COMUNISM: SPECTACOLELE OMAGIALE

Numele meu a fost «Carton Albastru 191270» în ziua de 23 august 1984, când am fost obligat să particip la „Spectacolul Omagial” dat pentru Dictatorul Nicolae Ceaușescu, singurul „sărbătorit” de Ziua Națională a României din acele timpuri.

23 august și Ceaușescu

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost aliată cu puterile Axei, luptând contra Rusiei (denumită atunci Uniunea Sovietică) pentru a recupera regiunea Basarabia (azi Republica Moldova); aceasta fusese ocupată în 1940 în baza înțelegerii dintre Stalin și Hitler, funestul Pact Ribbentrop-Molotov din 1939. La 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, iar ziua respectivă a devenit Ziua Națională până în 1989. Dar tot de atunci a început și ocupația României de către ruși, care au impus dictatura comunistă ca model de guvernare. În 1965, Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea țării, pe care o va deține până în 1989; la început, regimul său a fost mai degrabă moderat, înrăutățindu-se în timp. În ultima sa parte, conducerea lui Ceaușescu era extrem de brutală și inumană, la un nivel depășind tot ce vă puteți imagina ca fiind Răul absolut; cam cum este Coreea de Nord. De altfel, în 1971, Ceaușescu a vizitat China lui Mao Zedong și Coreea de Nord a lui Kim Il-sung și a descoperit „Cultul Personalității”; la întoarcere, el a dispus să se facă la fel și în România. Așa se face că sărbătorirea zilei de 23 august devine una dintre cele mai importante manifestări ale acestui cult: în fiecare an se organiza un „Spectacol Omagial” de proporții și mai gigantice decât cel din anul precedent.

În 1971, Ceaușescu a vizitat Coreea de Nord a lui Kim Il-sung și a descoperit „Cultul Personalității”.

Spectacolele Omagiale

De fapt, pe 23 august, câte un „Spectacol Omagial” era organizat în fiecare capitală de județ, în fața „Primului secretar pe județ al Partidului Comunist” (echivalentul prefectului de azi). „Prim-secretarul” era stăpânul local, cel care exercita la nivelul județului o parte semnificativă din puterea pe care o avea Ceaușescu la nivelul întregii țări. La București, capitala țării, lui Ceaușescu i se organiza, bineînțeles, cel mai mare, mai spectaculos, mai impresionant „Spectacol Omagial”. Citiți mai jos povestea celui din anul 1984, văzută prin ochii copilului de 14 ani care eram eu, George, atunci.

Stadionul "23 August" (astăzi "Arena Naţională"), este locul in care se desfășurau spectacolele omagiale din anii '80.

Selecția

Zeci de mii de adulți și copii din toate clasele sociale trebuiau să participe. Alegerea se făcea „pe sprânceană”: numai cei cu pielea albă și atletici, tip caucazian, aveau „onoarea” de a defila prin fața „Tovarășului” Nicolae Ceaușescu și a „Tovarășei” Elena Ceaușescu, soția lui. Rasismul și xenofobia cuplului Ceaușescu depășeau cu mult cele mai grave manifestări din zilele noastre. Cei care nu aveau această înfățișare fizică, dar care erau docili și ușor de stăpânit, participau pe post de „cartoane”. În cazul copiilor, școala decidea după bunul plac cine trebuia să participe, fără să ceară acordul părinților. Dacă, printr-un miracol (sau din prostie), un părinte încerca să se opună, întreprinderea unde lucra era înștiințată pentru a îl pedepsi după cum urmează.

Refuzul nu era posibil

Refuzul de a participa antrena consecințe grave: concedii de odihnă în perioadele cele mai proaste ale anului și în locurile cele mai puțin interesante turistic, înlăturarea de la prime, măriri de salariu sau de la avansarea în funcție, trecerea pe o funcție inferioară sau schimbarea locului de muncă cu unul mai prost. În plus, „colectivul oamenilor muncii” trebuia să îl marginalizeze pe cel care refuza participarea. Copiii erau abuzați psihologic: dacă nu participau, părinții lor urmau să aibă mari probleme la serviciu. Cei reticenți sau care nu arătau suficient entuziasm erau supuși unui „bullying” pe scară largă, organizat de profesori și practicat inclusiv de colegii lor. Și cireașa de pe tort: toți, adulți și copii, trebuiau să se ofere „voluntar” pentru a participa la „Spectacolele – Omagiale”.

