1 Mai este sărbătorit în toată lumea drept ziua internațională a celor ce muncesc. În țările democratice, noi serbăm lupta muncitorilor pentru drepturile lor: dreptul la grevă, dreptul de a fi reprezentați de un sindicat, programul de lucru de 8 ore şi 5 zile pe săptămână. În ţările cu regimuri autoritare și dictatoriale, este serbată doar „munca”, care era oficial considerată cea dintâi virtute, prin care omul își valorifică talentele în folosul tuturor. Mai pe scurt, cum se putea să îi faci pe muncitori să producă mai mult, mai repede şi cu cât mai puţine drepturi, eventual gratis. Așa a fost şi în România, în timpul Iadului Comunist, între 1945 şi 1989. Articolul de față este povestea adevărată a unei sărbători de 1 Mai pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, un fel de Kim Jong Un al zilelor noastre. Este povestea trăită de noi, Angelo și George, pe vremea adolescenței noastre și in plină dictatură, de 1 Mai 1987.
Unde a început totul
Ideea de a sărbători „Ziua Muncii” apare pentru prima dată în Franța, când este celebrată întâia oară pe 20 ianuarie 1793. Această sărbătoare durează însă numai pentru câţiva ani. La începutul lunii mai 1886, la Chicago, în Statele Unite ale Americii, ciocnirile dintre muncitorii greviști și ofițerii de poliție au ca rezultat morți și răniți. Mai târziu, în 1889, a două Internațională Socialistă decide că 1 Mai să fie o zi de celebrare a luptei pentru drepturile muncitorilor.
Deturnarea semnificaţiei zilei de 1 Mai
La sfârșitul anului 1917, bolșevicii au preluat puterea în Rusia și au proclamat instaurarea unui regim comunist. Comunismul, așa cum a fost inventat de Marx și Engels, avea puterea de a atrage oamenii cu promisiunea că va fi Raiul pe Pământ. Dar Lenin și acoliții săi au văzut în comunism metoda ideală de a ajunge la putere (cu câteva sute de ani mai devreme, el nu ar fi ezitat să se proclame ‘Unsul lui Dumnezeu’ pentru a obţine puterea; la începutul secolului XX, Dumnezeu a fost înlocuit de ‘comunism’). Dar în ‘comunism’, muncitorii aveau deja toate drepturile (pe hârtie numai; în realitate, ei erau trataţi chiar mai rău decât sclavii din antichitate). Deci ziua de 1 Mai nu mai putea fi sărbătorită ca înainte și trebuia găsit altceva. Atunci, Lenin a decis că în acestă zi trebuie să sărbătorim munca grea, intensă și neîncetată, orientată spre dorita și mereu clamata victorie finală a comunismului. Această practică s-a răspândit ulterior în toate țările comuniste; astfel, 1 Mai a devenit o sărbătoare a muncii intensive (adică să produci din ce în ce mai mult, în tot mai puțin timp și cu o chenzină cât mai austeră).
1 Mai în timpul Iadului Comunist
Partidul Comunist Român a fost impus la conducerea României de către ruși (numiți ‘sovietici’ la acea vreme) la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată ajunși la putere, comuniștii români au impus aceeași viziune și același mod de a sărbători ziua de 1 Mai. Care a durat până în anii '70, când ‘Cultul personalității’ lui Ceaușescu a început să fie impus peste tot. La începutul anilor '80, nu mai sărbătoream munca și muncitorii, ci pe tovarășul Ceaușescu și ‘indicaţiile prețioase’ pe care le dădea. Ni se repeta neîncetat că acestea făceau să crească producția, să se îmbunătățească eficiența la locul de muncă, să stimuleze economia și așa mai departe. Ha, ha!
