JURNAL DIN ADÂNCURI – SPRE INIMA DE CALCAR A ROMÂNIEI

În vara anului 1997, am avut privilegiul rar de a deveni, fie și pentru câteva zile, speolog „ cu acte în regulă ”. Înarmat cu o cameră video și o curiozitate nemărginită, pornesc într-o aventură subterană, filmând pentru televiziunea Europa Nova din București, în cadrul unui amplu Program de Dezvoltare Durabilă a domeniilor carstice din România. Nu e doar un reportaj – e o inițiere în misterele calcarului, alături de o echipă internațională formată din speologi și exploratori veniți din Franța, Belgia și Elveția. Oameni obișnuiți să pătrundă acolo unde lumina nu ajunge, să lucreze cu harta ascunsă a pământului și să converseze cu tăcerea rece a abisului.

Stalactite și stalagmite din Peștera Vântului din România.

Expediția începe simbolic chiar din fața Ministerului Turismului din București, un fel de poartă de plecare către o lume care nu apare în pliantele obișnuite, dar care păstrează una dintre cele mai mari comori naturale ale țării: Peștera Vântului, cea mai lungă peșteră din România, ascunsă în stâncilor Munților Pădurea Craiului, în inima Carpaților Occidentali. Cu peste 52 de kilometri de galerii cartate și un sistem labirintic care rivalizează cu un oraș subteran, Peștera Vântului este o adevărată catedrală de piatră și întuneric. Accesul se face din apropierea localității Șuncuiuș, județul Bihor – o zonă care oferă și alte atracții pentru turiști: drumeții spectaculoase, căi de escaladă și o bogăție de alte peșteri deschise publicului, precum Peștera Ungurului sau Peștera Bătrânului.

Formațiuni calcaroase din peșteră.

'Vântul' – cum o numesc cunoscătorii – e o peșteră pentru inițiați. Aici nu cobor doar în straturi geologice, ci și în propriile adâncimi. Nu doar văd, ci simt: umezeala stratificată în aer, ecoul pașilor mei pe argila rece, freamătul aerului ce pare uneori să șoptească povești vechi de mii de ani. E un loc unde timpul se dilată, iar orientarea devine un exercițiu de încădere și luciditate. Pentru mine, e ca și cum aș pătrunde într-un organism viu, cu vene de calcar și inimi ascunse sub forma unor săli imense. Filmez cascade subterane, formațiuni delicate ca dantela, dar și pasaje atât de strâmte încât doar curajul te poate face să continui. E o călătorie de inițiere, dar și un exercițiu de umilință în fața naturii. Așa începe povestea mea cu adâncurile. Nu ca simplu turist, ci ca martor și scrib al unui tărâm nevăzut, unde lumina frontalelor e singurul soare posibil, iar harta se desenează prin pași, sfoară și răbdare.

Cum să ajungi la Peștera Vântului din capitala României, București.

Prin România, pe firul unei hărți vii

Călătoria noastră spre adâncurile Pădurii Craiului începe la suprafață, pe drumul european E81, o coloană vertebrală ce străbate România de la sud la nord, trecând prin inima geografică și istorică a țării. Parcurgem 553 de kilometri în 12 ore – un timp dilatat de povești și presărat cu opriri scurte, priviri lungi și locuri care cer să fie povestite. Sunt ghidul expediției, nu doar pentru că țin harta în mână, ci pentru că, dintotdeauna, geografia îmi este a doua limbă, iar istoria – alfabetul meu interior. Așa că, pe măsură ce microbuzul înaintează, împletesc un fir narativ cu toate firele vizibile și invizibile ale drumului.

Fostul Bulevard al "Victoriei Socialismului" și "Casa Poporului" din București.

Ieșim din București devreme, lăsând în urmă forfota orașului, și pășim cu roțile în Muntenia adormită, apoi peste Olt, în Valahia dintre dealuri. La Pitești, oraș cu parfum de crizanteme industriale, facem prima oprire, apoi traversăm defileul Oltului, ca printr-un tunel vegetal și stâncos, o poartă între lumi.