„Voluntari”?

Da, toți cei care participau la „Spectacolele Omagiale” trebuiau să o facă „voluntar”. Așadar, eram cu toții „voluntari”. În realitate, odată ce șefii organizațiilor Partidului Comunist din școli, fabrici și uzine desemnau participanții, aceștia trebuiau să vină, sub sancțiunea pedepselor de mai sus. Pentru a demonstra absurditatea situației, s-au inventat apoi fraze precum: „Ați fost aleși să fiți voluntari”, „Partidul a ales deja voluntarii și voi faceți parte dintre ei”, „Dacă sunt obligat să particip, mă voi oferi voluntar cu mare plăcere” și multe altele de același fel.

Angelo – scăpat de țigani

Țiganii scăpau, în general, de obligația de a participa la „Spectacolele – Omagiale”, deoarece Ceaușescu, rasist până în măduva oaselor, refuza să-i vadă în fața ochilor. Și nu erau buni nici să fie „cartoane”, căci nu erau suficient de docili; dimpotrivă, erau mai degrabă iuți la mânie și nu acceptau să li se vorbească urât, să fie umiliți și batjocoriți. Cei care nu respectau această regulă (de bun-simț, să o recunoaștem!) foarte probabil că făceau cunoștință cu „șișul” (cuțitul). Organizatorii „Spectacolelor Omagiale” nu erau idioți, țineau la viața și integritatea lor corporală. Deci nu aveau niciun interes să se încurce cu țiganii, când aveau la dispoziție atâția „voluntari” pe care să-i trateze mai rău ca pe animale. Eu, Angelo, nu aparțineam acestei etnii, dar trăiam și mergeam la școală într-un cartier unde ei erau ultramajoritari. Mă jucam și eram prieten cu copiii și frații mai mici ai celor mai mari „șmecheri” ai zonei, deci eram sub „protecția” lor. Pe cale de consecință, nu am fost niciodată desemnat „voluntar” pentru un „Spectacol Omagial”.

Sunt desemnat «voluntar»

Este dimineața zilei de 23 august 1984 și sunt un băiat de aproape 14 ani, în clasa a VII-a. Eu și colegii mei de clasă am fost convocați de urgență la școală, din vacanță. Chiar și astăzi, 40 de ani mai târziu și trăind în Noua Zeelandă (unde comunismul și planeta Marte intră în aceeași categorie), am în fața ochilor scena: profesorul meu de geografie și Secretarul Organizației Partidului Comunist din școală (adică „stăpânul” absolut al școlii), tovarășul Postolache, intră în sala noastră de clasă. Cu un zâmbet sadic ne anunță că „Partidul are nevoie de noi”. Și că 100 de elevi de la școala noastră – Școala Generală nr. 67 din cartierul muncitoresc „23 August” – se oferă „voluntari” să participe la „Spectacolul Omagial” din ziua respectivă. Și ca să ne „stimuleze”, ne promite „Marele Premiu”: două sandvișuri, unul cu brânză sărată telemea, celălalt cu parizerul meu favorit. Dar până atunci, trebuie să plecăm acasă și să revenim exact într-o oră, echipați cu uniforma pionierului fruntaș român în perfectă stare, adică cu toate…

La școala generală nr. 67 din cartierul muncitoresc 23 August. În poza din stânga se observă însemne ale propagandei comuniste. Aici, tovarășul Postolache ne-a convocat pentru marea manifestaţie din 23 August 1984.