‘Indicaţiile prețioase’
Ceaușescu a venit la putere în 1965 și, în câțiva ani, a devenit stăpânul absolut al țării, un dictator nemilos. După o călătorie în China și Coreea de Nord, mai precis în anul 1971, el a cerut să fie instituit un ‘cult’ al persoanei sale, iar guvernul şi Partidul s-au executat imediat. Convins că este cea mai inteligentă și capabilă persoană din țară, el a început să dea ordine și instrucțiuni cu privire la modul în care să se facă lucrurile. În timp, acestea sunt tot mai numeroase și mai cuprinzătoare, până la cele mai mici detalii tehnice și manageriale inclusiv. Inutile și, de cele mai multe ori, contraproductive, ele au fost lăudate de aparatul de propagandă al Partidului Comunist Român și supranumite ‘indicaţii preţioase’. Cele mai multe erau pentru industrie, în special producția industrială de motoare, maşini-unelte și alte bunuri similare. În acest fel, era transpusă în România comunistă viziunea sovietică a unei ‘societăți comuniste’ care urma să depăşească ‘capitalismul/economia de piață’ prin dezvoltarea industriei, mai ales a celei grele. Aceasta a fost o teză lansată și împinsă până la extrem de Stalin, tiranul absolut al Uniunii Sovietice. Poziția privilegiată a industriei în societatea românească de atunci se reflectă şi în componența participanților la manifestaţia monstruoasă, organizată pentru a sărbători ziua de 1 Mai.
Manifestaţia
Pe hârtie, Întâi de Mai era o zi de sărbătoare, o zi care se voia a fi nelucrătoare. În realitate, pentru mulți oameni, era ziua în care trebuiau să participe la manifestaţiile organizate pentru a o celebra; la plural, pentru că există câte una pentru fiecare oraș capitală de județ. Și desigur că sărbătorirea cea mai mare, cea mai grandioasă şi cea mai exagerată dintre toate se desfăşura la București, în fața lui Ceaușescu și a fidelilor săi. Aici, demonstrația avea loc pe traseul Piaţa Română - Piaţa Victoriei - Piața Aviatorilor (astăzi, Piaţa Charles de Gaulle). Tribună oficială era în Piaţa Aviatorilor. Pe măsură ce treceau prin fața acesteia, manifestanții trebuiau să strige diverse sloganuri de laudă la adresa lui Ceauşescu, să mențină ritmul, să-și ridice mai sus ca niciodată pancartele, steagurile, machetele de mașini-unelte şi utilaje. Căci era simultan şi demonstraţie şi defilare.
Participanţii la defilare
Mai întâi defilează elevii de gimnaziu şi liceu, îmbrăcaţi în uniformă de şcoală cu toate însemnele şi medaliile specifice. Ţin în braţe pancarte și steaguri ale țării și ale Partidului Comunist. Când trec prin faţa tribunei oficiale, trebuie să strige ‚ura’ sau sloganuri în cinstea lui Ceaușescu. După ei trec muncitorii, care formează grupul cel mai numeros. Aceștia provin de la toate fabricile din Capitală (și sunt foarte multe) și poartă pe brațe machete ale mașinilor lor de lucru sau ale produselor pe care le execută în fabricile și uzinele patriei. Ei nu strigă sloganuri, pentru a nu acoperi vocea crainicului care anunță succesele folosind un limbaj triumfalist, de genul: "Trec acum prin faţa tribunei oficiale muncitorii de la întreprinderea Semănătoarea. Ei au produs de două ori mai multe combine decât în aceeași perioadă a anului trecut. Acest lucru a fost posibil datorită vizitei tovarășului Ceaușescu, care a dat indicaţii prețioase ce au condus la creșterea producției". Şi abia la sfârşitul acestei fraze, ei trebuie să strige ‚Uraaaaaa’. Sportivii trec ultimii; ei poartă doar câteva steaguri și pancarte și nu strigă aproape nimic. În schimb, trebuie să execute coregrafii complicate: piruete, piramide umane, acrobaţii diverse. Parcă sunt bufonul regelui de altădată.