Pitești – Orașul Lalelelor – cunoscut pentru Festivalul Simfonia Lalelelor, o sărbătoare vibrantă a primăverii.

Râmnicu-Vâlcea este un oraș minunat, rustic, așezat între coline domoale și păduri cu miros de tei și pământ reavăn. Casele vechi, cu pridvoare de lemn și viță de vie agățată de streșini, par să șoptească povești din alte vremuri. Apele Oltului curg molcom prin apropiere, ca o inimă liniștită care bate în ritmul tihnit al locului. În diminețile de vară, cețurile coboară blând peste oraș, iar clopotele bisericilor străvechi împletesc timpul cu rugăciunea. E un loc unde trecutul și prezentul își dau mâna în tăcere, sub cerul cu nori ca niște aripi uitate.

Râmnicu Vâlcea este un oraș istoric și pitoresc din sud-centrul României.

Mai departe, Sibiul ne întâmpină ca o cetate tăcută, cu turle gotice și acoperișuri care te privesc. Sibiul se întrece în frumusețe cu orașe superbe pe care le-am vizitat în Europa — o bijuterie a Transilvaniei, cu ale sale străduțe pietruite ce par desenate de un pictor îndrăgostit de detalii. Turnurile vechi veghează peste acoperișurile roșcate, iar ochii caselor din centrul vechi par că te privesc cu o blândă curiozitate. Piața Mare pulsează de viață și istorie, iar seara, lumina felinarelor topește zidurile într-un amestec de aur și nostalgie. Aici, timpul nu se grăbește — doar plimbările, amintirile și pașii visători.

Sibiul este unul dintre cele mai fermecătoare orașe din România — o bijuterie culturală așezată în inima Transilvaniei.

Alba Iulia, orașul Unirii, cetate veche a românilor, este un loc încărcat de suflet și istorie, unde pașii răsună pe urmele străbunilor. Aici, trecutul respiră prin zidurile masive ale cetății Alba Carolina, prin bastioane, porți sculptate și alei ce duc spre inima unei povești naționale. Este un loc în care poți rătăci săptămâni în șir, fără să-i epuizezi comorile — de la Catedrala Reîntregirii și Sala Unirii până la schimbul de gardă, plin de fast și solemnitate. Sub fiecare piatră pare să doarmă o legendă, iar aerul poartă ecoul jurămintelor de demnitate și libertate.

Alba Iulia este reședința județului Alba și un simbol al identității naționale românești.

Turda ne apare ca o fereastră deschisă spre subteran: dacă Peștera Vântului ne așteaptă ascunsă în munți, aici, Salina oferă deja un preambul – o primă coborâre simbolică în lumea tăcută a adâncurilor. Salina Turda stă de strajă la porțile trecutului, amintindu-ne că o călătorie aici înseamnă o coborâre în măruntaiele pământului și ale istoriei. Fiecare pas în adânc ne poartă printre galerii de sare săpate cu migală de generații întregi, unde timpul pare să se fi oprit. Dincolo de funcția terapeutică, Salina este o adevărată catedrală subterană, un loc de liniște, uimire și răgaz, în inima Transilvaniei.

Salina Turda este una dintre cele mai spectaculoase atracții subterane din lume, o fostă mină de sare transformată într-un parc de distracții și muzeu cu aspect suprarealist, aflat în inima Transilvaniei.

Urmează Cluj-Napoca, capitală culturală și universitară, unde înnoptăm, pregătindu-ne pentru ziua de mâine – ziua în care pătrundem în întunericul viu al celei mai lungi peșteri din România. Pe tot drumul, învățăm că harta nu e o foaie, ci un poem al reliefului, iar România – un text nesfârșit de coline, râuri și orașe care își spun povestea dacă ești dispus să le asculți.

Cluj-Napoca este capitala neoficială a Transilvaniei și unul dintre cele mai vibrante, tinere și culturale orașe din România.

