Numele meu a fost "Carton Albastru 191270", în ziua de 23 august 1984, când am fost obligat să particip la ‘spectacolul omagial’ dat pentru dictatorul Nicolae Ceaușescu ‘sărbătorit’ de Ziua Națională a României din acele timpuri.
23 august și Ceaușescu
În timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost aliată cu puterile Axei luptând contra Uniunii Sovietice pentru a recupera regiunea Basarabia (azi Republica Moldova); aceasta fusese ocupată în 1940 în baza funestului Pact Ribbentrop-Molotov din 1939. La 23 August 1944, România a trecut de partea Aliaților, iar ziua respectivă a devenit sărbătoarea națională a țării până în 1989.
Regele Mihai, principalul artizan al schimbării de alianță a României din 23 august 1944 (stânga). Palatul Regal din București este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane (centru). Sosirea Armatei Roșii "eliberatoare" in București. Armata Roșie a intrat în București la o săptămână după evenimente, găsind orașul eliberat de germani, cu armata română gata de luptă și un guvern dispus să-i fie aliat (dreapta).
Dictatura comunistă ca model de guvernare
De la această dată începe şi ocupația României de către Ruși; aceștia impun dictatura comunistă ca model de guvernare. În 1965, Nicolae Ceaușescu preia conducerea țării, pe care o va deține până în 1989; la început, regimul său a fost a fost mai degrabă moderat, înrăutățindu-se în timp. În ultima sa parte, este extrem de brutal şi inuman, la un nivel depășind tot ce vă puteți imagina ca fiind Răul absolut; pe lângă Ceaușescu, Franco şi Mussolini sunt îngeri. Pentru a înțelege, trebuie să luați ca referință Coreea de Nord de azi. În 1971, vizitează China lui Mao Zedong şi Coreea de Nord lui Kim Il-sung şi ia contact cu Cultul Personalității; la întoarcere, dispune să se facă la fel şi în România (în curând, articol ‘Cultul Personalităţii’ pe blog). Aşa se face că sărbătorirea zilei de 23 august devine una din cele mai importante manifestări ale acestui Cult; în fiecare an se organizează un „spectacol omagial” de proporții şi mai mari decât cel din anul precedent. Citiţi povestea celui din anul 1984, văzută prin ochii copilului de 14 ani care eram atunci.
Nicolae Ceausescu, dictatorul român (stânga). Primirea grandioasă făcută de Kim Ir Sen, tatăl actualului dictator nord-coreean, în vizita din Phenian în 1971 (centru). Cei doi dictatori, la primirea oficială (dreapta).
Selecția, participanţii
‘Spectacolul omagial’ se organiza în toată țara, în fiecare capitală de județ, în fața ‘Primului secretar pe județ al Partidului Comunist’; acesta era stăpânul local, cel care exercita la nivelul județului o parte semnificativă din puterea exercitată de Șeful cel Mare, Ceaușescu, la nivelul întregii țări.
În 1989, la Ploieşti, parada de 23 August a fost organizată inclusiv pe stadionul ”Petrolul”. Pentru ca totul să iasă ca la carte, au fost aduşi pionieri nu doar din Ploieşti, ci şi din localităţile învecinate. Mii de copii au muncit în soarele torid de vară, de dimineaţa până seara, pentru ca spectacolul să iasă fără cusur. Pentru uriaşul efort depus primeau biscuiţi Eugenia şi o sticlă de Pepsi, răsplata supremă pentru un copil al acelor ani. Fotografii de la paradele anilor '80 din Ploieşti, din arhivele Societăţii Culturale ATOM Ploieşti.
Paradele grandioase din capitală
La București, capitala țării, se organiza cel mai mare, mai spectaculos, mai impresionant ‘spectacol omagial’. ‘Victimele’, participanții, erau deopotriva părinți şi copii, din toate categoriile sociale; alegerea se făcea ‘pe sprânceană’: cât mai albi caucazieni, supli, atletici; ei erau văzuți de Ceaușescu, zis ‘Tovarășul’, de soția lui, zisă ‘Tovarășa’, precum și de ceilalţi invitați. Cei care nu îndeplineau la perfecție aceste standarde, dar erau mai docili, mai ușor de ‘domesticit’ erau buni să fie ‚cartoane’ sau ‚pancarte’.
