Da, dar și americanii…”. Poate că, în loc să se compare mereu cu alții, ar trebui să arunce o privire mai atentă în propriul trecut. Colapsul Uniunii Sovietice a fost probabil cel mai bun lucru care i s-a întâmplat Europei de Est în secolul XX—și a venit cu 45 de ani prea târziu. După decenii de „frăție între popoare”, sovieticii au transformat jumătate din Europa într-un muzeu al sărăciei și fricii.

Ungaria din 1956 și Cehoslovacia din 1968 au învățat pe pielea lor că „suveranitatea” era doar o glumă sinistră, rapid corectată cu șenilele tancurilor rusești. Zidurile nu erau construite ca să țină „imperialiștii” afară, ci să împiedice propriii cetățeni să fugă din „paradisul muncitorilor”. Odată prăbușită Uniunea Sovietică, statele est-europene au sărbătorit nu doar eliberarea de sub Moscova, ci și șansa de a reveni în rândul națiunilor normale. Între timp, Rusia a rămas blocată în resentimente și nostalgie imperială, ofticându-se că fostele „colonii” nu mai vor să trăiască în întuneric alături de ea. Până la urmă, colapsul URSS nu a fost doar un eveniment istoric, ci și un experiment cu concluzii clare: acolo unde Rusia se retrage, viața prosperă.

Despotism brutal și obsesii megalomanice

Rusia are un talent unic de a produce conducători care oscilează între despotism brutal și obsesii megalomanice. Petru cel Mare a fost un exemplu clasic—un țar care și-a propus să tragă Rusia spre modernitate prin forță, sânge și suferință. Trei secole mai târziu, Rusia a produs opusul său grotesc: Putin cel Mic, un lider care visează la imperii trecute, dar nu e capabil să construiască nimic altceva decât regimuri represive și oligarhii corupte. Dacă Petru se uita spre Vest cu invidie și dorința de a învăța, Putin se uită spre Vest cu resentiment și paranoia. Petru cel Mare a deschis ferestre spre lume, Putin le-a zidit înapoi și a tras draperiile. În final, Petru cel Mare a fost un despot care a împins Rusia înainte, chiar dacă pe un drum pavat cu suferință. Putin cel Mic, în schimb, o trage înapoi, nostalgic după un trecut care nu va mai reveni.

Putere fără prosperitate, imperiu fără stabilitate

Rusia pare blestemată să repete aceleași greșeli seculare, indiferent de cine se află la conducere. De la țari și până la autocratul modern de la Kremlin, Rusia a fost mereu captivă în același paradox: vrea să fie o mare putere, dar refuză să creeze o societate prosperă. Istoria sa e un lung șir de experimente politice catastrofale, fiecare culminând cu suferință națională și colaps. Țarii au ținut poporul în sărăcie și ignoranță, temându-se că educația i-ar putea face mai greu de controlat. Când țarismul s-a prăbușit, bolșevicii au venit cu promisiuni grandioase, doar pentru a înlocui autocrația Romanovilor cu o dictatură și mai feroce. Comunismul sovietic a preluat tradiția represiunii, dar a adăugat la ea controlul total asupra minților și vieților oamenilor. Rusia post-sovietică, în loc să învețe din greșelile trecutului, s-a întors cu entuziasm la ce știe mai bine: autoritarism, cenzură și expansionism.

Paradoxul rusesc

Cel mai mare paradox? O țară cu resurse uriașe și un teritoriu imens rămâne, economic și social, în urmă față de state mult mai mici și mai sărace în materie primă. Rusia are gaze și petrol, dar nu drumuri decente. Are un trecut glorios în știință și literatură, dar își tratează intelectualii ca pe dușmani ai statului. Își revendică statutul de superputere, dar oamenii săi trăiesc la standarde mai apropiate de lumea a treia. Dacă există o lecție în toată această istorie, e că Rusia pare incapabilă să scape de acest cerc vicios. Fiecare lider vine cu promisiunea salvării naționale, doar pentru a repeta greșelile predecesorilor săi. Poate că adevărata tragedie a Rusiei nu e că e condusă mereu de autocrați, ci că poporul său a fost atât de obișnuit cu jugul, încât nici nu mai concepe altă alternativă.