La poalele Pădurii Craiului – Rădăcinile Crișului Repede

Șuncuiuș. Un nume care sună a liniște, a lemn vechi și a apă curgătoare. Așezat la poalele Munților Pădurea Craiului, satul pare să vegheze, tăcut și răbdător, cursul mijlociu al râului Crișul Repede, care-l străbate ca o arteră vie, modelându-i nu doar relieful, ci și rostul. Drumul până aici e o trecere din tumult spre retragere. Pe măsură ce înaintăm dinspre amonte, Crișul adună în el poveștile izvoarelor și pâraielor care coboară din munți, fiecare cu numele său, ca niște capitole ale unui roman de piatră și apă: Izvorul de sub Stânul Corbului, tainic și rece, apoi Valea Groșilor, cu păduri umbroase; Valea Mughiurușului, Misid, Țarinii și Izbândișului, fiecare adăugând un strop de forță și memorie.

La final, Valea Făgetului își varsă apele ca un epilog melancolic, în funcție de capriciile cerului – căci debitul tuturor acestor afluenți variază odată cu ploile, cu topirea zăpezilor, cu anotimpurile care se scurg peste versanți.

Pentru speologi, geografi și călători visători, aceste ape nu sunt doar simple contribuții hidrografice – sunt firele nevăzute ale unei tapiserii carstice, care hrănesc subteranul, umplu galerii, erodează calcare, nasc peșteri. Șuncuiuș devine astfel nu doar un punct pe hartă, ci o poartă între două lumi – cea de la suprafață, cu lumina răsfrântă în valuri, și cea de dedesubt, unde se află Peștera Vântului, cu răsuflarea sa rece și eternă.

Seara dinaintea coborârii – păstrăv, legende și promisiuni subterane

După orele lungi de drum și fascinația geografică a traseului, ajungem în cele din urmă la Șuncuiuș și ne cazăm într-o pensiune cochetă, înconjurată de verdele dens al Pădurii Craiului. Aerul e curat, umed și răcoros – semn că muntele respiră aproape, iar râul Crișul Repede murmură nu departe, ca o promisiune.

Seara ne-o petrecem la o păstrăvărie de excepție, Soimuș, ascunsă între dealuri și răsfățată de apele reci ale văii. Acolo, sub o boltă de stele care pare să reflecte constelațiile subterane ale peșterii ce ne așteaptă, ne întâmpină un ghid local, cu voce calmă și ochi care par să fi văzut mai multe decât spune. În timp ce păstrăvul proaspăt prins sfârâie în tigaie și aburii se amestecă cu aroma lemnului ud, ghidul începe să ne povestească despre locurile în care vom coborî a doua zi. Nu doar date tehnice – ci legende. Despre vântul care iese din stâncă și care nu e doar aer, ci suflarea unei lumi de dedesubt, despre săli cu nume bizare, în care unii spun că se aude încă ecoul pașilor celor care n-au mai ieșit, și despre apele subterane care curg tăcute, știind trasee pe care nicio hartă nu le poate cuprinde.

Fiecare poveste pare să deschidă o ușă. Ne uităm unii la alții cu o nerăbdare reținută. Începem să simțim fiorul inițierii, nu ca niște turiști, ci ca niște chemați. Noaptea coboară încet, iar sub cerul de deasupra și pământul de dedesubt, simțim că ne aflăm exact între două lumi – la limita dintre real și tainic. A doua zi coborâm. Nu doar într-o peșteră. Ci într-un alt mod de a fi.

Când pământul respiră

Suntem în fața intrării. Nu e o peșteră în sens turistic, cu balustrade și becuri galbene, ci un chepeng de metal, ruginit pe margini, încastrat în pământ ca o trapă industrială. Arată mai degrabă ca un canal dintr-un oraș uitat decât ca intrarea într-un templu subteran. Totul e sobru, neîmpodobit, funcțional – și tocmai de aceea tulburător. Speologii, oameni cu mișcări sigure și ochi tăcuți, ne întind costume din material gros, în culori stridente – portocaliu, roșu, galben fosforescent – culori care par să țipe împotriva întunericului care ne așteaptă. Primim lămpi cu carbid, le atașăm cu gesturi nesigure de caschetele de protecție, și fiecare flacără aprinsă luminează o părticică de necunoscut. Mirosul carbidului e înțepător, mineral, nelumesc – o combinație de piatră udă, metal încins și subteran. Parcă îți sapă direct în creier o amintire care nu-ți aparține, o presimțire străveche a adâncului. Tensiunea se adună în piept, dar paradoxal, pe măsură ce ne apropiem de intrare, se risipește – locul își impune prezența cu o liniște de catacombă.