Pe cel mai mare stadion al ţării, denumit pe atunci "23 August", astăzi "Arena Naţională". Acesta este locul in care se desfășurau marile spectacole omagiale din anii '80. Mulţimea pancartelor trebuiau să asigure senzaţia de adeziune deplină la programele iniţiate și dezvoltate de Partidul Comunist Român și conducătorul său iubit, așa cum era alintat in epocă. Pe imaginea din dreapta se poate citi "Epoca de Aur - Epoca de Glorii", aluzie la modul cum era denumită perioada in care liderul ţării a fost Nicolae Ceaușescu (1965-1989).
Refuzul era imposibil
Refuzul de a participa antrena consecințe grave: concedii de odihnă în perioadele cele mai proaste ale anului și în locurile cele mai puțin interesante turistic sau înlăturarea de la prime, măriri de salariu, avansarea în funcţie. Mai puteai fi sancționat cu trecerea pe o funcție inferioară sau cu schimbarea locului de muncă cu unul mai prost. În plus era organizată marginalizarea, chiar ostracizarea ta de către ‘colectivul oamenilor muncii’; adică, toți ceilalți colegi de muncă trebuia să se țină departe de tine, interacțiunile fiind reduse la maximum. În cazul elevilor, școala dispunea participarea fără să aibă nevoie de vreun acord din partea părinților; dacă aceștia ar fi încercat să se opună, era informată întreprinderea pentru care lucra părintele respectiv şi se aplica regula de mai sus. Copiii era convinși să participe prin abuzare lor psihologică: amenințați cu răul care putea să îl atragă pentru părinții lor, plus altele care li se puteau lor întâmpla în mod direct. În această a doua categorie, intra încurajarea de către profesori a unui tip de bullying contra elevilor care ar fi îndrăznit să refuze să fie ‘voluntari’.
Pionierii români, dintre care și eu și Angelo făceam parte, demonstrând adeziunea si fericirea de a trăi intr-o asemenea epocă extraordinară. In realitate, totul era o mascaradă, in care noi eram principalele victime, o minciuna uriașă care a sfârșit prin a ingropa sistemul comunist. In dreapta, un timbru aniversar pentru ziua de 23 August 1984, un alt mijloc de propagandă intensă in favoarea "beneficiilor comunismului".
"Dacă-i musai, cu plăcere!"
Da; toți care erau convocați să participe la manifestare erau desemnați cu acest titlu. Deci, în teorie, toți erau ‘voluntari’, în realitate, toți erau forțați să participe; că dacă nu, li se întâmpla ce am descris mai sus. Și atunci au fost inventate fraze ca acestea: ‘voi ați fost propuși voluntari pentru.....’ sau ‘au fost aleși cei care s-au propus să fie voluntari pentru.....’ sau ‘dacă-i musai, cu placere”! şi multe altele asemenea.
Angelo – scăpat de țigani
Țiganii scăpau, în general, de obligația de participarea la un ‘spectacol omagial’. În primul rând, pentru că nu aveau culoarea pielii potrivită - erau ‘bruneți şi ‘albi’ după culoarea pielii - şi nu ‘dădeau’ bine, ar fi deranjat ochiul sensibil al dictatorului Ceaușescu. Şi nu erau buni nici să fie ‘cartoane’ sau ‘pancarte’, că nu erau suficient de docili; dimpotrivă mai degrabă iuți la mânie şi nu acceptau să le vorbești urât, să îi umilești/batjocorești. Cei care nu respectau această regulă (de bun simț, să o recunoaștem!) foarte probabil că făceau cunoștință cu ‘şişul’ (cuțitul). Organizatorii ‘spectacolului omagial’ nu erau idioți, țineau la viața şi integritatea lor corporală; așa că nu aveau nici un interes să se încurce cu țiganii, când aveau la dispoziție atâţia ‘voluntari’, gata să fie dirijați ca animalele. Eu, Angelo, nu aparțineam acestei etnii, dar trăiam şi mergeam la școală într-un cartier unde ei erau ultramajoritari. Mă jucam şi eram prieten cu copiii şi frații mai mici ai celor mai mari ‘şmecheri’ ai zonei, deci eram sub ‘protecţia’ lor. Pe cale de consecință, nu am fost niciodată propus ‘voluntar’ pentru un ‘spectacol omagial’.
