MAREA EVADARE DE LA DEFILARE. 1 MAI 1987

1 Mai este sărbătorit în toată lumea, dar ȋn mod diferit. În țările democratice, este „Ziua Muncitorilor”, fiind sărbătorită lupta muncitorilor pentru drepturile lor (grevă, sindicat, programul de 8 ore şi 5 zile pe săptămână, concedii). În ţările cu regimuri comuniste este serbată „Munca”. Adică cum să fie obligaţi oamenii să muncească ȋn plus ca să producă mai mult. Şi cu cȃt mai puţine drepturi. Așa a fost şi în România în timpul Iadului Comunist, între 1945 şi 1989. Citiţi mai jos cum era de 1 Mai pe vremea lui Ceauşescu. Şi cum noi, Angelo și George, adolescenți fiind, am „sărbătorit-o” în 1987.

Începutul

Ideea de a sărbători „Ziua Muncitorilor” a apărut în Franţa, fiind celebrată pentru prima dată pe 20 ianuarie 1793, dar a durat numai cȃţiva ani. Apoi, în 1886, la începutul lunii mai, la Chicago în Statele Unite, ciocnirile dintre muncitori greviști și polițişti au avut ca rezultat morți și răniți. Trei ani mai târziu, în 1889, a Doua Internațională Socialistă a decis ca 1 Mai să fie o zi de celebrare a luptei pentru drepturile muncitorilor.

Deturnarea Zilei de 1 Mai

„Comunismul”, așa cum a fost inventat de Marx și Engels, avea puterea de a atrage oamenii cu promisiunea că va fi Raiului pe Pământ. Lenin și oamenii săi au văzut in el metoda ideală ca să ajungă la putere (cu câteva sute de ani mai devreme, Lenin s-ar fi declarat „Unsul lui Dumnezeu” pentru a obţine puterea; la începutul secolului XX, „Dumnezeu” a fost înlocuit de „comunism”). La sfârșitul anului 1917, bolșevicii au preluat puterea în Rusia și au proclamat imediat instaurarea unui regim numit „comunist”. Dar ce să facă cu 1 Mai? În „comunism”, muncitorii beneficiau deja de toate drepturile - pe hȃrtie, că, în realitate, o duceau mai defavorizați decât sclavii. Atunci Lenin a decis atunci că 1 Mai va fi sărbătoarea „Muncii”, intensă și neîncetată pentru victoria finală a comunismului. Această practică s-a răspândit ulterior în toate țările comuniste; astfel, 1 Mai a devenit o sărbătoare a muncii intensive (adică să produci din ce în ce mai mult în tot mai puțin timp).

1 Mai în Timpul Iadului Comunist

Partidul Comunist Român a fost impus la conducerea României de către ruși (numiți „sovietici” la acea vreme) la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar comuniștii români au impus aceeiaşi viziune și modul rusesc de a sărbători ziua de 1 Mai. O schimbare s-a produs în anii ’70, pe măsura ce „Cultul Personalității” lui Ceaușescu se dezvolta. Ȋn consecinţă, în România lui Ceauşescu, s-a sărbătorit din ce în ce mai puțin „Munca” și din ce în ce mai mult „Tovarăşul” și „indicaţii preţioase” ale acestuia. Alea care făceau să crească producția, să se îmbunătățească eficiența la locul de muncă, să stimuleze economia (ha, ha!).

„Indicaţiile prețioase”

Ceaușescu a venit la putere în 1965 și în câțiva ani a devenit stăpânul absolut al țării, un dictator nemilos. După o călătorie în China și Coreea de Nord, la începutul anilor ‘70, el a cerut să fie instituit un „cult” al persoanei sale, iar guvernul şi Partidul s-au executat imediat. Convins că este cea mai inteligentă și capabilă persoană din țară, el a început să dea ordine și instrucțiuni cu privire la modul în care să se facă lucrurile. În timp, acestea sunt tot mai numeroase și mai cuprinzătoare, până la cele mai mici detalii tehnice și manageriale. Inutile și, de cele mai multe ori, contraproductive, ele au fost lăudate de aparatul de propagandă al Partidului Comunist Român și supranumite „Indicaţii Preţioase”. Cele mai multe erau vizau industrie; în acest fel, era transpusă în România comunistă viziunea rusă a unei „societăți comuniste” care va depăşi „capitalismul/economia de piață” prin dezvoltare industrială. Poziția privilegiată a industriei în societatea românească de atunci se reflecta şi în componența participanților la manifestaţia monstruoasă, organizată pentru a sărbători ziua de 1 Mai.