Intrarea în Peștera Vântului.

Coborârea începe. În fața noastră – o scară îngustă, alunecoasă, care pare că se pierde în stomacul muntelui. Mă pregătesc să pășesc, dar exact atunci, un vânt puternic izbucnește din abis, o rafală aproape violentă care-mi smulge camera video din mână, cu forța unui animal viu, furios că i-am deschis ușa. Mă țin instinctiv de marginea trapei. Aerul care vine dinăuntru e rece, turbionar, cu un șuierat prelung, ca o suflare din altă lume. Nu pare că intrăm într-o peșteră, ci că ne apropiem de ochiul unui ciclon, de gura unei furtuni captive în piatră. Respir adânc. Ultima gură de aer de la suprafață. De aici încolo, nu mai există lumină naturală, nici orizont, nici cer. Doar întuneric, piatră și sunetul pașilor noștri în propriul necunoscut. Cobor. Ușor. Începem.

Frumusețea ce nu cunoaște lumina

Pășim – sau mai degrabă ne târâm – în întunericul absolut. Nu e metaforă. Este un negru desăvârșit, o absență totală a oricărei surse de lumină, care face ca și flăcările lămpilor noastre cu carbid să pară timide, ca niște licurici speriați. Prima parte a traseului este joasă, o galerie umedă și strâmtă care ne obligă să ne deplasăm aproape de-a bușilea, printr-un noroi vâscos, lucios, cu o consistență între lut și mătase brută. Îl văd scânteind în lumina galbenă a flăcării, dar nu-l simt – costumul de protecție e ca o a doua piele, izolându-mă de toate inconvenientele și amplificând farmecul bizarei călătorii. Noroiul devine decor, nu obstacol – o oglindă lichidă a pământului însuși. Continuăm apoi printr-o succesiune de camere și galerii, fiecare cu personalitatea ei, cu propriile forme, umbre și tăceri. Nu le putem număra, nu le putem înțelege pe deplin – doar le traversăm cu uimirea unor vizitatori care știu că văd doar fragmente dintr-un vast continent subteran. Parcurgem doar 200 de metri, dar simțim că am intrat deja într-o altă dimensiune. Și totuși, Peștera Vântului are 52 de kilometri de galerii cartate – o lume întreagă, ascunsă în măruntaiele României, neexplorată în întregime nici măcar de cei mai experimentați speologi. Noi suntem doar niște pași temporari în inima unei eternități de calcar. Și tot ce putem face este să privim, să tăcem și să înaintăm, un metru câte un miracol.

Catedrala de piatră și oglinzile adâncului

Aici începe misterul. Sala Mare se deschide ca o catedrală gotică sculptată de timp, cu bolți înalte ce par să respire singure și cu pereți ce păstrează ecoul pașilor dintâi. Curentul rece străbate locul ca o voce străveche – suflarea peșterii, pulsul ei ascuns. Este inima care bate fără să se vadă. Tăcerea din Sala Lacurilor se îneacă în ape reci și limpezi, lacuri subterane care nu reflectă cerul, ci gândurile. Oglinzile pământului. În ele se înmoaie luminile lanternelor și umbrele noastre se destramă în cercuri lichide. Apa curge lent, aproape ritualic, șoptind numele celor care au trecut.

