Atentă, își petrecuse șorțul peste cap și-l strânse-n spate. Nu își mai respiră nici o secundă-n gândul depărtat și cald. O boare albă parfumată o înconjura. Și îi grăia în cele 13 limbi ale pământului din flori. Și-o tot rodea, și-o perpelea, și-o studia.
Atinse zborul ce venise ca să steie,
Era femeie, și ce mai femeie...
Și-atunci se aplecă și luă o forfecuță
O forfecuța mică, dar drăguță.
Și-aduse păru-n spate și porni.
Și iar se întâmplă, cea roză parfumată îi vorbi.
Iar liliacul mov se-ntinse, și-i șopti.
De-atâtea ori bătuse cărăruia și totuși nu-i ieșea din minte crinul mare. Și nici lămâia. Iar pentru că se hotărâse în secret să-l și admire, pierdut între alei, subțire, rămase mută, ca să îl respire...
O năpădise amintirea de demult,
Cu fals-prietenele sale,
Aproape toate-n așteptare
Și cu polenul strâns în poale.
Și tot zbura, ușor ca fulgul,
Să nu o prindă tăvălugul,
Să n-o oprească, să-i cerșească,
Vreo pildă mai vânătorească.
Și cu parfumul florilor,
Să spele poala norilor,
Să îi îndoaie și dezdoaie,
Să nu îi uite, ca o ploaie.
Și să-i ucidă nițeluș, acuș-acuș...
Și-ajunse și la podul cel meschin, de sub măslin. Privea atentă la scuturarea verde, ca înțeleptul ce o pildă vede... Și adormi, și răsări. Uitase să-l salute iar pe crin.
Și-ntr-o secundă se pierdu spre zare,
Nicholasine cu sufletul de floare.
Comments