Manifestaţia

Pe hârtie, era o zi de sărbătoare, nelucrătoare. În realitate, pentru mulți oameni, era ziua în care trebuiau să participe la manifestaţiile organizate pentru a onora Dictatorul Ceauşescu; la plural, pentru că exista câte una pentru fiecare oraș capitală de județ. Și desigur că cea mai mare, mai grandioasă şi mai exagerată dintre toate se desfăşura la București, în fața lui Ceaușescu și a fidelilor săi. Aici, demonstrația avea loc pe traseul Piaţa Romană - Piaţa Victoriei - Piața Aviatorilor (astăzi, Piaţa Charles de Gaulle). Tribuna oficială era în Piaţa Aviatorilor. Pe măsură ce treceau prin fața lui Ceauşescu, manifestanții trebuiau să strige diverse sloganuri de laudă la adresa lui, să mențină ritmul, să-și ridice cât mai sus pancartele, steagurile, machetele de mașini-unelte şi utilaje.

Participanţii

Mai întâi defilau elevii de gimnaziu şi liceu, îmbrăcaţi în uniforma de şcoală cu toate însemnele şi medaliile specifice. Ţineau în braţe pancarte și steaguri ale țării și ale Partidului Comunist. Cȃnd treceau prin faţa tribunei oficiale, trebuiau să strige „uraaaaa” sau sloganuri în cinstea lui Ceaușescu. După ei veneau muncitorii, formȃnd grupul cel mai numeros. Aceștia proveneau de la toate fabricile din Capitală (și erau foarte multe) și purtau pe brațe machete ale mașinilor lor de lucru sau ale produselor pe care le făceau. Ei nu strigau sloganuri pentru a nu acoperi vocea crainicului care anunța succesele folosind un limbaj triumfalist, de genul "Trec acum prin faţa tribunei oficiale muncitorii de la întreprinderea X. Ei au produs de două ori mai multe utilaje/maşini decât în aceeași perioadă a anului trecut. Acest lucru a fost posibil datorită vizitei tovarășului Ceaușescu, care a dat indicaţii pretioase care au condus la creșterea producției". Şi abia la sfȃrşitul acestei fraze, ei trebuiau să strige „Uraaaaaa”. Sportivii treceau ultimii; ei purtau doar câteva steaguri și pancarte și nu strigau aproape nimic. În schimb, ei trebuiau să execute coregrafii complicate: piruete, piramide umane, acrobaţii diverse. Cum erau altădată bufonii regilor, dar fără avantajele acestora: plată, casă şi masă!

Sfârșitul manifestaţiei

După ce vor fi trecut de tribuna oficială, manifestaţia lua sfârşit pentru ei şi urmau să fie liberi pentru tot restul zilei. Mulți dintre ei se îndreptau spre standurile şi terasele instalate special pentru a-i recompensa pentru participare (dar produsele se cumpărau pe bani, bineînţeles); alții se duceau în parcuri sau în alte spaţii verzi, unde erau instalate grătare vânzând mici şi bere. Către sfârşitul zilei, oamenii se aşezau în faţa televizorului, evenimentul fiind transmis în direct la televiziune și reluat până târziu în noapte. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, acesta era momentul în care se dădea un program de televiziune de-a lungul întregii zile (de obicei, el era doar de două ore). Oamenii se uitau la televizor pentru a-şi vedea cunoştinţele: vecini, rude, colegi de muncă etc. Sau ca să se vadă pe ei înşişi într-un prim-plan. Deci viaţa devenea un pic mai frumoasă, mai umană după ce manifestaţia lua sfârşit. Dar totul începea cu un marş.