Sfârșitul manifestaţiei
După ce se trece de tribuna oficială, manifestaţia ia sfârşit; oamenii sunt liberi pentru tot restul zilei. Mulți dintre ei se îndreaptă spre standurile şi terasele instalate special pentru a-i recompensa pentru participare (dar produsele se cumpără pe bani, binenţeles); alții se duc în parcuri sau în alte spaţii verzi, unde sunt instalate grătare şi se vând mici şi bere. Către sfârşitul zilei, oamenii se aşează în faţa televizorului, evenimentul fiind transmis în direct la televiziune și reluat până târziu în noapte. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, acesta era un moment unic, în care se dădea un program de televiziune de-a lungul întregii zile (de obicei, el era doar de două ore pe zi, de la orele 8 și până la 10 seara). Oamenii se uitau la televizor pentru a-şi vedea cunoştiinţele, vecinii, rudele sau colegii de muncă. Sau ca să se vadă pe ei înşişi într-un prim-plan. Deci viaţa devenea un pic mai frumoasă, mai umană, abia după ce manifestaţia lua sfârşit. Dar totul începea cu un marş.
Marșul
Locul de întâlnire pentru a pleca la manifestaţie era în fața școlii/liceului, a întreprinderii sau a clubului sportiv, după caz; ca regulă generală, toți membrii structurii respective trebuie să participe. Refuzul nu era posibil: cine nu vroia să vină risca sancțiuni severe (tăieri de salariu, retrogradare la locul de muncă, detaşarea pe un post foarte prost, hărțuire organizată de conducere). Când toată lumea ajungea acolo, se făcea prezenţa şi se pleca în coloană către Piața Romană; se mergea pe jos, indiferent de distanța care trebuia să fie parcursă (uneori depășea 10 km!). Totuși, acest lung marş prin oraş avea şi un avantaj: unii participanţi, mai curajoși, ‚dispăreau" pe drum; între cei care primeau permisiunea de a ieşi pentru a-şi cumpăra țigări sau apă sau a face pipi (şi ‚uitau’ să mai revină) și cei care plecau când supraveghetorii se uitau la o altă parte a coloanei, numărul lor era considerabil. Cu toate acestea, nu avem cunoștință de nici o "mare evadare" cum a fost evadarea noastră de la manifestaţia de 1 Mai 1987.
Întâlnirea
Este ziua de 15 septembrie 1985, București, Liceul Mihai Viteazul, clasa a 9-a J. Eu, Angelo, eram deja în sala de clasă când ușa se deschide și intră directorul, însoțit de un băiat. Îi cere să meargă să se aşeze acolo unde găseşte loc. George vine către ultimul rând, se așează lângă mine, mă priveşte şi îmi întinde mâna şi... BANG: dragoste frăţească la prima vedere. A fost începutul unei povești frumoase care continuă și astăzi, 38 de ani mai târziu şi în ciuda celor 18.000 de km care ne despart fizic. Este o poveste bazată în mare parte pe ceea ce am trăit, eu și George, pe obstacolele pe care le-am depășit și momentele dificile prin care am trecut împreună. Mai ales cele din timpul adolescenței noastre petrecute în infernul comunist al ultimilor ani ai regimului Ceaușescu. Este o relaţie construită în timp ce ne băteam joc de "valorile comuniste" ale epocii, căci am făcut aşa ceva încă din primele luni de școală, în ciuda pedepselor pe care le-am primit.
