PIATRA CRAIULUI – CONSACRAREA

Pe 21 iulie 2012, noi am plecat într-o aventură incredibilă: să parcurgem unele cele mai frumoase și mai dificile trasee montane din România, în masivul Piatra Craiului. „Noi” înseamnând: Radu, fiul meu cel mare (în tricou alb), Cătălin, prietenul lui din copilărie şi eu, Angelo.

Masivul Piatra Craiului este o legendă vie, un ţinut mitic pentru noi, munţomanii, montaniarzii, iubitorii de munte. Pentru noi, el este «Craiul», Domnul nostru. Ȋl omagiem în numeroase cântece de munte, are chiar propriul său imn – Imnul Pietrei Craiului. Vârfurile lui, cabanele, refugiile, precum și traseele sale, noi le celebrăm și cântăm cu respect și dragoste, veneraţie chiar.

Ziua 1 - "Crăpătura”

Am ales să intrăm în masiv pe traseul cunoscut sub numele de "Crăpătura”; un traseu mitic, de o frumusețe sălbatică, adorat de munţomani. Marcat cu o bandă galbenă, acesta pornește din Zărnești, traversează o pășune alpină, intră în pădure și începe să urce ușor înainte de a deveni dificil. Începutul lejer are avantajul de a ne permite să ne obișnuim cu urcuşul. În plus, ne lasă și suficient timp pentru a observa frumoasele peisaje ce se oferă ochilor noștri extaziaţi.

Dar traseul acesta este ca o falsă baladă rock. „One” a trupei Metallica, de exemplu. Ȋnceput ușor, delicat, apoi intră bateria, iar chitarile își încep riff-urile lor dure, metalice. Aici, stâncile sunt bateria, apărând treptat, atât pe drum, cât și în jurul nostru. Mai târziu, munții și blocurile de stânci își impun prezența, iar urcușul devine tot mai pronunțat, mai intens. Traseul este din ce în ce mai dificil - cu rucsacii noştri grei pe spate, ar fi trebuit să resimţim oboseala, să consumăm din rezervele noastre de energie.

Nici gând de aşa ceva; ne găsim ritmul, iar frumusețea locurilor ne făce să uităm de orice altceva. În aerul din jurul nostru este ceva care ne împinge din ce în ce mai departe, din ce în ce mai repede, tot mai sus, ca purtați de vânt. Avansăm, iar urcuşul este dificil pe alocuri. Paradoxal, în loc să încetinim, ne deplasăm din ce în ce mai repede. Cum este posibil? Răspunsul este simplu: operează magia «Craiului», a acestui traseu legendar, «Crăpătura». Ea este cea care ne alimentează cu energie la un debit superior celui al prizei de încărcare rapidă.

Și parcă pentru a ne confirma că suntem într-un loc plin de magie, ce vedem noi în depărtare, ascunsă sau mai degrabă camuflată printre trunchiuri de brazi și ramuri fără frunze? O magnifică capră neagră, o apariţie destul de rară și greu de observat în Carpaţi. Noi «îngheţăm» pe loc, ca să nu o speriem; de la distanţă, o observăm, o admirăm. Din păcate, era doar ȋn trecere: prea repede pentru gustul nostru, ea plecă către înălțimi și ne lăsă în urmă, mormăind de nemulțumire, dar în tăcere. Copiii sunt, binenţeles, dezamăgiți; pentru a-i consola, le promit o nouă întâlnire. Adevarul este că nici măcar eu nu mă credeam pe mine însumi. Dar „Craiul” ȋnseamna magie din aia adevărată: câteva zile mai târziu, o magnifică capră neagra va poza ca un manechin în faţa noastră.

Stimulați de promisiunea mea, copiii reiau marşul, iar ceea ce întâlnim în drumul nostru este fascinant. Pe alocuri, urcând spre înălțimi, înaintăm printr-un fel de canion: dacă întindem mâinile la stânga și la dreapta putem mângâia stâncile. Trecem foarte repede de punctul de belvedere numit „Balconul de la Şaua Crapaturii”. În mod excepțional pentru noi, nu ne oprim nici măcar câteva secunde, timpul de a face o sedinţă foto. În schimb, ne îndreptăm spre Cabana Curmătura unde ne vom instala tabăra pe timpul vacanţei noastre în «Crai». Odată ajunși acolo, ne felicităm călduros, moralul nostru fiind undeva prin galaxia Calea Lactee.

