PEDRO

Pedro fornăie ușor și-și ciulește urechile — ascuțite, ca niște frunze de săgeată gata de zbor. Ascultă chemarea mută a stepei. Aerul vibrează cu o tăcere grea, ca înaintea unui tunet ce nu mai vine, o liniște întinsă peste pământ ca o cortină invizibilă. Din depărtare se aude doar foșnetul ierburilor pârjolite, atingându-se între ele cu gesturi bătrâne, ca mâinile unei țesătoare care-și numără firele fără grabă. Pedro e născut din seminția celor aleși — puternic, mândru, cu sânge de furtună în vine și vis de fulger în priviri. Blana lui, lucind ca bronzul sub soarele crud, respiră odată cu pământul. Stă nemișcat, dar în el fierbe nerăbdarea — dorul galopului, al zborului pe pământ, al dansului cu vântul în coamă, al zvâcnirii printre nori albi, laptoși, în care zeii adormiți își scaldă visele. Fiecare sunet îl încordează — o unduire fugară în iarbă, o bătaie pierdută de aripă, o frunză zvârlită de curentul cald al dimineții. Privește atent, cu ochi adânci ca fântânile vechi, în care se reflectă drumuri, lupte și așteptări. Clipește rar, ca un înțelept care știe că orice licăr e o întrebare. Mușchii îi desenează arabescuri vii sub pielea întinsă, ca un monument al mișcării oprit pentru o clipă din răsuflarea lumii. Așteaptă. Calm. Cu răbdarea celor care știu că timpul nu oprește, ci însoțește. Vântul îi înfășoară coama ca o șuviță de fum, iar firele dansează în aerul fierbinte ca niște rugăciuni rostite într-o limbă pierdută. Pedro visează să se avânte iar către zări, unde cerul se reazemă pe munți și aerul poartă miros de piatră rece și libertate. Sub el, ciulinii se lasă biruiți de praf, iar pământul crăpat suspină încet, ca o piele arsă de soare. Soarele își ridică fața lată peste orizont, adulmecând o nouă zi de glorie și trudă. Roua s-a risipit ca un gând uitat, lăsând în urmă doar amintirea tremurătoare a luciului. Iarba, apăsată de copită, pare o rană veche, cicatrizată, dar vie. Totul e uscat și viu, ca o inimă care bate sub un soare nemilos, într-un trup ce nu cedează.

Din umbra pădurii galbene, pe jumătate luminată de zorii târzii, Akili iese — cel ce urcă în șa cu dorul plecării în priviri. Mantia prăfuită îi flutură în vântul leneș, iar pasul său are siguranța celor ce cunosc drumul, dar nu și destinația. Când se văd, lumea prinde formă — rotundă, stranie, ca setea lor de drum, ca un gând neterminat care se scrie din mers. Akili îi șoptește calului cuvinte necunoscute, dar clare — rostite din inimă, nu din gură. Între ei nu există explicații. Împărtășesc aceeași limbă — tăcută, adâncă, născută dintr-o înțelegere veche cât lumea. Pornesc. Frământați de emoție și liniște, cu inima plină de început, se lasă purtați de pașii lor comuni pe cărarea ce duce în zare. Fiecare pas scutură lumea de somn. Apun, încet, spre un răsărit roșiatic cu nuanțe de mov — cu bucuria vinovată a amiezii ce știe că va muri în seară. Drumul îi duce, când soarele ajunge sus și aspru în mijlocul cerului, către o margine de lume unde aerul își pierde limpezimea. Un vânt domol, cu miros de pământ ars și scoarță veche, le învăluie mersul. De-o parte și de alta, copacii se strâng în crânguri rare. Într-unul dintre ele, un pâlc de arbori roșcați — ca arși de o flacără rece — se înalță în tăcere: Crângul Roșu, cum va fi numit mai târziu de un bătrân la un foc de seară. Pedro se oprește. Fără semn. De parcă pământul de sub copitele lui ar vorbi o limbă veche și tăioasă. Nările i se umplu cu un miros ciudat — nu frică, nu primejdie, ci ceva atât de vechi încât nici timpul nu mai îndrăznește să-i rostească numele. Akili coboară. Nu de teamă, ci dintr-un respect instinctiv. Locul are greutate. Fiecare frunză, fiecare umbră pare să cunoască un secret. Se apropie de Pedro, îi mângâie grumazul, apoi pășește în crâng, atras de o lumină stranie — ca o pală de lună rătăcită în amiaza stepei. Sub un arbore mare, cu trunchiul răsucit ca un strigăt împietrit, zace o piatră neagră, poroasă, ca o rană uscată. Pe ea, un simbol — un cerc întrerupt de trei dungi, ca un ochi închis pe jumătate. Akili o atinge. Nimic nu se întâmplă. Dar în mintea lui apare o imagine: o femeie îmbrăcată în alb, cu o mască de lemn peste față, stând în mijlocul unei stepe pline de cai înspumați, cu ochi de jar. În jurul ei, lumină. Apoi întuneric. Apoi nimic. Pedro fornăie, iar sunetul răsună ciudat, ca într-o boltă. Un ecou. Dar nu al lor. Akili se întoarce. Un copil stă în marginea crângului, apărut din senin, cu picioarele goale, cu păr lung și ochi fără vârstă. Ține o traistă de cânepă și un fluier. Nu zice nimic. Doar privește.