Marșul

Locul de întâlnire era în fața școlii/liceului, a întreprinderii sau a clubului sportiv, după caz; în general, toată lumea trebuia să participe. Refuzul nu era posibil: cine nu voia să vină risca sancțiuni severe (tăieri de salariu, retrogradare la locul de muncă, detaşarea pe un post foarte prost, hărțuire organizată de conducere etc.). Când toată lumea se strângea acolo, se făcea prezenţa şi se pleca în coloană către Piața Romană. Deplasarea se făcea pe jos, indiferent de distanța de parcurs; şi uneori depășea 10 km! Totuși, acest lung marş prin oraş avea şi avantajul că unii participanţi „dispăreau” pe drum: cei care primeau permisiunea de a ieşi din coloană pentru a-şi cumpăra țigări, apă sau pentru a face pipi şi „uitau” să mai revină. De asemenea, mai erau cei care plecau atunci când supraveghetorii se uitau în altă parte a coloanei. Deşi numărul lor era considerabil, nu avem cunoștință de nicio „Mare Evadare” cum a fost a noastră de la manifestaţia de 1 Mai 1987. Care a fost posibilă datorită întâlnirii noastre.

Întâlnirea

Noi doi, Angelo şi George, ne-am întâlnit pe 15 septembrie 1985, la începutul primului an de liceu la Liceul Mihai Viteazul din București. Ne-am privit, ne-am întins mâna și... bum! A fost o prietenie la prima vedere, începutul unei frumoase istorii care durează și astăzi, 39 de ani mai târziu, în ciuda celor 18 000 de kilometri care ne despart fizic. O prietenie având ca bază ceea ce am trăit, suferit şi înfruntat mai ales în timpul adolescenței noastre, petrecute în infernul comunist al ultimilor ani ai regimului Ceaușescu. O relaţie construită în timp ce ne băteam joc de „valorile comuniste” ale epocii, căci am făcut aşa ceva încă din primele luni de școală, în ciuda pedepselor încasate.

Pedepsele

Bine de știut: pe timpul lui Ceauşescu, nu existau eșecuri sau falimente; era exclus să fii dat afară dintr-un liceu (şi încă de la „Mihai Viteazul”, probabil cel mai bun din ţară la vremea aceea). Ceea ce însemna că şi „oile negre” – iar noi eram în fruntea clasamentului – trebuiau să fie menținute cu orice preț până la terminarea liceului; restul conta mai puţin. Totuși, conducerea liceului şi profesorii puteau să le facă viața un iad prin pedepsele aplicate ca să-i facă să plece singuri; şi ei nu se sfiau, bineînţeles. În consecinţă, la sfârșitul primului trimestru, George și cu mine aveam deja o medie scăzută la „purtare”. Aceasta era foarte importantă pentru viitorul nostru, căci cele mai prestigioase facultăţi şi, mai ales, „Școlile” de Partid erau numai pentru cei cu o medie bună la „purtare”. Dar noi am continuat, că nu ne păsa: nu ne vedeam devenind „cadre de nădejde” ale Partidului Comunist. Iar în România lui Ceaușescu, un loc de muncă tot ţi se găsea. Şi atunci Direcţia comunistă a liceului a decis: bullying; era pedeapsa aplicată celor care nu „plecau capul”, nu respectau regulile și comandamentele „eticii comuniste”. Bonus: colegii celui pedepsit trebuiau să îndeplinească majoritatea actelor specifice şi deveneau complici la crimele regimului. În acest fel, ei deveneau susţinătorii regimului: dacă acesta cădea, cădeau și ei. În cazul nostru, manevra a eşuat magistral: în loc să devină torționarii noștri, colegii au ales să se alieze cu noi.

Colegii – aliații noștri!