Pedepsele
E bine de știut: în regimul comunist al lui Ceauşescu, nu existau eșecuri sau falimente; deci, era exclus să fii exmatriculat dintr-un liceu (şi încă de la ‚Mihai Viteazul’, probabil cel mai bun din ţară la vremea aceea). Ceea ce însemnă că şi "oile negre" - iar noi eram în fruntea clasamentului în acest domeniu - trebuiau să fie menținute cu orice preț până la terminarea liceului; restul conta mai puţin. Totuși, conducerea liceului şi profesorii puteau să le facă viața un iad prin pedepsele aplicate; şi ei nu se sfiau, binenţeles. În consecinţă, la sfârșitul primului trimestru, George și cu mine aveam deja o medie scăzută la "purtare". Aceasta era foarte importantă pentru viitorul nostru, căci cele mai prestigioase facultăţi şi, mai ales, "Școlile" de Partid erau numai pentru cei cu o medie bună. Dar nouă nu ne păsa, pentru că nu ne vedem devenind ‚cadre de nădejde’ ale Partidului Comunist. În rest, în România lui Ceaușescu, un loc de muncă tot ţi se găsea, aşa că nu aveam nici un motiv să ne conformăm regulilor lor. În condiţiile în care abaterile noastre de la ‚disciplină şcolară şi valorile eticii comuniste’ au continuat și în al doilea trimestru, "Organizația de partid a liceului" (echivalentul Consiliului de administraţie al liceului de astăzi) a decis să treacă la o viteză superioară și să aplice pedeapsa "hărțuirii". Da, ați citit bine, ‚hărţuirea’ era pedeapsa de aplicat celor care nu țineau capul plecat, nu respectau regulile și comandamentele "eticii comuniste". Această pedeapsă presupunea, însă, cooperarea colegilor de clasă, căci ei trebuiau să îndeplinească acte de hărţuire (manipulare pentru a-i face complici la crimele regimului și să îi transforme în suporteri ai acestuia – dacă regimul cade, cad şi ei). Numai că această metodă nu funcționa întotdeauna, iar uneori putea da chiar greş. În cazul nostru, eșecul a fost magistral: colegii noştri au ales să ne fie aliaţi, în loc să facă jocul profesorilor şi comuniştilor din liceu şi să devină torționari.
Colegii noștri - aliații noștri!
Acum, adevărul este că eram în clasa cea mai ‚dificilă’, compusă din elevii cel mai greu de dominat, de controlat şi manipulat (căci, în general, aceştia proveneau din familii de intelectuali). Cu toate acestea, din precauție sau dezinteres, ei preferau să se ţină deoparte de noi și de conduită noastră ‚infracţională’. Dar conducerea comunistă a liceului nu a înțeles nimic din această atitudine a lor; dimpotrivă, au crezut că este un semn că ei ne dispreţuiesc, mai ales că noi proveneam din familii de muncitori. Şi le-au cerut să ne hărţuiască punând presiune pe ei. Iar noi, deşi eram nişte adolescenți de 16 ani, aveam în noi deja valori că ‚onoare’, ‚glorie’, ‚libertate’; mai ales datorită muzicii ‚metal’ pe care tocmai începusem să o ascultăm la vremea aceea. Deci, am făcut o înțelegere cu mai influenți dintre ei: în loc să ne hărţuiască ei, vor veni alături de noi în toate ‚aventurile’ noastre, beneficiind de toate avantajele ce decurgeau de aici. Iar când se executa anchetă, noi, eu şi cu George, vom lua toată vina asupra noastră, aşa încât ei să apară ca nişte fiinţe nevinovate, nişte ‚naivi’ manipulaţi de noi. Iar manifestaţia de 1 Mai 1987 a fost primul moment epic dintr-o lungă serie de ‚abateri’ de la ‚valorile comuniste’ ale epocii (pe care o vom povesti în mai multe postări pe acest blog); a fost momentul unei "Mari Evadări".