Absolut firesc, ţinând cont că am parcurs acest traseu, dificil totuşi, exact în timpul indicat pe panourile de orientare. Și nu oricum, ci încărcați ca niște catâri, cu rucsacurile pline cu provizii pentru o săptămână. Cabanierul, cunoştiinţă din călătoriile noastre anterioare (citiţi «Piatra Craiului - ucenicia») ne întâmpina călduros, cu zâmbetul până la urechi. El se interesează îndelung ce am mai făcut de anul trecut, pe unde am mai fost, dar și de proiectele noastre de drumeție pentru zilele următoare. Permisiunea să facem un mare foc de tabără ne-o dă pe loc, ba ne şi indică unde să găsim lemnele necesare. Deci, imediat ce ne-am instalat tabăra, plecăm să strângem cele necesare pentru foc.

Când vine seara, un grup de excursionişti ni se alătură în faţa focului de tabără. Ei sunt mult mai puțin experimentați decât noi și au in plan numai plimbări în împrejurimile cabanei și pe alte trasee puţin dificile. Ne ascultă cu atenție povestind despre drumețiile noastre anterioare și despre cum ne-am pregătit pentru această expediţie. Iar planul nostru de drumeţii pentru zilele următoare li se par de domeniul fantasticului.

În ochii lor, Radu și Cătălin capătă statura unor eroi de legendă, în ciuda vârstei lor fragede. Ascultând cu atenţie poveștile noastre, iau notițe spunând că ne vor urma exemplul, că, pe viitor, vor face și ei la fel ca noi.

Ziua 2 - Vârful „Piatra Mică”

În programul de astăzi: vârful Piatra Mică, 1816 metri de altitudine. Traseul nu este prea greu, dar prezintă, totuși câteva pasaje dificile, securizate cu lanțuri pentru a ajuta drumeţii să îl parcurgă ȋn siguranţă. Exact ceea ce ne trebuie ca încălzire pentru celelalte trasee ce vom face în „Crai”, cele cu adevărat dificile.

Dimineața, la cabană, luăm un mic dejun copios însoțit de o cană mare de ciocolată caldă. După ce schimbăm câteva cuvinte cu prietenii noştri de ieri, plecăm cu pași repezi către... izvor, sursa de apă a cabanei. Nu vom găsi apă pe drum, de aceea trebuie să ne aprovizionăm de aici. Apoi, urmăriți de privirile lor admirative, plecăm din nou, de data aceasta pe traseu. Pe drum, ne oprim la marginea unei cavităţi în stâncă, unde copiii se distrează copios cățărându-se și pozând.

Să zicem că am făcut o repetiție generală pentru sesiunea foto de la punctul de belvedere „Balconul Şeii Crăpăturii” – cea pe care nu am făcut-o ieri când am trecut pentru prima dată pe aici. Din acest punct, avem o spendidă priveliște atât asupra Crăpăturii, traseul străbătut ieri, cât şi asupra vârfului Piatra Mică, unde vom urca azi. Este magnifică aici și aș fi preferat să petrec ceva timp, făcând şi mai multe fotografii, inclusiv cu copiii și cu munții în fundal.

Sus: în stânga - Crăpătura; în dreapta, vârful Piatra Mică. Jos, în stȃnga -Cătălin, în dreapta Radu.

Mormăind nemulţumiţi, Radu şi Cătălin au acceptat să îmi pozeze câteva minute, tot insistând să mă mișc mai repede: mureau de nerăbdare să înceapă să se caţere. Numai că la scurt timp după ce am pornit, în timp ce urmam poteca marcată cu un „punct albastru”, Radu s-a oprit făcând o pauză ca să „mediteze”!

Și atunci a fost rândul meu să fiu nemulţumit: nu putea şi el să mediteze când eu făceam poze? Și apoi la ce anume „medita” el? „Meditez ca să găsesc o modalitate de a ajunge mai ușor în vârf”, mi-a răspuns el pe un ton (fals) serios, în timp ce Cătălin se amuza copios. Ȋnţeleg că este un fel de pedeapsă, pentru că i-am forțat să se oprească să facem şedinţa foto la „Balcon”. Așa că ce puteam să mai fac? M-am alăturat şi eu amuzamentului lor și, în această atmosferă destinsă, ajungem la prima porţiune dificilă, dotată cu lanțuri. Entuziasmul copiilor este la cote maxime și se angajează într-o tragere la sorți improvizată pentru a decide cine va deschide drumul. Cătălin, câștigătorul, se avântă fără nici o reținere pe traseu.