La liceu, noi, eu şi George, am fost în clasa cea mai „dificilă”: compusă din elevii cel mai greu de dominat, de controlat şi manipulat (căci, în general, aceştia proveneau din familii de „intelectuali” – medici, ingineri etc.). La început, din precauție sau dezinteres, ei s-au ţinut deoparte de noi și de conduita noastră „infracţională”. Nu erau ei de partea profesorilor comunişti ai liceului nici înainte, dar presiunea pusă să ne hărţuiască i-a împins direct în braţele noastre. Cu atât mai mult cu cât, deşi adolescenți de nici 16 ani, noi aveam deja în noi valori ca „onoare”, „glorie”, „libertate” – insuflate de „Metal Rock” ce tocmai începusem să ascultăm. Deci, am făcut o înțelegere cu mai influenții dintre colegii noştri: ei ne vor însoţi în „infracţiunile” noastre, beneficiind de toate avantajele lor. Iar când se va face ancheta, noi vom lua toată vina asupra noastră, aşa încât ei să apară ca nişte fiinţe naive, nişte „prostuţi” manipulaţi de noi. Manifestaţia de 1 Mai 1987 a fost un moment epic dintr-o lungă serie de „infracţiuni” contra „valorilor comuniste”, momentul unei „Mari Evadări”.

Începutul

Totul a început cu un anunț făcut într-o oră de „învățământ politic” pusă strategic între două ore de matematică (ceea ce ne-a împiedicat să chiulim cu toții, cum făceam de obicei). În clasă intră șefa comunistă a liceului, tovarășa Mincu — o frigidă cu orgasme numai când asculta discursurile lui Ceaușescu. Ea ne anunța că ne-am oferit „voluntari” ca să participăm la manifestația de 1 Mai de anul acela. Când mai mulți colegi au încercat să protesteze, le-a băgat direct pumnul în gură, amenințându-i cu scăderea notei la „purtare”. Și a continuat să ne vorbească despre onoarea pe care ne-o făcea Partidul de a defila în fața lui Ceaușescu. Când a venit în sfârșit pauza, toată lumea s-a năpustit pe noi. Mai multe fete aveau lacrimi în ochi: „Trebuie să ne salvați”. Era dificil, complicat, dar nu imposibil pentru noi doi, Angelo și George. Eram noi „șmecheri” chiar și înainte; în liceu, asociindu-ne, am devenit și mai mult!

Planul

Era exclus să nu fim prezenți la liceu, unde prezența fiecăruia urma să fie verificată. Trebuia deci să găsim o modalitate de a fugi în timpul drumului spre Piața Romană, de unde urma să înceapă parada. Nu era ușor să faci să „dispară” o clasă întreagă de 40 de elevi pe cei câțiva kilometri de mers pe jos de la liceu până la Piața Romană — și încă în timp ce eram supravegheați. Dar după nenumărate ore de discuții (adevărate ședințe de brainstorming!), planul a fost pus la punct. Era foarte simplu:

1. Clasa noastră, fiind ultima din coloană, trebuia să fie cuminte în prima jumătate a drumului; atunci profesorii supraveghetori vor crede că totul e în regulă și vor deveni neglijenți;

2. Eu și George vom merge în fruntea tuturor; în felul acesta ei ne vor vedea, vor crede că totul e în regulă și vor acorda mai puțină atenție colegilor noștri;

3. Lângă noi vor fi alți trei băieți, cei mai înalți și solizi, ceea ce îi va împiedica pe profesori să vadă ce se întâmplă în spatele nostru. De aici, toată lumea va pleca ușor-ușor, rând pe rând. Iar când vom fi ajuns lângă cinematograful Scala (cam la 600 de metri de Piața Romană), vom pleca și noi către un punct de întâlnire stabilit deja dinainte — Școala Generală nr. 1 „Grădina Icoanei” (astăzi Colegiul Național „Școala Centrală”).

