LACUL ROȘU, TEMPLUL SCUFUNDAT AL CARPAȚILOR

Îmi amintesc și acum prima mea vizită la Lacul Roșu (România), un moment care m-a marcat pe viață. Drumul prin Cheile Bicazului, cu pereții înalți și umbrele lungi ale stâncilor, pregătea parcă sufletul pentru ceea ce urma.

Cheile Bicazului, poarta spre Lacul Roșu.

Ajuns la pontonul de la baza lacului, am închiriat una dintre barcile superb colorate și m-am aventurat pe oglinda tăcută a apei. Primul șoc a fost priveliștea: deși numele său evocă sângele și catastrofa, lacul are nuanțe verzui, misterioase, aproape ireal de curate. În unele zone, mai aproape de mal, apa limpede permite să vezi fundul, iar peștii care se mișcă printre cioturile vechi ale braziilor scufundate adaugă o dimensiune aproape magică experienței. Să atingi trunchiurile în pietrificare, să simți textura lor rece și densă, e o senzație electrizantă, care îți taie respirația și te face să simți că ești parte dintr-un ritual secret al naturii.

Lacul Roșu nu este doar un obiect al studiului geologic sau o poveste în cărți. Experiența directă – vâslind printre trunchiuri, simțind adierea rece a apei și tăcerea densă care te învăluie – face ca legenda și realitatea să se contopească. Aici, istoria cutremurelor și alunecărilor de teren se întâlnește cu miturile despre satul înghițit, iar numele Gyilkostó sau Mördersee capătă sens în umbra braziilor pietrificate. Vă invit să luați parte la această excursie incredibilă, unde fiecare paddling, fiecare atingere a trunchiurilor, fiecare pas pe potecile din jur, vă apropie de un loc ce nu seamănă cu nimic altceva. Lacul Roșu nu doar se vizitează – el se simte, se respiră, și uneori, te urmărește cu privirea lui tăcută, ca o amintire care nu vrea să fie uitată.

Lacul Roșu rămâne unul dintre acele locuri rare care par să existe la granița dintre geologie și legendă, între rigoarea cifrelor și freamătul poveștilor spuse în șoaptă de pădurile Carpaților. Aflat la poalele Hășmașului Mare, vegheat tăcut de Cheile Bicazului, lacul s-a născut într-o clipă violentă: cutremurul din 23 ianuarie 1838, ora 18:45, când un versant întreg s-a rupt, a închis valea și a creat peste noapte un univers nou. Astăzi, liniștea apei nu lasă să se întrevadă nimic din acel haos inițial – doar trunchiurile vechi, ridicate asemenea unor degete livide din adâncuri, amintesc de pădurea îngropată sub oglindă.

Cifrele sunt reci, exacte, aproape nepotrivite pentru un loc precum acesta: un perimetru de 2.830 m, o suprafață de 114.676 m² și un volum al apei de 587.503 m³, stabilite la ultimele măsurători din 1987. Dar dincolo de ele se află experiența directă a lacului: senzația că pășești într-o altă altitudine a timpului, la 983 de metri, unde aerul are o transparență subalpină, mirosul rășinii e mai dens și lumina pare filtrată printr-un strat invizibil de memorie.

Un amfiteatru natural închis, cu propriile legi

Drumul spre Lacul Roșu – fie că urci încet prin serpentinele Bicazului, fie că vii dinspre Gheorgheni, aflat la doar 26 km – construiește o tensiune narativă firească. Până în ultima clipă nu vezi lacul. Apoi, dintr-o dată, se deschide ca o scenă iluminată: culoarea apei se schimbă de la verde întunecat la turcoaz stins în funcție de norii mereu în trecere. Lacul trăiește într-un amfiteatru natural aproape închis. La nord, Suhardul Mic și Suhardul Mare se apleacă spre apă ca doi martori tăcuți.

În partea sud-vestică, Munții Podu Calului ridică o barieră compactă, iar spre nord-vest apar Munții Licaș și Kis-Havas, cu ravene întunecate și izvoare ascunse. Csíki-Bükk închide orizontul spre nord-est, iar în est se ridică solemn Muntele Ucigaș – un nume care nu poate fi rostit fără un fior, atât de adânc stă înrădăcinat în legendele locului. Această coroană de culmi creează o rezonanță acustică unică: sunetele se sting, lumina se domolește, iar liniștea devine aproape materială – un fel de pânză întinsă peste vale, o liniște care apasă, nu doar protejează.

Lacul este hrănit de patru pâraie principale – Verescheul (Roșul), Licașul, Suhardul, Oii – și de încă douăsprezece fire temporare. Ele coboară fiecare cu propriul ritm, aducând sedimente, apă rece și zvonul anotimpurilor. Verescheul poartă cu el umbra roșiatică a numelui, Licașul taie pădurea în linii lungi și suple, iar Suhardul vine abrupt, ca o replică directă a crestei care îl naște.

Geologia nașterii – între ipoteze, cutremure și tăcerea muntelui

Deși Lacul Roșu este o formațiune tânără, anul exact al nașterii sale rămâne disputat. Geologul Franz Herbich îl datează în 1838, legându-l de cutremurul din 11 ianuarie și de replicile puternice din februarie. Ferenc Puskás amintește însă anul 1837, când furtuni năprasnice ar fi destabilizat versanții. Dar indiferent de data exactă, mecanismul este același: o masă imensă de argile glaciare s-a desprins de pe versantul nord-vestic al Ghilcoșului, a alunecat și a închis valea. Apoi, tăcere. Apoi apă.