— Știi ce e locul ăsta? întreabă Akili, simțind că întrebarea nu e pentru copil, ci pentru altcineva.

— Aici s-a născut o poveste care n-a fost spusă până la capăt, răspunde copilul, cu o voce limpede ca o fântână adâncă. Un om a murit, un cal a fugit și o femeie a rămas între lumi.

Tace. Akili face un pas. Copilul se risipește — nu fuge, nu se ascunde. Doar dispare. Pedro îl așteaptă la marginea crângului, cu ochi adânci și neliniștiți. Akili urcă din nou în șa. Nu spun nimic. Dar pașii lor au alt sunet, ca și cum de-acum calcă pe o poveste. În seara aceea, când focul arde slab, ca un ochi pe jumătate închis, Akili își trece mâna prin coama lui Pedro și rămâne tăcut, privind flăcările. Lemnele trosnesc în ritmuri scurte, neregulate, ca niște pași pe o podea veche.

— Ai văzut-o și tu, nu-i așa? murmură.

Pedro nu răspunde, dar o pală de vânt îi scutură coama, ca o tresărire. Akili își amintește. Când era copil, bunicul îi vorbise despre o femeie fără nume, cu o mască — sculptată din lemnul unui copac ce nu mai crește nicăieri, lustruită de vânturi vechi de o mie de ani. Apare în visul cailor înainte de o despărțire sau când un drum devine cerc.

— E călăuza celor care nu știu că s-au pierdut, zicea bătrânul. Vede ce omul uită și ce calul știe.

Legenda spune că, odinioară, un călăreț pe nume Nahor — străbunul lui Akili — pleacă în stepele fără sfârșit cu un singur cal și un jurământ: să găsească izvorul unde caii morți se întorc sub formă de vânt. Nu se mai întoarce niciodată. Doar calul lui revine — sleit, cu o pată roșie în frunte și ochii arși de soare. De atunci, la fiecare două-trei generații, un bărbat din linia lui Nahor se trezește cu o sete de zare, o neliniște fără nume și vise cu femeia care întinde mâna și spune: „Nu toate drumurile duc spre ceva. Unele trebuie doar urmate.” Akili n-a spus nimănui, dar visul acela îl are și el — în noaptea când Pedro i-a fost adus ca mânz orfan, cu ochi mari și calzi, ca două veacuri închise în trup tânăr. Acum, pe marginea Crângului Roșu, legendele nu mai par vorbe. Locurile păstrează o memorie mai adâncă decât a oamenilor.

— Poate că ea ne-a chemat, Pedro. Nu spre ceva, ci spre cine suntem.

Focul se stinge încet, iar noaptea își strânge stelele laolaltă, ca o ceată de martori tăcuți. Pedro și Akili adorm sub vălul poveștii, iar dincolo de vis, o mască se întoarce spre ei — fără chip, dar plină de vechime.