Însemnele specifice

Cravata pe care eram obligați să o purtăm cu toții avea culoarea roșie, ca și sângele pe care comuniștii l-au vărsat întotdeauna în valuri oriunde au ajuns la putere. Plus epoleții, care puteau fi galbeni sau albaștri; galbeni erau cei purtați de „comandantul de detașament” (șeful clasei), iar albaștri, cei ai adjuncților săi. În acel an, eu eram cel care purta epoleți galbeni, iar fișa mea de post (și cea a adjuncților mei) era simplă: să transmitem ordinele date de profesori, în principal de „Tovarășul Postolache”, și să ne asigurăm că acestea erau îndeplinite. El ne dădea ordine să organizăm bullying sau alte forme de abuz împotriva colegilor noștri care, în opinia lui, nu respectau „valorile comuniste”. În funcție de cum îndeplineam sarcinile, primeam diverse medalii; ni se spunea tot timpul că aceste însemne sunt extrem de importante, că recompensează eforturile noastre de a fi buni „pionieri”. Și că buni „pionieri” ce eram azi vom deveni mâine membri de „nădejde” ai Partidului Comunist Român. Cum medalii și epoleți nu aveau decât maximum 10% dintre colegii unei clase, restul urmau să le primească temporar. După spectacol, trebuia să le restituim în perfectă stare, pentru a fi folosite ulterior. Pentru Postolache și ceilalți ca el, erau doar niște elemente de recuzită într-o piesă în care noi jucam rolul de figuranți.

Frica mea

Era o presiune enormă în aer și am trăit toată ziua de 23 august 1984 cu o teamă teribilă în stomac, întrebându-mă încontinuu: și dacă fac o greșeală? Și dacă nu sunt perfect? Ce se va întâmpla cu mine? Ce se va întâmpla cu familia mea? Vor suferi din cauza asta? A fost un stres enorm pentru copilul care eram la acea vreme. Dar totul a decurs bine și nu s-a întâmplat nimic grav. A fost aproape un miracol, pentru că nu participasem la repetițiile interminabile la care erau supuși, în general, participanții la „Spectacolele Omagiale”.

Repetiții interminabile

Repetițiile începeau cu luni bune înainte de data de 23 august. Participanții nu mai mergeau la serviciu, ceea ce, în limbajul vremii, se numea că erau „scoși din producție”. În schimb, trebuiau să se deplaseze singuri la stadionul unde urma să se țină „spectacolul”, utilizând mijloacele proprii și plătindu-și transportul din propriul buzunar. Acolo repetau la nesfârșit mișcările, uralele, pașii și toate celelalte detalii ținând de buna desfășurare a evenimentului. Ore și ore și ore nesfârșite, fără apă și mâncare și pe o căldură din ce în ce mai puternică, ca într-un deșert, într-un cuptor. Adevărat test de anduranță care trebuia trecut cu orice preț. Cine nu rezista, putea fi considerat că refuză să participe, cu aplicarea pedepselor de mai sus.

Cartonul albastru

În acea zi de 23 august 1984, am mers pe jos aproximativ un kilometru până la stația de metrou „Republica”, de unde am luat trenul o stație, până la „Muncii”. După ce am ajuns la destinație, a trebuit să așteptăm două ore într-un soare arzător ce astăzi ar fi fost desemnat cu un imens „cod roșu” de caniculă. Abia apoi am fost introduși în incinta stadionului „23 August” (astăzi se numește „Stadionul Național”): o arenă impresionantă, cu peste 70.000 de locuri. Ni s-au împărțit sarcinile: ce urma să facem fiecare dintre noi. Eu am fost „Cartonul Albastru 191270”, iar acesta a fost numele meu pe parcursul întregii manifestări; împreună cu colegii mei și ceilalți aproximativ 3.000 de copii, am format câteva slogane foarte dragi lui Ceaușescu, cele mai importante fiind „Porumbeii păcii” și „Epoca de aur”. Cred că eu am făcut parte din „Ceaușescu - tinerii”.