Repetitii interminabile
Repetițiile începeau cu luni bune înainte de data de 23 August. Grosul participanților nu mai mergea la serviciu, ci erau ‘scoși din producție’; aşa se spunea în limbajul vremii. În schimb, ei trebuia să se deplaseze singuri la stadionul unde urma să se țină ‘spectacolul’; pentru asta, ei utilizau mijloacele proprii, bineînțeles, plătindu-și deplasarea din propriul buzunar. Acolo ei repetau la nesfârșit mișcările, urările, pașii şi toate celelalte detalii ţinȃnd de buna desfășurare a evenimentului. Iar asta dura ore și ore și ore nesfârșite; fără apă şi mâncare şi pe o căldură din ce în ce mai puternică, ca într-un deșert, un cuptor. Adevărat test de anduranță pe care trebuie să îl treci cu orice preț; dacă nu rezistau, era foarte posibil să se considere ca refuz de participarea, cu aplicarea pedepselor de mai sus.
Repetiţiile pentru spectacolele aniversare durau luni de zile și erau adevărate teste de anduranţă, atât pentru copii, cât și pentru părinţii lor. Toată această corvoadă organizată era, in fapt, o obligaţie de care nu puteai scăpa, riscând să ai probleme atât la serviciu cât și la școală.
Suntem desemnați ‘voluntari’
Este dimineața zilei de 23 August 1984 și sunt un băiat de aproape 14 ani, in al șaptelea an de școală. Eu şi colegii mei de clasă, am fost convocați de urgență la școală din vacanță. Chiar şi astăzi, 40 de ani mai târziu şi trăind în Noua Zeelandă (unde comunismul şi planeta Marte intră în aceeiaşi categorie), am în fața ochilor scena: profesorul meu de geografie şi secretarul organizației partidului comunist din școala mea (adică ‘stăpânul’ absolut al scolii), tovarășul Postolache, intră în sala noastră de clasă și ne anunță cu un zâmbet sadic că ‘Partidul are nevoie de noi’. Și că 100 de elevi de la școala noastră – Școala Generală nr. 67 din cartierul muncitoresc ‘23 August’ – se oferă ‘voluntari’ să participe la ‘spectacolul omagial’ din ziua respectivă. Şi ca să ne ‘stimuleze’ ne promite ‘Marele Premiu’: două sandvișuri, unul cu brânză sărata telemea, celalalt cu parizerul favorit al copiilor, compus din grăsime, zgârciuri si alte produse neidentificabile, mai mult sau mai puțin comestibile. Premiul suprem: o sticla de Pepsi, sticla anuală. Dar până atunci, trebuie să plecăm acasă şi să revenim exact într-o oră echipați cu uniforma pionierului fruntaș român în perfectă stare, adică cu toate însemnele specifice ale propagandei.
MĂRTURIE DIN COMUNISM (Dodo Niță)
"Băutul sticlei de Pepsi se desfăşura conform unui adevărat ritual. Cu o zi înainte puneam o sticlă la frigider. A doua zi, după prânz, eliberam masa de farfuriile şi vasele murdare şi puneam pe ea sticla de Pepsi şi două pahare transparente. După care desfăceam sticla cu un deschizător de capace de bere şi începeam prin a savura zgomotul unic - pşiiittt ! - pe care îl făcea dioxidul de carbon când ieşea din sticlă, în timp ce turnam conţinutul în cele două pahare. Apoi sorbeam lichidul magic cu veneraţie, prelungind cât mai mult extazul papilelor gustative, răsfăţate de bulele lichidului colorat, care sfârâiau orgasmic pe limbă. Numai după aceea înghiţeam băutura răcoritoare, încercând să-i reţinem gustul indimenticabil". Sloganul "Avînt şi energie" fusese conceput de scriitorul de romane umoristice Vlad Muşatescu, pe atunci tehnoredactor la faimoasa revista Flacăra.
