LEV TOLSTOI, MARELE PRIETEN AL COPIILOR

F.M. Dostoievski și marele Lev Tolstoi (mai modestul Alexei Tolstoi aparține unei ramuri colaterale), cei doi titani ai literaturii ruse și universale (unul apolinic, celălalt dionisiac; unul olimpian și armonios, celălalt așezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant și prăpăstios; unul rebel în problematica socială, îndeosebi după criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern neliniștit în tratarea diverselor chestiuni psiho-sociale și filosofice, deși crizele de epilepsie îl secătuiau de puteri), cei doi titani, deci, au fost contemporani, însă n-au avut șansa și plăcerea să se întâlnească în viața pământească.

Cert este că s-au apreciat imens unul pe altul, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua soție a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul cu amintiri despre viața și activitatea genialului ei soț, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui Lev Tolstoi, după moartea lui Dostoievski. Contele și-a exprimat regretul că n-a stat de vorbă cu marele dispărut și, printr-o suită de dovezi, a asigurat-o pe musafiră de statornica-i apreciere față de opera lui Feodor Mihailovici. Așa cum am arătat deja, esențiala asemănare dintre cei doi mari scriitori este următoarea: amândoi au creat capodopere pentru cultura universală și au îmbogățit literatura pentru copii! Însă, spre deosebire de Dostoievski, care era mai mereu presat de nevoi și hăituit de creditori, nobilul și bogatul Tolstoi n-a izvodit doar din plăcere zeci de povești și povestiri pentru copii ('Balena', 'Câinele lui Iacov', 'Câinii pompieri', 'Cei trei urși', 'Drumeții', 'Fetița și ciupercile', 'Elefantul', 'Leul și cățelușa', 'Vulturul'), ci chiar a pus serios umărul la înfăptuirea unor reforme educaționale și sociale, la început în scrieri și pe moșia Iasnaia Poliana, apoi în tot imperiul, prin curajoase scrisori adresate țarului și miniștrilor săi. Totuși, în pofida anvergurii lui universale, ce-i va duce faima și prețuirea iubitorilor de cultură până în India și Japonia, marele Lev Tolstoi nu numai că până la moartea sa în 1910 (s-a născut pe 9 septembrie 1828 la Iasnaia Poliana, gubernia Tula) nu va intra în posesia Premiului Nobel (unele surse susțin că însuși el l-ar fi refuzat), dar – ne informează Ion Vasile Șerban (prefațatorul volumului 'Sonata Kreutzer și alte povestiri', BPT, Editura Minerva, București, 1971) – pe data de 20-22 septembrie 1901, adică după publicarea în 1899 a romanului 'Învierea' de către revista Niva (Ogorul), „Se dă publicității hotărârea Sinodului de excomunicare a contelui Tolstoi”. Hotărârea rămâne în vigoare, cu toate că celebrul scriitor și rebel se bucură de numeroase „manifestări de simpatie de pretutindeni”. În replică, Lev Tolstoi scrie articolul 'Răspuns la hotărârea Sinodului', unde face afirmația: „Biserica este, teoretic vorbind, o minciună vicleană și vătămătoare; practic, un întreg șir de superstiții grosolane și vrăjitorie, sub care dispare în întregime sensul doctrinei creștine”. Nerenunțând după excomunicare la scris și la apărarea oprimaților, în anul 1902 Tolstoi scrie țarului, cerându-i „lichidarea proprietății private asupra pământului” (ideea economistului american Henry George, cum că „pământul nu poate fi obiectul proprietății private”, nu numai că este intens dezbătută în romanul 'Învierea', dar ea chiar este pusă în aplicare de către Dmitri Ivanovici Nehliudov, personajul principal și alter ego-ul scriitorului, prin avantajoasele învoieli încheiate cu țăranii de pe moșiile sale), în 1905 termină mai multe povestiri ('Kornei Vasiliev', 'Alioșa Gorșok', 'Însemnările postume ale starețului Feodor Kuzmici'), precum și articolul 'Toiagul verde', în 1906 apare nuvela 'Pentru ce?' și povestirea 'Ceresc și pământesc', anul următor (1907) trimite lui P.A. Stolîpin, ministrul de Interne, o scrisoare, în care înfățișează „situația grea a poporului și necesitatea desființării proprietății private asupra pământului” (Ion Vasile Șerban), iar în 1910, anul plecării de acasă și al morții pe 9/21 noiembrie în gara Astopovo, marele scriitor definitivează povestirea Hodînka, apoi – ne informează același I.V. Șerban – izbutește să redacteze în ascuns de familie și „în prezența a patru martori-discipoli” un testament, potrivit căruia fiica lui Alexandra, singura adeptă a tolstoismului între cei 13 urmași, „devine legatara operelor sale, cu condiția să renunțe la drepturile de autor în favoarea publicului”. Asta după ce, începând cu anul 1859, este atât de preocupat de suferințele țăranilor, încât „elaborează proiecte pentru emanciparea iobagilor” (fără rezultate concrete, cu toate că fuseseră aprobate de guvern), ba chiar înființează la Iasnaia Poliana o școală (la rândul ei ineficientă), pentru ca în anul 1871, îndepărtat o vreme de literatură, să redeschidă școala (în 'Jurnal' va nota că-i preocupat de pedagogie ca în urmă cu 15 ani), în 1872 să redacteze 'Abecedarul', ce va apare în edițiile ulterioare în milioane de exemplare, și să țină cursuri pentru institutori, iar din anul 1874 (tot acum lucrează la 'Anna Karenina' și inițiază o colectă publică întru ajutorarea înfometaților) să-și continue cu aceeași dăruire activitatea pedagogică: scrie articolul 'Despre învățământul popular', un nou 'Abecedar' și cele patru 'Cărți ruse de citire'. (George PETROVAI, Sighetu Marmației, Romania)