Liceul nostru – „retrogradat”

Bine de știut: șeful Comitetului de organizare a manifestației de 1 Mai din acel an a fost Ion Dincă, zis „Dumnezeu”. Era încă întuneric afară când ne strîngem în fața liceului; a trebuit să venim atât de devreme, căci liceul nostru are „onoarea” de a deschide defilarea, trecând primii prin fața lui Ceaușescu. Cînd, lovitură de teatru: în ultimul moment suntem anunțați că ordinea a fost schimbată și elevii de la o altă școală vor defila primii. Iar noi trebuie să rămînem pe loc așteptând noile instrucțiuni. Profesorii supraveghetori erau stupefiați, iar tovarășa Mincu se întreba, cu ochii în lacrimi: „Cu ce am greșit?” Răspunsul vine de la George, care o zice pe față: „Alții au dat o șpagă mai mare ca a noastră.” La care eu, Angelo, vin cu completarea: „Și au știut să o dea direct lui Dumnezeu, nu la vreun înger oarecare.” Tovarășa Mincu face spume la gură urlând la noi, în timp ce colegii noștri sunt pe jos de atâta râs. Urmează o așteptare lungă, plictisitoare și obositoare pentru toată lumea, cu excepția noastră. Cîțiva băieți pun de un meci de fotbal, fetele fac galerie, iar restul se pune pe jucat șah și cărți. Eu, Angelo, trebuie să stau deoparte și să continui scrierea romanului științifico-fantastic „Vulturul”, mare succes de public — adică la cei din clasa noastră! Timpul trece atât de repede încât, câteva ore mai târziu, când se anunță plecarea, protestăm ȋn gura mare: meciul nu s-a terminat, nu știm cine a câștigat competiția de șah, iar eu încă nu terminasem ce aveam de scris.

„Dispărem” pe drum

Bine de știut: nici cele mai bune planuri nu rezistă primei ore a unei bătălii. Trebuie să știi să le adaptezi continuu la condițiile mereu în schimbare ale frontului; altfel fie pierzi bătălia, fie ai pierderi enorme. La noi a fost puțin diferit, căci planul nostru a primit o mână de ajutor de la „Dumnezeu” (adică de la Ion Dincă), care a înclinat și mai mult balanța în favoarea noastră. Când am plecat, profesorii erau deja obosiți de așteptare și frustrați de schimbarea de ultim moment. Îi auzeam pe cei care mergeau alături de noi cum se plângeau că „ar fi trebuit să fim actorul principal şi, când colo, ce să vezi, facem figurație”. Cîteva sute de metri mai încolo, doi dintre ei pleacă către partea din față a coloanei sub pretext că vor să discute ceva cu un coleg. Cum nu s-au mai întors la locul lor, e clar că s-au „evaporat”, chiar înaintea noastră! Apoi, buf: o colegă a călcat greșit (cică!) și a început să aibă dureri mari când punea piciorul în pământ. Rămasă singură să ne supravegheze, tovarășa Mincu a trebuit să accepte ca fata respectivă să fie ajutată de alte două colege ale noastre. Asta — până când calmantul administrat își va face efectul și va putea merge din nou normal. Ceea ce se va produce imediat ce coloana s-a îndepărtat suficient, pentru ca ele să poată relua marșul, dar în direcția opusă! Câteva zeci de minute mai târziu, enervată de refuzul nostru deliberat de a-i vorbi, tovarășa Mincu se deplasează ea însăși către fruntea coloanei pentru o bârfă cu colegele profesoare. Și rămâne acolo tot restul drumului, dar se uită des în spate să vadă ce mai facem. De fiecare dată ne vede pe noi, Angelo și George, în față, și pe cei trei băieți solizi din spatele nostru; atunci stă liniștită și convinsă că totul e în regulă. Nici un moment nu observă că rândurile se golesc treptat-treptat în spatele nostru: aici, doi care greșesc direcția la o intersecție și o iau pe o altă stradă; colo, unuia i se pare ciudat că ușa unei clădiri este deschisă și intră înăuntru să vadă despre ce e vorba. Cînd iese, iese pe o altă poartă și, bineînțeles, nu mai găsește coloana. Și tot așa până la Marele Final.