Cravata roșie cu tricolor
Acestea erau: cravata roșie pe care eram obligația să o purtăm cu toți; roșu este culoarea comuniștilor de peste tot în lume. Plus epoleții, care puteau fi galbeni sau albaștri; galbeni erau purtați de ‘comandant de detașament’ (șeful clasei), albaștri cei ai adjuncților săi. Eu eram cel cu epoleții galbeni; funcția mea însemna să transmit ordinele date de profesori și, mai ales, de Postolache şi să asigur îndeplinirea acestora. În general, acestea se referau la sarcinile extrașcolare; după normele noastre de aici (fie că e vorba de Noua Zeelandă sau de Franța, ori U.E.) acestea erau fie ‘abuzuri’ fie ‘bullying’. În funcție de cum îndeplineam sarcinile, primeam diverse medalii; ni se spunea tot timpul că aceste însemne sunt extrem de importante, că recompensează eforturile noastre de a fi buni ‘pionieri’. Și că bunii ‘pioneri’ ce eram azi vom deveni mâine membri de ‘nădejde’ ai Partidului Comunist Român. Cum medalii și epoleții nu aveau decât maximum 10% din clasă, restul urma să le primească temporar; după spectacol, acestea trebuie să fie restituite în perfectă stare, pentru a fi folosite ulterior. Pentru Postolache şi ceilalți ca el, ele erau doar niște elemente de recuzită.
La școala generală nr. 67 din cartierul muncitoresc 23 August. In poza din mijloc se observă însemne ale propagandei comuniste (în spatele meu), fotografii ale tovarășului și tovarășei Ceausescu, în vizite prin diverse întreprinderi și mai multe cărţi de propagandă absolut insipide. Primul din dreapta este George, comandantul de detașament, înaintea începutului de an școlar, cu cravata roșie la gat și câte o sticlă de Cico (un brand românesc ce ar fi trebuit să rivalizeze cu Pepsi Cola, dar era in fapt o citronadă destul de searbadă). Aceasta este clasa în care tovarășul Postolache ne-a convocat pentru marea manifestaţie din 23 August 1984.
Cartonul albastru 191270
Mergem pe jos aproximativ un kilometru până la stația de metrou ‘Republica’ și apoi călătorim o stație până la ‘Muncii’. După ce ajungem la destinație, așteptăm două ore într-un soare arzător ce astăzi ar fi fost desemnat cu un imens ‘cod roşu’ de caniculă. Abia apoi suntem introduși în cel mai mare stadion al țării, o arenă impresionantă cu peste 70.000 de locuri; aici ni se repartizează rolurile, ce urmează să facem. Eu, George, voi fi Cartonul Albastru 191270, iar acesta va fi, de altfel, numele meu pe parcursul întregii manifestări. Împreună cu colegii mei si ceilalți 3000 de copii, urmează să formăm câteva slogane foarte dragi lui Ceaușescu, cele mai importante fiind: ‘Porumbeii păcii’ şi ‘Epoca de aur’. Cred că eu am făcut parte din ‘Epoca de aur’.
Unul dintre sloganurile pe care le-am făcut la marele spectacol! George se află undeva deasupra ultimei litere C din numele lui Ceaușescu, pe post de carton albastru. Din păcate, fotografia este alb-negru.
Elena şi Nicolae Ceausescu
Stadionul este plin. Nicolae și Elena Ceaușescu sunt la tribuna oficială. Este incredibil şi înfricoșător să îi văd acolo, cu gărzile lor de corp şi însoţiţi de fidelii lor cei mai fideli: Dăscălescu, Bobu, Coman, Dincă, Verdeț; ordinea nu este aleatorie, fiind stabilită atent de Securitate (varianta română de Gestapo/KGB) şi de Nicolae Ceausescu însuși. După ei, vin alţii: viceprim-miniștri, lideri de sindicat, lideri ai muncitorilor și ‘eroi ai muncii socialiste’; numele lor contează mai puțin, timpul petrecut într-un asemenea post nefiind prea îndelungat. Stațiile de amplificare ale stadionului anunță numele liderilor străini participanți, cei mai importanți fiind: Erich Honecker, președintele Germaniei Democrate, adevărat ‘dinozaur comunist’; Li Xiannian, președintele Chinei; Jose Eduardo dos Santos, președintele Angolei şi alții mai puțin importanți. Ce era mai important era sângele vărsat de aceștia in 'ilustrele' lor cariere, probabil că ar fi fost suficient pentru a umple Pacificul. Îi pot vedea pe toți din spatele cartonului meu, de departe, în timp ce tremur de frică.