Ritualul nesfârșit al apei și coloana singuratică

Aceasta este Sala Activă în care piatra nu doarme. Aici, râul subteran lucrează neobosit, șlefuind calcarul picătură cu picătură, mileniu cu mileniu. Sunetul apei care curge e grav și liniștitor, ca o rugăciune într-o limbă pe care o înțelegi doar cu o parte din suflet. După aproximativ 20 de metri, galeria se lărgește și ne apare în față Torpila – o formațiune calcaroasă impunătoare, verticală, ciudat de perfectă, sculptată de timp și apă. Are o frumusețe crudă, aproape sălbatică, ca o relicvă a unei lumi care nu a cunoscut ochiul omului. Mi se taie respirația, dar nu de efort sau frică – ci de frumusețea nefirească a acestui colos de piatră, strălucind slab în picăturile care se preling din vârful său. Apa picură ritmic din capătul ei, ca un metronom geologic, amintindu-ne că ea este artistul tăcut care a sculptat totul în mii și mii de ani, picătură cu picătură. Este o stalagmită perfectă, verticală, ca o coloană sacră în mijlocul tăcerii. Înfiptă în inima peșterii, pare o relicvă lăsată de o altă civilizație, una care nu a avut nevoie de lumină. Apa care picură din tavan o binecuvântează cu răbdare, ca un artist care nu se grăbește niciodată.

Camera viselor pietrificate și mecanismul lumii de jos

Intram in Sala Minunilor, acolo unde piatra visează. Draperii translucide atârnă de tavan ca niște falduri de sidef, coloane se ridică din pământ ca niște rugăciuni înghețate, iar stalactitele par lacrimi ale pământului, încremenite înainte de a cădea. E locul unde frumusețea nu e pentru ochi, ci pentru mirare. Sala Labirintului este un spațiu care nu se arată deodată, ci se lasă descifrat pas cu pas. Un hățiș de galerii, o încrengătură de drumuri care se învârt și se răsucesc, ca o minte care visează. E ușor să te pierzi aici – nu doar cu trupul, ci și cu gândul. Este zona unde pământul își scrie geometria secretă.

Tărâmul nescris

Urmează adâncul, acolo unde galeriile încă nu au fost cartate. Spațiul neștiut, nespus, neexplorat. Este locul unde piatra încă tace, așteptând pașii următorului visător. Drumul de întoarcere se desfășoară ca o pagină veche de jurnal, plină de ecouri și lumini ce dansează printre frunze. Pășesc iar pe potecile cunoscute, ca și cum m-aș întoarce în paginile unui volum vechi de aventuri — un „Cireșarii” în care Tic, Victor, Ursu și Lucia pornesc din nou spre misterele Pesterii Negre. Fiecare cotitură poartă amprenta timpului și șoaptele pașilor lor, iar eu par să fiu regizorul unui film mut, cu umbrele lor desenate pe pereții pădurii. Gândurile-mi se adună în vârtejuri luminoase, ca razele soarelui filtrate printre ramuri — călăuze invizibile în labirintul minții mele. Fiecare suflu de vânt aduce cu el parfumul aventurii și promisiunea unor povești nerostite. Simt cum mă leagăn între prezent și trecut, între realitate și basm, și parcă întreaga pădure respiră în același ritm cu inima mea. Este o călătorie ce se-ncheie doar pentru a începe din nou, ca o carte deschisă ce așteaptă să fie răsfoită iar și iar.

Filmul pe care l-am realizat s-a pierdut în tenebrele plecării către Noua Zeelandă, către o viață nouă, necunoscută și promițătoare. A rămas însă în urmă doar o copie palidă, o umbră a amintirii — o casetă VHS fără glas, fără șoapte, pe care am reînviat-o cu o muzică de ambianță, ca o șoaptă a tainelor peșterii. Această reluare fragilă o puteți descoperi la finalul acestui articol, însoțită de imagini moderne, luminoase, din inima peșterii, acolo unde întunericul devine scenă și misterul prinde viață. Într-un episod viitor al acestui jurnal, vă voi purta cu mine în călătoria la Cetățile Ponorului și Peștera Urșilor — alte sanctuare ascunse în aceeași inimă geografică, unde timpul pare că se oprește să asculte. Până atunci, vă invit să citiți și să visați cu ochii deschiși la aceste lumi subterane — temple tăcute unde ecoul sunetului se reverberează ca o mângâiere, cuprinzând fiecare cotlon stăpânit de umbre, fiecare galerie de taină, fiecare suflet ce pășește în adâncuri.