Începutul
Totul începe cu un anunț făcut într-o oră de "învățământ politic" (că erau multe!) intercalată strategic între două ore de matematică (ceea ce ne-a împiedicat să organizăm un chiul în ‚masă’, cum făceam de obicei). În clasă intră Comunistul Șef al liceului, tovarășa Mincu, care ne anunța că ne-am oferit ‚voluntari’ ca să participăm la manifestația de 1 Mai de anul acela. Când mai mulți colegi au încercat să protesteze, ea le-a băgat direct pumnul în gură ameninţându-i cu pedepse pentru ‚culpă gravă’ dacă refuză să vină. Și apoi a continuat să ne vorbească despre onoarea pe care ne-o face Partidul că ne dă șansa să defilăm în fața lui Ceaușescu și a celorlalte cadre ale conducerii de stat și de Partid. La pauză, toată lumea tabără pe noi, fetele cu ochii în lacrimi, cerând în cor să îi salvăm de această corvoadă. Bine, noi aveam deja o anumită experiență, căci deja îi antrenasem în chiuluri de la orele care nu ne interesau sau în sabotarea orelor de practică școlară (despre care vom publică articole pe blog în viitor). De data asta urma să fie mai dificil, căci trebuia să fim prezenți la început, când urma să se verifice prezența fiecăruia; trebuia să găsim o modalitate să ‚dispărem’ pe traseul între liceu şi Piața Romană, locul de începere al defilării.
Planul
Să fie clar: întâlnirea noastră a fost un catalizator pentru amândoi. Fiecare dintre noi era mai mult sau mai puțin "descurcăreț" şi înainte; după aceea ni s-a aplicat regula dictată de Hora Unirii: ‚Unde-s doi puterea crește şi dușmanul nu sporeşte’. Ceea ce a fost foarte util când a trebuit să imaginăm cum să facem să dispară o clasă întreagă de peste 30 de elevi pe cei câțiva kilometri de mers pe jos de la liceul nostru şi până la Piața Română; și asta în timp ce eram supravegheați, bineînțeles. După câteva zile și nenumărate ore de discuții (adevărate ședințe de brainstorming!), planul a fost pus la punct. Era foarte simplu: 1. Clasa noastră era ultima din coloană. Deci trebuie să fim cuminți în prima jumătate a drumului; atunci profesorii supraveghetori vor crede că totul e în regulă şi vor deveni neglijenți. 2. Noi, eu şi George, vom merge în fruntea tuturor; în felul acesta ei ne vor vedea, vor crede că totul e în regulă și vor acorda mai puțină atenție celorlalți din clasă. 3. Lângă noi vor fi alți trei băieți, cei mai bine dezvoltați fizic, ceea ce va îi va împiedica pe profesori să vadă ce se întâmplă în spatele nostru. Iar în spatele nostru, toată lumea va pleca ușor, ușor; până când, ajunși lângă cinematograful Scala (cam la 600 de metri de Piața Romană), vom pleca și noi către un punct de întâlnire stabilit deja dinainte (Şcoala Generală nr. 1 ‘Grădina Icoanei’, care este astăzi ‘Colegiul Național ‘Școala Centrală’).
Liceul nostru este ‘retrogradat’
Bine de știut: șeful comitetului de organizare a manifestației de 1 Mai din acel an este Ion Dincă, un apropiat al tovarășului Ceaușescu; neoficial, el este poreclit ‘Dumnezeu’. Este încă întuneric afară când ne strângem în fața liceului, gata să plecăm spre Piața Romană. A trebuit să venim atât de devreme, căci liceul nostru are onoarea de a deschide manifestația și de a defila primul prin fața lui Ceaușescu. Când, lovitură de teatru: în ultimul moment suntem anunțați că ordinea a fost schimbată și o altă școală va defila în primul rând; iar noi trebuie să rămânem unde suntem așteptând noile instrucțiuni. Profesorii supraveghetori erau stupefiați, iar tovarășa Mincu se întreba cu ochii în lacrimi ‘Cu ce am greșit? Iar răspunsul vine de la George, care i-o zice în față: ‘Alții au dat o șpagă mai mare’. La care eu, Angelo, vin cu completarea: ‘Și au știut să o dea direct lui Dumnezeu, nu la vreun adjunct oarecare’. Tovarășa Mincu face spume la gură urlând la noi, în timp ce colegii noștri sunt pe jos de atâta râs. Și urmează o așteptare lungă, plictisitoare și obositoare; dar nu și pentru noi, care ne orientăm de îndată cu ce anume să ne ocupăm timpul. Găsim rapid o minge și mai mulți băieți încing o partidă de fotbal, cu fetele făcând galerie; alții joacă șah și şeptică. Numai eu, Angelo, trebuie să stau deoparte şi să continui scrierea romanului științifico-fantastic ‘Vulturul’ care se bucură de un mare succes la public (adică la cei din clasa noastră). Și timpul trece atât de repede încât, câteva ore mai târziu, când se anunță plecarea, protestăm: meciul nu s-a terminat, nu știm cine este câștigătorul competiției de șah, iar colegii mei nu citesc încă paginile pe care tocmai le terminasem de scris.