Cei mai importanţi participanţi externi, de la stânga la dreapta: Erich Honecker, președintele Republicii Democrate Germane; Li Xiannian, președintele Chinei și Jose Eduardo dos Santos, președintele Angolei.
"Eroul național"
Tot ce îmi doresc este să se termine mai repede, să pot să mă întorc acasă; pentru asta însă, trebuie să supraviețuiesc spectacolului. Sunt pe partea opusă a tribunei oficiale, unde se arată un portret uriaș al dictatorului. Aproape de portret, există un mare însemn cu siglele partidului și ale republicii. Dedesubt, un banner uriaș de propagandă pe care se poate citi: ‘Trăiască aniversarea a 40 de ani de la revoluția socialistă, antifascistă si antiimperialistă!’. Steagurile tricolore sunt peste tot şi le completează pe cele roșii ale Partidului Comunist. Ceaușescu este prezentat ca fiind ‘Eroul Național al României, beneficiarul principal al manifestării; tot ceea ce facem este pentru a-l celebra pe el lui. Fiind aniversarea a 40 de ani de la ziua de 23 august 1944, evenimentul este unul extrem de important; mai mult decât o simplă canonizare, este vorba despre zeificare, transformarea lui Ceaușescu în Dumnezeu pe pământ. Iar el dictatorul se uită la spectacol cu o privire îndepărtată, aproape absent și deconectat de râul multicolor de oameni care mărșăluiesc prin fața lui; salută mulțimea cu o mișcare mecanică, aproape plictisită.
Ordinea "firească"
Armata deschide întotdeauna parada, urmată de Miliție (echivalentul Poliției de azi, dar care acționa mai mult ca forță de represiune a populației decât pentru combaterea infracţionalităţii). Venea apoi cortegiul „muncitorilor”; desemnați ca fiind ‘clasa muncitoare’ sau ‘proletariatul’, ei formează ‘baza’ Partidului Comunist. În rândul al doilea, după muncitori, venea ‘țărănimea’, cealaltă componentă a acestei ‘baze’; ţăranii de atunci nu au în comun cu cei de azi decât faptul că lucrau acelaşi pământ. Nici utilajele agricole nici pământul şi nici roadele lui nu le aparțineau; statutul lor real nu era prea diferit de statutul sclavilor de pe plantațiile de bumbac, de exemplu. În locul stăpânului cu biciul îl aveam pe Primul secretar al Partidului Comunist din comuna unde locuiau (cu un bici putin mai scurt; desigur că țiganii, nefiind de aceeasi culoare cu românii verzi ca brazii, nu erau acceptați în rândul cadrelor Partidului Comunist). Abia în al treilea rând, veneau celelalte categorii, desemnate generic ‘intelectualii’, adică cei care trebuia să facă studii superioare pentru a putea profesa; ei nu se bucurau de ‘grațiile’ Partidului Comunist.
Muncitorii - ‘cei mai buni fii ai tarii’
Din spatele cartonului meu albastru, îi văd pe muncitori trecând si aplaudându-l înfocați pe dictator, pentru a-i arăta dragostea ce i-o purtau; aplicare perfectă a dictonului ‘dacă-i ordin cu plăcere’. Provin din diverse fabrici, sunt îmbrăcați în diferite echipamente de lucru; poartă cartoane imense, machete ale mașinilor la care lucrează. Crainicul stadionului îi prezintă entuziast. Iată un exemplu: „Într-un pas energic, în cadență, perfect aliniați, trec muncitorii de la Semănătoarea. În acest an, uzina a primit drapelul de întreprindere fruntașă pe ramură. În frunte, se află tovarășul Ion Mischie, care a obținut titlul de ‘cel mai bun tovarăș strungar’; aflat continuu într-un necruțător război cu deșeurile, tovarășul Mischie a economisit 100 de pastile Vidia, ceea ce a condus la o economie de metale echivalentă cu trei combine”. Evident că ‘tovarășul' Mischie nu poate fi reperat în mulțimea muncitorilor şi poate că nici nu există în realitate; ce contează este menționarea faptelor sale de muncă - un element esențial al propagandei comuniste.