Marele Final

Când trecem de Hotelul Intercontinental și intrăm pe linia dreaptă către Piața Romană, pleacă și ultimii colegi care mai erau încă cu mine și George. Câteva zeci de secunde mai tîrziu, tovarășa Mincu se uită în spate și vede numai pe noi și pe nimeni altcineva. Începe să urle la noi, și atunci e momentul plecării noastre «en fanfare», spectaculos — marca noastră(!): fluturare de mâini, pupici în aer și un sprint demn de proba olimpică de 100 de metri. Trecem pe lângă un parc, care va juca rolul de capcană pentru cei care ne urmăresc: crezând că ne ascundem acolo, ei se vor opri și vor începe să ne caute. Ceea ce ne permite să ajungem în fața școlii alese ca refugiu, dar cu un gard de câțiva metri înălțime. Să-l escaladăm și să pătrundem în curtea școlii a fost o probă de alpinism, trecută însă cu brio. Nu ne puteam face de râs în fața colegilor care îl escaladaseră deja. Ei avuseseră timp suficient, noi nu. Iar pantalonii mei de uniformă au plătit prețul: s-au transformat în șort. Dar eram deja înăuntru când profesorii și milițienii au ajuns în dreptul școlii. I-am auzit vorbind între ei: „Nu pot fi aici, gradul este prea înalt. Să ne întoarcem în parc, ei trebuie să se ascundă pe acolo pe undeva.” Și au plecat. Iar noi am rămas bine-mersi în ascunzătoarea noastră.

Şi acum, ce facem?

Evident că nu puteam pleca imediat, căci zona era împânzită de „forțele inamice” (profesori sau Miliție) care ne căutau intens. Trebuia să așteptăm sfârșitul manifestației: atunci străzile aveau să fie pline de oameni și puteam să ne pierdem în mulțime. Și pentru a omorî timpul, nimic mai bun decât o partidă de fotbal. Astfel, pentru câteva ore, ne transformăm în jucători de la Steaua, Ajax, Barça sau Milan. Multe goluri, țipete de victorie sau de supărare, reproșuri: „de ce nu mi-ai dat pasă, nu ai văzut ce poziție bună aveam?”, „uită-te și tu când tragi, să nimerești poarta măcar”, „dar tu de ce nu vii și în apărare?”, „a fost fault! – ba n-a fost!”... Discuțiile aprinse care fac farmecul unui meci de fotbal, adică. Cireașa de pe tort: mai multe geamuri sparte în urma unor lovituri nefericite; cu mâna pe inimă, recunosc că eu sunt cel responsabil, fiind anti-talent la fotbal. Dar am avut amabilitatea de a lăsa un bilet: factura pentru distrugeri să fie adresată 'Comitetului de organizare a manifestației de 1 Mai'!

Epilog

În prima zi de școală urmează ancheta, bineînțeles. Colegii noștri susțin la unison că au fost manipulați și că i-am făcut să creadă ce am vrut noi, Angelo și George. Unii spun că s-au rătăcit după ce le-am cerut să meargă să ne caute apă sau bomboane. Câteva fete au spus chiar că au plecat de frică, după ce le-am amenințat cu bătaia (ha-ha-ha!). Pe scurt, ancheta a arătat că totul s-a întâmplat numai și numai din vina noastră și a nimănui altcuiva. În fața atâtor „probe”, Consiliul de Disciplină al liceului nu a putut decât să constate că doar noi suntem vinovați. În consecință, media la „purtare” pentru primul trimestru ne-a fost scăzută la cel mai mic nivel posibil. De asemenea, ni s-au dat acte prin care eram obligați să solicităm transferul la un alt liceu. Bineînțeles că aceste hârtii au luat drumul primului coș de gunoi întâlnit în cale, iar liceul a trebuit să ne aibă în rândurile elevilor săi până la sfârșitul studiilor. Dar a mai existat și o altă consecință: până la sfârșitul anului, clasa noastră a fost scutită de „practica agricolă” (adică de participarea forțată la munci agricole sau în construcții, necalificate și neremunerate). Iar când, la sfârșitul anului, am fost, totuși, convocați, totul s-a transformat într-un dezastru și coșmar pentru profesori și liceu (citiți „Copii, educația și munca forțată”).