Elena și Nicolae Ceaușescu

Stadionul este plin. Nicolae și Elena Ceaușescu sunt la tribuna oficială. Este incredibil și înfricoșător să îi văd acolo, cu gărzile lor de corp și însoțiți de fidelii lor cei mai fideli: Dăscălescu, Bobu, Coman, Dincă, Verdeț; ordinea nu este aleatorie, fiind stabilită atent de Securitate și de Nicolae Ceaușescu însuși. După ei, vin alții: viceprim-miniștri, lideri de sindicat, lideri ai muncitorilor și „eroi ai muncii socialiste”; numele lor contează mai puțin, timpul petrecut într-un asemenea post nefiind prea îndelungat. Stațiile de amplificare ale stadionului anunță numele liderilor străini participanți, cei mai importanți fiind: Erich Honecker, președintele Germaniei Democrate, adevărat „dinozaur comunist”, Li Xiannian, președintele Chinei, José Eduardo dos Santos, președintele Angolei și alții mai puțin importanți. Îi pot vedea pe toți din spatele cartonului meu albastru în timp ce tremuram de frică. Sângele pe care aceștia l-au făcut să curgă la ordinul lor putea umple Pacificul.

De la stânga la dreapta: Erich Honecker, președintele Republicii Democrate Germane; Li Xiannian, președintele Chinei și Jose Eduardo dos Santos, președintele Angolei.

„Eroul Național”

Tot ce îmi doream era să se termine mai repede, să pot să mă întorc acasă, dar pentru asta trebuie să supraviețuiesc spectacolului. Sunt pe partea opusă a tribunei oficiale, unde se afla un portret uriaș al lui Ceaușescu. Lângă portret, se găsește un mare panou cu secera și ciocanul Partidului Comunist și stema republicii. Dedesubt, un banner uriaș de propagandă pe care se poate citi „Trăiască aniversarea a 40 de ani de la revoluția socialistă, antifascistă și antiimperialistă!”. Steagurile tricolore sunt peste tot, dublate de cele roșii ale Partidului Comunist. Ceaușescu este prezentat ca fiind „Eroul Național” al României, beneficiarul principal al manifestării. Fiind aniversarea a 40 de ani de la ziua de 23 august 1944, evenimentul este unul extrem de important: este mai mult decât o simplă canonizare, este o zeificare, transformarea lui Ceaușescu în Dumnezeu pe pământ. Iar el se uită la spectacol cu o privire îndepărtată, aproape absent și deconectat de râul multicolor de oameni care defilau prin fața lui. El salută mulțimea cu o mișcare mecanică, aproape plictisită.

Ordinea „firească”

Armata deschide întotdeauna defilarea, urmată de Miliție (echivalentul Poliției de azi, dar care acționa mai mult ca forță de represiune a populației decât pentru combaterea infracționalității). Venea apoi cortegiul „muncitorilor”; desemnați ca fiind „clasa muncitoare” sau „proletariatul”, ei formează „baza” Partidului Comunist.

Muncitorii: „cei mai buni fii ai țării”

Din spatele cartonului meu albastru, îi văd pe muncitori trecând și aplaudând înfocat pe dictator, pentru a-i arăta dragostea ce i-o purtau: aplicare perfectă a dictonului „dacă-i ordin cu plăcere”. Provin din diverse fabrici, sunt îmbrăcați în diferite echipamente de lucru și poartă cartoane imense, machetele ale mașinilor la care lucrează. Crainicul stadionului îi prezintă așa: „Într-un pas energic, în cadență, perfect aliniați trec muncitorii de la Semănătoarea. În acest an, uzina a primit drapelul de întreprindere fruntașă pe ramură. În frunte, se află tovarășul Ion Mischie, care a obținut titlul de «cel mai bun tovarăș strungar»; aflat continuu într-un necruțător război cu deșeurile, tovarășul Mischie a economisit 100 de pastile Vidia, ceea ce a condus la o economie de metale echivalentă cu trei combine.”. Evident că „Tovarășul Mischie” nu poate fi reperat în mulțimea muncitorilor și foarte probabil că nici nu există în realitate. Ce contează este menționarea faptelor sale de muncă – element important al propagandei comuniste.