20.000 de perechi de pantofi
Îmi mai amintesc un panou incredibil, cu un mesaj care mi-a rămas pentru totdeauna tatuat pe creier: ‘Echipa de la Grivița Roșie raporteaza partidului crearea - în următoarele luni - a peste 20.000 de perechi suplimentare de încălțăminte’. Pentru mine acest angajament era impresionant, gândindu-mă cât era de dificil sa produci atât de multe perechi de pantofi! Mai târziu, mă voi întreba de ce nu se găsește încălțăminte în magazine, dacă tot se produce atâta?
O secvenţă din timpul manifestaţiei de la 23 August, la care am participat. In faţă, doar pe jumătate, se poate observa sloganul celor de la Griviţa Roșie.
Lumea de sub cartoane
Galben la dreapta, pe muzică: 1, 2, 3, 4, 5! Albastru la dreapta, 1, 2, 3, 4, 5!”. Ne amuză teribil răcnetele individului care-și zice ‘regizor de spectacol’. El țipă la asistent, iar asistentul urlă la noi, ca să semnalizam mai repede cu cartoanele si steagurile. Coregrafia cu cartoane este importantă, iar regizorii spectacolului trebuie să fie creativi. Importanța momentului este dublată de presiunea enormă exercitată de liderii de partid, care nu acceptă nici o greșeală. Fiecare participant, adult sau elev, face parte dintr-un uriaș angrenaj. Sub cartoanele de diverse culori este o întreagă lume, colorată şi pestriță. Diverse personaje ciudate, membrii de partid sau ‘însărcinați cu propaganda’ se târâie pe burtă, cu niște megafoane de mică putere, cărându-şi firele cu abnegație, zbierând instrucțiuni de mișcare, la diverse momente cheie ale spectacolului. Noi ne amuzăm de felul în care isi îndeplinesc datoria; unii dintre ei sunt roșii la față de atâta tensiune şi de atâta urlat (ai putea crede că vor face apoplexie; în zona unde mă aflam eu pe 23 august 1984, asta nu s-a întâmplat, din păcate!). În dreptul nostru este unul cu un fluier; este roșu la față și pare că va muri de un atac de cord urlând: acum, unu doi, trei, roșu, patru, cinci și șase. Și, în sfârșit, putem să ne arătăm cu toții cartonașele albastre, strigând lumii: ‘Ceaușescu, tinerii’. Eu, ca număr 191270, și mii de alte cartoane fără chip.
Ce a scris presa vremii
Mai sus, v-am descris ce am simțit şi trăit eu, George, cu mintea şi ochii mei de 14 ani. Şi iată ce a scris presa comunistă a vremii, intr-un extras din ‘Scânteia’, ziarul Partidului Comunist Român: „Într-o atmosferă de puternică însuflețire, de mândrie patriotică pentru marile înfăptuiri ale prezentului nostru socialist şi de încredere în viitorul comunist al patriei, poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului sau general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a sărbătorit joi, împlinirea a 40 de ani de la revoluția de eliberare sociala si națională, antifascista si antiimperialistă, eveniment de însemnătate crucială pentru destinele țării, care a deschis o noua era în istoria României, în dezvoltarea ei pe calea independenţei nationale şi progresului social” .
Propaganda comunistă desanţată, in presa vremurilor: Femeia, Cutezătorii, Flacară, Munca de partid, Veac Nou şi multe alte publicaţii care au vorbit, in 1984, despre marea manifestaţie de la 23 August dar şi despre Congresul al 13-lea al Partidului Comunist Român.