Dispărem pe drum
Bine de ştiut: nici cele mai bune planuri nu depăşesc primele ore ale unei bătălii. Trebuie să ştii să le adaptezi continuu la condițiile mereu în schimbare ale frontului; altfel fie pierzi bătălia, fie ai pierderi enorme. La noi a fost puţin diferit, căci planul nostru a primit o mână de ajutor de la "Dumnezeu" ( de la Ioan Dincă, adică, ce credeaţi), care a înclinat și mai mult balanța în favoarea noastră. Când am pornit spre Piața Romană, profesorii supraveghetori erau deja obosiți de aşteptare și frustrați de schimbarea de ultim moment. Îi auzeam pe cei care mergeau alături de noi cum se plângeau că "ar fi trebuit să fim actorul principal şi; când colo, ce să vezi, facem figuraţie". Câteva sute de metri mai încolo, doi dintre ei pleacă către partea din faţă a coloanei sub pretext că vor să discute ceva cu un coleg; cum nu s-au mai întors la locul lor, credem că ei s-au "evaporat", chiar înaintea noastră! Iar apoi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple conform planului: o fată a călcat greşit, s-a împiedicat și a început să aibă dureri mari la punerea piciorului în pământ. Rămasă singură să ne supravegheze, tovarășa Mincu trebuie să accepte ca fata respectivă să fie ajutată de alte două colege, că trebuie să meargă mai încet, până când un calmant își va face efectul și va putea merge din nou normal. Ceea ce se produce imediat ce coloana se îndepărtează suficient, pentru ca ele să poată relua marşul, dar în direcția opusă! Câteva zeci de minute mai târziu, enervată de refuzul nostru deliberat de a-i vorbi, tovarășa Mincu se deplasează ea însăși către fruntea coloanei pentru a discuta cu colegii ei. Şi rămâne acolo tot restul drumului, uitându-se din timp în timp în spate să vadă ce mai facem. Și de fiecare dată ne vede pe noi, Angelo și George, în față, și pe cei trei băieți solizi din spatele nostru; atunci este liniștită şi convinsă că totul este în regulă. Nu observă că rândurile se golesc treptat-treptat în spatele nostru: aici, doi care greșesc direcția la o intersecţie și o iau pe o altă stradă; colo, unuia i se pare ciudat că ușa unei clădiri este deschisă și intră înăuntru să vadă despre ce e vorba. Când să iasă, iese pe o altă poartă şi, binenţeles, nu mai găseşte coloana. Și tot așa până la Marele Final.