20.000 de perechi de pantofi

Îmi mai amintesc un panou incredibil, cu un mesaj care mi-a rămas pentru totdeauna tatuat pe creier: „Echipa de muncitori de la Grivița Roșie se angajează să creeze în următoarele luni peste 20.000 de perechi suplimentare de încălțăminte”. Pentru mine acest angajament era impresionant, gândindu-mă cât era de dificil să produci atât de multe perechi de pantofi! Mai târziu, mă voi întreba de ce nu se găsește încălțăminte în magazine, dacă tot se producea atâta?

Țărănimea

În rândul al doilea, după muncitori, venea „țărănimea”, care, însă, nu avea în comun cu cei de astăzi decât că lucrau pământul. Nici utilajele agricole, nici pământul și nici roadele lui nu le aparțineau; statutul lor real nu era prea diferit de statutul sclavilor negri de pe plantațiile de bumbac, de exemplu. În locul stăpânului alb aveam pe Primul secretar al Partidului Comunist din comuna unde locuiau. Acesta din urmă era, de asemenea, foarte alb, deoarece rasismul era instituționalizat: țiganii și toți cei care nu erau „albi ca zăpada” nu puteau deveni cadre ale Partidului Comunist Român. Cadre care nu erau nici „intelectuali”, bineînțeles.

Intelectualii

Termenul „intelectualii” se referea la persoanele cu studii superioare (ingineri, medici, arhitecți, avocați). Aceștia nu se bucurau de „grațiile” Partidului Comunist; fiind prea „inteligenți”, erau mai greu de manipulat, de abuzat și de intimidat. În cadrul defilării, „intelectualii” veneau la sfârșit, pentru a arăta că erau clasa cea mai joasă în societatea comunistă. Și, desigur, ca să îi umilească suplimentar, făcându-i să aștepte până treceau toți ceilalți.

Lumea de sub cartoane

„Galben la dreapta: 1, 2, 3, 4, 5! Albastru la stânga: 1, 2, 3, 4, 5!”. Ne amuzau teribil răcnetele individului care-și zice „regizor de spectacol”. El țipa la asistent, iar asistentul urlă la noi, ca să semnalizăm mai repede cu cartoanele și steagurile. Coregrafia cu cartoane era extrem de importantă, iar regizorii spectacolului trebuiau să fie creativi. Importanța momentului era dublată de presiunea enormă exercitată de liderii de partid, care nu acceptau nici o greșeală. Fiecare participant, adult sau elev, făcea parte dintr-un uriaș angrenaj. Sub cartoanele de diverse culori se ascundea o întreagă lume, colorată și pestriță. Diverse personaje ciudate, membrii de partid sau „însărcinați cu propaganda”, se târâiau pe burtă, cu niște megafoane de mică putere, cărându-și firele cu abnegație, zbierând instrucțiuni de mișcare, la diverse momente cheie ale spectacolului. Noi ne amuzam de felul în care își îndeplineau datoria: unii dintre ei erau roșii la față de atâta tensiune și de atâta urlat – am fi putut crede că vor face apoplexie (în zona unde mă aflam eu pe 23 august 1984, asta nu s-a întâmplat. Din păcate!). În dreptul nostru era unul cu un fluier; roșu la față, părea ca și cum va muri de un atac de cord în scurt timp, urla la noi: «acum, unu, doi, trei, roșu, patru, cinci și șase albastru”. Și, în sfârșit, puteam să ne arătăm cu toții cartoanele albastre, strigând lumii: „Ceaușescu, tinerii”. Eu, cu numărul 191270, și mii de alte cartoane fără chip.