Frica mea
În aer era o presiune extraordinara şi eu am îndurat acel 23 august 1984 având aproape 14 ani și o frica teribila; întrebându-mă: dacă voi face o greșeală? Dacă eu nu sunt perfect? Ce se va întâmplă cu mine? Ce se va întâmpla cu familia mea? Vor suferi din cauza asta? Un stres enorm pe umerii copilului ce eram încă atunci. Dar totul a mers bine şi nimic rău nu s-a întâmplat. Va urma, însă...
Revanşa
M-am răzbunat 4 ani mai târziu la 23 august 1988. Avem 18 ani (în decembrie), şi făceam împreuna cu Angelo un ‘dream team’; eram amândoi rockeri (fani de ‘metal’ în limbajul de azi) si practicanți de karate. Ambele activități erau considerate extrem de periculoase pentru regimul comunist al lui Ceaușescu; eram mai rău văzuți decât ‘agenții străini’ în Rusia lui Putin (ca să înțelegeți mai bine despre ce e vorba). Şi în săptămâna care precede ‘spectacolul omagial’ de 23 august 1988, organizatorii își dau seama că au omis să convoace Liceul ‘Mihai Viteazul’ din București, unul din cele mai bune licee din ţară (trebuie spus că, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, incompetența atinsese culmi mai mari decât Everestul; o asemenea scăpare era mai mult decât normală). În disperare de cauză, elevii liceului sunt convocați în dimineața zilei de 23 august; noi inclusiv, în ciuda palmaresului nostru ‘infracţional’ bogat. Aşa a decis secretarul organizației de partid, tovarășa Mincu - o vajnica Passionaria'Ana Pauker/Zoia Cosmodemianskaia a României, care avea orgasme repetate și intense ascultând discursurile lui Ceauşescu. Noi, eu si Angelo, am venit in cele mai curate si elegante uniforme de liceeni; câteva luni mai înainte am fi ignorat aceasta convocare, dar între timp, fusese Retezatul si noi nu mai eram aceaiasi (citiţi ‘Retezat 1988 - Atunci când a început totul’). Şi, în fața conducerii liceului, cu mâna pe cravata bleu de U.T.C.–ist, am jurat solemn să ne comportam în totala concordanță cu ‘etica şi echitatea comunistă’. Chiar ne-am propus, eu şi Angelo, să fim ‘închizătorii de pluton’, cei care trebuiau să asigure că nimeni nu se ‘evapora’ pe drum. Şi am avut grijă ca, pe drumul până la stadion, nimeni să nu plece, fără să primească de la noi instrucțiuni precise pe unde să o ia şi cum să procedeze ca să scape de patrulele de Miliție şi alți ‘oameni de bine’; aceia care îi vânau pe cei ce fugeau de la manifestație. Iar noi am plecat ultimii, dupa ce ‘evacuasem’ o bună parte din colegii noștri; când am ajuns în dreptul stadionului, atunci am plecat şi noi în fugă, cu profesori si milițieni alergând bezmetici în urma noastră. Absolut inutil, bineînțeles, neputând să ţină ritmul cu sportivii care eram noi. Mai mult, când i-am distanțat la vreo 50 de metri, ne-am oprit, întors şi le-am trimis şi bezele; mai umilitor decât o injurătură răsunătoare. La începutul anului școlar, ne-au anchetat; iar noi am susținut că ne-am respectat cuvântul dat, în sensul că nu am lăsat pe nimeni să plece pur şi simplu. Şi că este vina lor că nu au înțeles şi continuarea frazei noastre, adică: că nu lăsăm pe nimeni să plece ‘fără acordul nostru’; ne-am jucat cu cuvintele şi le-am dovedit incompetența. Nimic surprinzător, căci mai târziu, după Revoluție, vom face: eu, o frumoasă carieră de jurnalist, iar Angelo de avocat. Până când vom părăsi definitiv România, eu pentru Noua Zeelandă, Angelo pentru Franța (citiți ‘România la răscruce: Vestul sau Rusia’).
Mai jos, puteți viziona imagini de arhivă din timpul manifestației, produse de Televiziunea Română singura care putea transmite pentru toti românii.
Comments