TRUMPOCALIPSA: ȘAH PLANETAR CU PIESE PIERDUTE. ÎN CONTEXT.

Dacă a ieșit ceva bun din 'înțelegerea' dintre Trump și Putin — ei îi zic negociere, noi îi spunem bromance geopolitic cu accente de telenovelă balcanică și coloană sonoră de thriller rusesc — e că Europa, în sfârșit, a început să-și strângă rândurile. Nu din convingere, ci ca omul care-și dă seama prea târziu că prietenul său de încredere are un cuțit în mână și o invitație suspectă la cină la Kremlin. Când protectorul tău începe să-i facă ochi dulci agresorului, în direct și la oră de maximă audiență, începi să te întrebi dacă n-ai greșit genul relației. Nu mai mergea oricum: să stai la umbra unei umbrele nucleare americane, ca la un all-inclusive geostrategic, și să plătești pe securitate cam cât dai pe un espresso aruncat într-un terminal de tren german. Era frumos, cald, confortabil — dar chiar și visele dulci au termen de valabilitate. Și când Trump îți spune că NATO e ca Netflix — 'plătești sau îți tai contul și îți dau și block' — parcă începi să simți că politica externă e gestionată de un adolescent răsfățat care tocmai a descoperit puterea butonului de 'unsubscribe'. Ironia absolută? Europa, acest etern tărâm al raporturilor și summit-urilor fără final, ar putea începe, culmea, să se maturizeze. Dar nu pentru că și-a dorit, ci pentru că tatăl adoptiv s-a dovedit a fi, în realitate, un unchi instabil, cu simpatii oligarhice și un simț al afacerii care ar face invidios orice baron local de pe vremuri.

Despre Trump? Stilul său inconfundabil de a face afaceri — o combinație rară de reality show, faliment organizat și terapie narcisică live pe Twitter — părea, la început, că va reinventa America. Toate păreau bune și frumoase, ca într-o reclamă la 'steak made in Iowa'. Până când s-a ajuns la momentul adevărului: să livreze ceva concret poporului american. Dar în loc de rezultate, avem doar tweet-uri la 3 dimineața, discursuri scrise parcă de un AI cu traume și promisiuni cu termenul de livrare: Soon™. Care, în limbaj trumpian, înseamnă „niciodată, dar cu mare încredere”. Până acum, bilanțul arată de parcă ar fi fost făcut de un contabil în criză existențială: prețurile au crescut, locurile de muncă noi se lasă așteptate ca Messiah-ul prins în traficul din Manhattan la oră de vârf, iar efectele economice pozitive sunt atât de evidente încât doar Trump și un consiliu ezoteric de astrologi economici cu ochelari de realitate augmentată le mai pot percepe. Europa, între timp, a fost antagonizată cu o grație fină, demnă de un elefant beat în vacanță diplomatică într-un magazin de porțelanuri cu istoric Habsburgic. Canada — eternul vecin blând, calm și cu vocabular selectat din manuale ONU — a ajuns la limita răbdării și a interzis până și whisky-ul american. Când chiar și politețea canadiană cedează, știi că s-a depășit linia roșie, trasă cu sirop de arțar.

Relațiile cu China? Un meci de ping-pong economic jucat cu mingi în flăcări, palete din oțel tarifat și o masă de sticlă securizată care, evident, crapă sub fiecare lovitură. Nu se întrevede nici o victorie clară, doar un festival de scântei și declarații nervoase rostite printre zâmbete diplomatice forțate. Și totuși, cireașa de pe tortul cu glazură de incertitudine globală: miliardarii au început să mârâie. Nu pe Twitter, ci în portofolii. Zeci de miliarde s-au evaporat, iar când oamenii care își iau cafeaua cu aur comestibil încep să simtă o strângere de curea, e clar că nu mai vorbim despre o 'corecție de piață', ci de o corecție de realitate cu factură inclusă. Și-apoi e Musk. Elon 'Space-Jesus' Musk, care începe să se distanțeze — și nu în sensul în care vrea să colonizeze Marte, ci în sensul în care se uită spre Washington ca spre un experiment eșuat în laboratorul unui student corigent. Iar dacă până și Musk se uită urât și zice 'Too much drama', poate e momentul să te întrebi: oare n-ai devenit tu personajul negativ într-un sezon slab dintr-un serial prost, dar cu buget mare?

