Ploua mărunt și verde, cu ceața străvezie scufundată-n picurii cei mari. Sfios și apăsat. O ploaie agasantă, ce-o trimitea mereu în alte lumi, stăruind să-i amintească doar de vuietul risipit al tinereții de-altă dată. Zvâcni încet, spre înainte, simțind ceva din umezeală nedorită. Pantoful drept o cam primea printr-o spărtură, făcând-o să-și dorească doar un adăpost și-un strop de coniac. Cu miez de nucă dulce-amară, acolo-ntr-o farfurioară. Stradă pustie o îmbia la mers și-o tot chema spre depărtările întunecate. Spre visul mare și frumos al viețîi sale irosite. Își trase paltonul mai sus și iuți pasul, hotărâtă să ajungă undeva. Și-atunci văzu barul, luminat straniu și încet, consumatorul de destine-ntârziate-n viață și-n afară ei. Intră în fumul gros și mov, rotund și palid, cu inconștiența liniștită a celei ce-și găsește, în sfârșit, izbăvirea. Adulmecată de acesta, primi binecuvântarea jazzului și căldură-n suflet. Plutea spre colțul cel întunecat și bun. Și-și urmărea destinul cel trecut. Prin toate cele. Și-atuncea chiar își aminti de el. Apăruse-n ziua cea ploioasă și-o chemase-n sufletul lui. Își făcuse o cărare și se izbăvise-n el. Ca un șacal urlă o frământare, și-o dorința, și-o durere. Știa c-avea să fie-al ei. Și el îi spuse să-l urmeze. Apuse, răsărise și-apuse iar plăcerea. Sfârșitul o găsise doar nedumerită și tristă. Aproape goală și mistuită de-această patimă albastră. Iar el plecase neștiut, nesupus, plângător. Ca o nălucă printre sălcii. Căci greul nestatorniciei îl chemase, îl înghițise și-i zdrobise inima. Cam două ierni și încă două ierni avuse sufletu-i rănit. Și-apoi, în asfințit, Loelia se aprinse pustiit.
Commentaires