Marele Final
Când trecem de Hotelul Intercontinental și intrăm pe linia dreaptă către Piaţa Romană (de care ne mai despart numai câteva sute de metri) pleacă şi ultimii colegi care mai erau încă cu noi. Noi așteptăm momentul când vom pleca ‚en fanfare’, spectaculos, pentru a lăsa marca noastră. Şi asta se întâmplă când, ca de obicei, tovarășa Mincu se uită în spate și ne vede numai pe noi şi pe nimeni altcineva. Începe să urle la noi şi, atunci, îi facem cu mâna în semn de ‚La revedere’ şi ne lansăm într-un sprint demn de proba olimpică de 100 metri viteză. Trecem pe lângă un parc, care va juca rolul de capcană pentru cei care ne urmăresc; crezând că ne ascundem acolo ei se vor se opri şi vor începe să ne caute. Ceea ce ne permite să ajungem în faţa şcolii aleasă că punct de întâlnire şi de refugiu. Din păcate, gardul are câțiva metri de înălțime. Să îl escaladăm şi să pătrundem în curtea şcolii a fost o probă de examen dificilă, dar am reuşit să o trecem cu bine; chiar dacă am avut şi câteva pagube: zgârieturi multiple şi pantalonii mei de uniformă care s-au transformat parţial în şort. Dar eram deja bine înăuntru, când profesorii și milițienii au ajuns în dreptul şcolii. I-am auzit vorbind: "Nu pot fi aici, gardul este prea înalt chiar şi pentru ei. Să ne întoarcem în parc, ei trebuie să se ascundă pe acolo pe undeva". Şi ei au plecat, iar noi am rămas bine-mersi în ascunzătoarea noastră.
Şi acum, ce facem?
Este evident că nu putem pleca imediat, căci zona este împânzită de "forțele inamice" (profesori, Miliţie) care ne caută de zor. Trebuia să așteptăm sfârșitul manifestaţiei, când străzile sunt pline de oameni şi putem să ne pierdem în mulțime. Și pentru a omorî timpul, nimic mai bun decât o partidă de fotbal. Astfel, pentru căteva ore, ne transformăm în jucători de la Steaua, Ajax, Barça sau Milan. Multe goluri, ţipete de victorie sau de supărare, reproşuri ('de ce nu mi-ai dat pasă, nu ai văzut ce poziţie bună aveam?’‚ 'uită-te și tu când tragi, să nimereşți pe poartă măcar', 'dar tu de ce nu vii şi în apărare'), discuții aprinse dacă a fost fault sau nu și tot aşa. Cireașa de pe tort: mai multe geamuri sparte în urma unor lovituri nefericite; cu mâna pe inimă, recunosc că eu sunt cel responsabil, fiind anti-talent la fotbal. Dar am avut amabilitatea de a lăsa un bilet în care să le spunem că factura pentru distrugerile provocate să fie adresată Comitetului de organizare a manifestaţiei de 1 Mai.
Epilog
În prima zi de şcoală, urmează ancheta, bineînţeles. Colegii noștri susțin la unison că au fost manipulați și că i-am făcut să creadă ce am vrut noi, Angelo şi George. Unii spun că s-au rătăcit după ce le-am cerut să aducă apă sau i-am trimis să cumpere bomboane. Câteva fete au mers chiar până acolo încât au spus că au plecat de frică, după ce le-am amenințat cu bătăia (ha,ha,ha!). Pe scurt, ancheta a arătat că totul s-a întâmplat numai şi numai din vina noastră și a nimănui altcuiva. În faţa atâtor probe, Consiliul de Disciplină al liceului nu a putut să creadă decât că numai noi suntem vinovaţi şi nimeni altcineva. În consecinţă, media la "purtare" pentru acest trimestru ne-a fost scăzută la cel mai mic nivel posibil; de asemenea, am fost notificați oficial să solicităm transferul la un alt liceu. Bineînțeles că această decizie a luat drumul primului coş de gunoi întâlnit în cale, iar liceul a trebuit să ne aibă în rândurile elevilor săi până la sfârșitul studiilor. Dar a mai existat şi o altă consecinţă-beneficiu: până la începutul anului școlar 1987-1988, clasei noastre nu i se va cere să participe la nici o "activitate practică extracuriculară" (ceea ce, la acea vreme, însemna participarea forțată la munci agricole sau în construcții, necalificate și neremunerate). Și când, la începutul anului școlar 1987-1988, am fost obligați să participăm la astfel de activități, timp de două săptămâni, totul s-a transformat într-un dezastru şi coşmar pentru profesori şi liceu. Următorul articol: "Practica de la începutul anului şcolar 1987-1988".
Comments