Cifra fatidică se apropie: 100. Nu de zile, ci de grade — pe scara Fahrenheitului politic intern, unde termometrul a fost deja spart de entuziasm toxic și tweet-uri incandescente. Protestele, încă mici și aparent inofensive, miros a ferment de revolte în devenire. Au acel parfum inconfundabil de carton reciclat și marker permanent — semn că pancartele sunt deja scrise, doar protestatarii mai ezită la outfit. Universitățile progresiste? Se pregătesc de atac cu eleganța unei corzi de violoncel tensionate prea tare: nu că ar avea dreptate, că n-au deloc, dar când ai plătit deja printul bannerelor, ar fi păcat să nu le folosești. Iranul mârâie, într-un stil clasic, ca un vecin supărat care nu a fost invitat la petrecerea nucleară. Groenlanda? Nu s-a vândut — deși sunt șanse ca la un moment dat să fi fost o ofertă serioasă, probabil cu plata în rate și bonus o ruletă norocoasă la Trump Casino Reykjavik. Panama? A fost lăsată de izbeliște, tratată ca o aplicație beta care promitea mult dar n-a mai primit update-uri de la ultimul summit. Un ghosting geopolitic în toată regula. Și peste tot acest peisaj de Doomsday deluxe — cu nori geopolitici, proteste în stadiu larvar și bursă în regim de bungee-jumping fără coardă de siguranță — trebuie recunoscut un adevăr pe care nici măcar sarcasmul nu-l poate nega: Trump are două merite clare, strălucitoare ca două becuri LED într-un buncăr antiaerian post-ironic. Unu la mână: a reușit să enerveze pe toată lumea în același timp — performanță rară, demnă de Guinness World Records, categoria „Polarizare planetară în timp record”. Doi la mână: a forțat Europa să facă ceva ce n-a mai făcut de decenii — să vorbească între statele membre fără să fie nevoie de un brunch cu americani prezenți. Restul? Se scrie, în timp real, cu cerneală volatilă și subtitrare în stil Netflix: „Are you still watching?”

Să fie clar: chiar dacă a bifat la viața lui câteva falimente cu efecte pirotehnice (genul care luminează Wall Street-ul în roșu), Trump știe să facă afaceri — în interes propriu, desigur, dar cumva, prin ricoșeu și un pic de magie capitalistă, și în interesul american. A reușit să impacienteze planeta cu grația unui pirat nervos care tocmai a aflat că harta comorii e greșită. A tarifat tot ce mișcă, de la oțel și aluminiu până la briza oceanică și eventual vântul polar — dacă întrebi pinguinii, încă își compară bonurile fiscale și nu-și explică unde-au greșit. Dar, în stilul său apocaliptico-spectaculos, a reușit ceea ce puțini lideri din lumea liberă mai pot: să atragă atenția. Genul de atenție care te face să-ți verifici portofelul și pașaportul simultan. Partenerii comerciali au început să cotrobăie prin buzunare, prin conturi offshore și prin traume economice mai vechi, în timp ce adversarii s-au pus pe tremurat — nu se știe exact dacă de frică sau de râs isteric — la gândul că omul cu acces la codurile nucleare joacă șah planetar, dar numai cu caii. Și, culmea, din tot acest haos, Europa începe să pară că se trezește. Un miracol aproape biblic, cu iz de Kafka și regie de Lars von Trier. Macron îi strânge mâna lui Meloni, Meloni o îmbrățișează pe... Meloni (nici ea nu mai știe câte versiuni editoriale ale ei circulă în presă), și toate ies la o cafea cu Ursula. Nu e chiar fraternitate revoluționară, dar e ceva ce n-am mai văzut de la Yalta — minus trabucurile, plus filtrele de Instagram. Uniunea Europeană începe, timid, dar vizibil, să pară că are o idee despre ce vrea. Sau măcar să mimeze suficient de convingător încât să nu ne dăm seama că încă improvizează. Alegerile au trecut — unele în tăcere, altele în format rock opera cu public nervos — dar, uimitor, suntem aici, în pragul unor ani care par mai liniștiți.

Desigur, doar dacă ignorăm elefantul din cameră: Ucraina. O singură problemă, dar suficientă cât să țină în viață toată industria analizelor geo-strategice și a băuturilor tari din redacțiile europene. Și iată că ajungem la piesa finală din acest teatru global: ce se va alege din implicarea americană în negocierile de pace? Va fi Zelensky partenerul de șah pe care Trump l-a așteptat sau doar un alt nume pe lista 'afacerilor ratate' care vor deveni subiect de glume în comediile de la Hollywood? Se discută deja despre 'pământuri rare' — acele elemente magice care fac ca lumea digitală să funcționeze și conflictele să se complice, dar care, mai important, sunt pe cale să devină miza supremă într-un nou război economic. Dacă acest scenariu ia o turnură tipic trumpiană, nu ar fi o surpriză dacă în loc de pace, vom primi un parc tematic numit 'Trump Rare Earths Resort' — amplasat pe ruinele unui fost front. O destinație perfectă pentru turiștii din viitor, care își vor plăti biletele de intrare în criptomonede, în timp ce se vor bucura de un spectacol grandios de lumini, negocieri și... o fântână arteziană cu apă de la un izvor secret din Moscova. Dar, cum ar zice și Trump, 'It’s gonna be tremendous'. Sau, mai probabil, dezastruos — dar cu siguranță televizat, cu o audiență mai mare decât Super Bowl-ul.