Pădurea de brazi a fost inundată. Trunchiurile surprinse în picioare au început să se pietrifice lent, formând astăzi ceea ce seamănă cu un templu scufundat, o pădure spectrală ce răsare fragmentar din luciul apei. În primii ani, lacul era mult mai întins, cu un kilometru mai lung în amonte. În timp, barajul natural s-a erodat, iar nivelul apei s-a stabilizat. Din perspectiva geologiei românești, Lacul Roșu este cel mai important lac de baraj natural din țară. Pe locul al doilea se află lacul Bălătău – rar menționat, aproape uitat, o notă de subsol lângă monumentalitatea lacului din Hășmaș.

Legenda care străbate apele – un sat dispărut și un nume imposibil de uitat

Chiar dacă citești Lacul Roșu prin lentila strictă a științei, locul nu scapă de magnetismul legendei. În maghiară, Gyilkostó înseamnă „Lacul Ucigaș”. Germanii îi spuneau Mördersee. Povestea e crudă și persistentă: un sat întreg ar fi fost înghițit de alunecarea de teren – case, animale, oameni – iar apa strânsă după tragedie ar fi purtat o nuanță roșiatică, ca o suprapunere între sânge și noroi. Numele a precedat explicațiile științifice. A fost când „Lacul Pietrei Roșii” (1864), când „Lacul Ucigaș”, iar după 1936 a intrat definitiv în uz ca „Lacul Roșu”. Pârâul Roșu, încărcat de oxizi și hidroxizi de fier, a pigmentat simbolic această poveste cu o culoare care nu se uită. În spatele speculațiilor se ascunde totuși ceva mai profund: faptul că acest loc nu a fost niciodată doar geologie. A fost mereu și memorie.

Flora și fauna – o lume care respiră în ritmul muntelui

Peisajul din jurul lacului este un manual viu de ecologie subalpină. Pădurile sunt dominate de molid (Picea abies), brad (Abies alba) și pin silvestru; pe stâncăriile calcaroase se strecoară floarea-de-colț, garofițe carpatice și ienupar pitic. În zonele umede cresc ferigi mari, mușchi groși și rogozuri, iar poienile sunt acoperite primăvara de brebenei și sânziene. Fauna completează tabloul cu o discreție perfectă. Urși, cerbi, vulpi, mistreți și râși bântuie marginile pădurii, invizibili pentru majoritatea drumeților. Apele reci adăpostesc păstrăvi indigeni, boiștean și mreană, iar pe lac apar rațe sălbatice, stârci și uneori corbi mari, care par să cunoască mai bine decât oamenii vibrația locului.

Climatul – între terapie naturală și liniște grea

Valea Lacului Roșu are un microclimat unic: ferită de vânturi, închisă între pereți de munte, păstrează o atmosferă calmă și densă. Temperatura medie multianuală este de 8°C, peste media depresiunilor învecinate. Aerul este pur, saturat de aerosoli de conifere, iar combinația dintre altitudine, liniște și rășină creează o stare de regenerare fizică și psihică dificil de egalat. Nu e surprinzător că încă de la 1900 zona a devenit un centru balnear-recreativ. La început veneau doar câțiva călători „pentru aer”. Astăzi vin mii, dar liniștea locului reușește, incredibil, să rămână intactă.

Trasee – acces către alt tip de frumusețe

Călătorii pot urca spre Suhardul Mic pentru cea mai spectaculoasă priveliște asupra lacului. Drumul prin Cheile Bicazului oferă o schimbare de registru – de la apa liniștită la stânci verticale și arcade de calcar. Spre Piatra Altarului, traseele devin mai sălbatice, mai tehnice, dar panorama recompensează orice efort.

Ghilcoșul, muntele „vinovat” de apariția lacului, oferă poteci mai puțin umblate, perfecte pentru cei care caută un contact direct cu pădurile adânci, cu lumina filtrată și cu pantele abrupte ale masivului.

În oglinda altor lacuri ale lumii

Există lacuri de baraj natural în lume: Spirit Lake în SUA, născut după erupția vulcanului St. Helens, cu trunchiuri plutitoare; lacurile din Sichuan formate după cutremurul din 2008, cu sate întregi scufundate; bazinele rare din Spania sau Himalaya. Dar niciunul nu are această combinație de intimitate carpatină, pădure pietrificată și legendă sedimentată în limbajul local. Lacul Roșu nu este doar „similar” cu acestea. E altceva. Mai personal. Mai încărcat.

Spirit Lake, USA.

Tăcerea care te urmărește

Când se lasă seara, lumina coboară pe versanți în trepte lungi, iar lacul se întunecă subit. Trunchiurile din apă devin siluete, apoi umbre, apoi simple prezențe. E liniște. O liniște care nu te alungă, dar nici nu te lasă să o uiți. Lacul Roșu este locul în care muntele și povestea coexistă fără să se explice unul pe celălalt. Un spațiu în care trecutul catastrofal și prezentul calm stau în aceeași apă. Un peisaj în care fiecare vizitator simte, chiar și fără să știe de ce, că a trecut printr-un loc în care realitatea este doar unul dintre straturile existente. La finalul unei zile petrecute aici, când vântul se stinge pe pante, apa rămâne nemișcată precum o oglindă întinsă între două respirații. Lacul pare să absoarbă timpul, nu să-l lase să curgă. În el se reflectă simultan trecutul dramatic, prezentul limpede și viitorul încă neinventat. Este un loc în care muntele a transformat o fractură într-o frumusețe, iar natura a ridicat o tragedie la rang de simbol. În liniștea serii, Lacul Roșu te învață că între realitate și poveste nu există, de fapt, nicio frontieră – doar apa calmă care le leagă.