Ce a scris presa

Mai sus, v-am descris ce am simțit și trăit eu, George, cu mintea și ochii mei de 14 ani. Și iată ce a scris presa comunistă a vremii: „Într-o atmosferă de puternică însuflețire, de mândrie patriotică pentru marile înfăptuiri ale prezentului nostru socialist și de încredere în viitorul comunist al patriei, poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a sărbătorit joi, împlinirea a 40 de ani de la revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, eveniment de însemnătate crucială pentru destinele țării, care a deschis o nouă eră în istoria României, în dezvoltarea ei pe calea independenței naționale și progresului social.” Extras din «Scânteia», ziarul Partidului Comunist Român.

Femeia, Cutezătorii, Flacară, Munca de partid, Veac Nou şi alte publicaţii care au vorbit, in 1984, despre marea manifestaţie de la 23 August.

După patru ani

Este dimineața zilei de 23 august 1988, iar situația s-a schimbat radical: am aproape 18 ani, nu mai am frică și nu mai sunt singur! Împreună cu Angelo, formăm un adevărat „Dream Team”: rockeri fani de Metal și karateka. Iar „cazierul” nostru de infracțiuni contra „valorilor comuniste” e mai lung decât o zi de post negru. Mai mult, tocmai ne-am întors din magicul munte Retezat, care ne-a transformat în oameni de duritatea stâncilor sale (citiți „Retezat 1988 — Atunci când a început totul”). Așa că, fiind desemnat „voluntar” pentru „Spectacolul-Omagial”, mă prezint hotărât să îmi iau revanșa.

Revanșa

În ultimul moment, organizatorii „Spectacolului Omagial” din 23 august 1988 își dau seama că au omis să convoace Liceul Mihai Viteazul din București (unul din cele mai bune licee din țară). Firesc, căci în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, incompetența atinsese culmi mai mari decât Everestul. În disperare de cauză, toți elevii care se găsesc în oraș sunt chemați de urgență la liceu, inclusiv eu și Angelo, în ciuda palmaresului nostru „infracțional” bogat. Și noi ne prezentăm în cele mai curate și elegante uniforme de licean în fața Secretarului Organizației de Partid pe liceu, tovarășa Mincu – o vajnica Passionaria a României, care avea orgasme repetate ascultând discursurile lui Ceaușescu. Și cu mâna pe cravata bleu de „utecist” (U.T.C. – Uniunea Tineretului Comunist) ne-am angajat solemn că „totul va decurge conform planului”. Și „planul” a fost îndeplinit 100%.

Planul

În capul nostru, planul era ca niciunul dintre colegii noștri de clasă să nu ajungă să defileze prin fața lui Ceaușescu; ei oricum erau mai mult decât dornici să scape de această corvoadă. Prin urmare, am avut grijă ca, pe drumul până la stadion, toți să plece cu instrucțiuni precise pe unde să o ia și cum să procedeze ca să scape de patrulele de Miliție și „oameni de bine” care îi vânau pe cei ce fugeau de la manifestație. Când coloana liceului nostru a ajuns în fața stadionului, a venit, în sfârșit, și rândul nostru să plecăm. Și am făcut-o cu profesori și milițieni alergând bezmetici în urma noastră. Iar când i-am distanțat la vreo 50 de metri, ne-am oprit, întors și le-am trimis și bezele: mai umilitor decât o înjurătură răsunătoare.

Epilog

La începutul anului școlar, am fost „anchetați” de conducerea comunistă a liceului pentru această nouă infracțiune contra „valorilor comuniste”. Apărarea noastră: am procedat cum ne-am angajat în fața lor. Că doar ne-am angajat să realizăm „planul”, așa cum ne-au cerut ei. Și că e vina lor că nu au înțeles că însemna „planul” în capul nostru. Altfel spus, ne-am jucat cu cuvintele și le-am dovedit incompetența. De altfel, după Revoluție, vom fi făcut carieră „jucând” cu cuvintele: eu, jurnalist, iar Angelo, avocat. Și continuăm să ne „jucăm” și azi cu cuvintele, 40 (patruzeci) de ani mai târziu, cu blogul nostru.

Mai jos, puteți viziona imagini de arhivă din timpul manifestației, produse de Televiziunea Română singura care putea transmite pentru toti românii.