De fapt, bucata respectivă este mai mult spectaculoasă decât dificilă – stânca nu este netedă, ci plină de colţuri. Deci, este destul de uşor să găsești prize pentru mâini și picioare ca să te poţi căţăra. Prin urmare, escaladarea ei este mai puțin periculoasă decât părea la început și este chiar distractivă pentru copii. Puțin mai târziu, urmând traseul, ajungem la o a doua porţiune de căţărare, de asemenea, asigurată cu lanțuri. Aici, întâlnim un cuplu care cobora către Cabana Curmătura. Băiatul s-a oprit să ne fotografieze din vârful acestui pasaj stâncos, iar fata se uita surpinsă la copii – cât de siguri pe ei arătau.

Ea i-a şi întrebat, de altfel, dacă nu li se par prea dificile drumeţiile în Piatra Craiului. Radu i-a răspuns că el este la a treia expediţie în “Crai”, iar Cătălin a informat-o că ne-am pregătit temeinic pentru această excursie. „Dacă ați ști prin ce ne-a făcut domnul Angelo să trecem ca să ne pregătească... credeți-mă, muntele acesta nu mă mai sperie pe mine”. Apoi începe să se caţere pe stâncă, agil şi sigur pe el, urmat îndeaproape de Radu. Ei au chiar şi timp să facă o pauză să mă fotografieze când urcam în spatele lor.

Odată ce am ajuns în vârful stâncii urmează o mică porţiune de creastă aeriană, adică străjuită de prăpăstii pe ambele părți. Urmând-o atingem în scurt timp vârful Piatra Mică, destinaţia noastră. Aici, oameni cu inimă mare, iubitori de munte şi patrioţi adevăraţi în acelaşi timp, au ridicat o imensă Crucea a Eroilor în memoria soldaţilor români căzuţi în eroi apărând patria în timpul Primului Război Mondial. În faţa sa, noi păstrăm un moment de reculegere şi cântăm primele trei strofe din cȃntecul „Treceţi batalioane române Carpaţii”.

Pentru drumul de întoarcere la cabană, o luăm pe traseul care merge pe partea cealaltă a muntelui, prin pădure. Este de asemenea marcat cu „punct albastru” şi îl urmăm pȃnă la un luminiș, de unde ne angajăm pe poteca cu „bandă albastră” care ne duce înapoi la cabană. Poteca ni pare aproape prea ușoară, dar nu regretăm alegerea făcută: mâine vom parcurge unul din traseele cele mai dificile din „Crai”, așa că e mai bine să nu ne obosim inutil.

La începutul serii, am plecat să căutăm lemne pentru focul de tabără. Bineînțeles că prietenii noștri ne-au ajutat în această întreprindere. La căderea nopţii, în faţa flăcărilor, ei admiră fotografiile pe care le-am făcut de-a lungul drumului şi ascultă povestea călătoriei noastre.

Ziua 3: traseul „Turnu - Varful Ascuțit”

Ȋn a treia zi a expediţiei noastre, e timpul să trecem la atac! Să atacăm creasta «Craiului», bineînţeles. Astăzi vom parcurge prima parte a Crestei Nordice, între vârful Turnu la 1 911 metri şi Vârful Ascuțit situat la 2 150 metri deasupra nivelului mării. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să urcăm pe traseul „Turnu”, al doilea cel mai dificil din masiv.

Ȋn stânga, Radu urcând pe „Turnu”. Ȋn dreapta: sus vârful Turnu, jos Vârful Ascuţit.

Dimineața, în timp ce savuram o ciocolata caldă, cabanieriul îmi cere să le fac un serviciu salvamontistilor. Despre ce e vorba? Un cuplu vroia să urce pe „Turnu” ca și noi, dar fără să aibă experiența necesară. Fiind, binenţeles, de acord, îi abordez imediat pe cei doi, un băiat şi o fată din Constanţa veniţi şi ei să «cunoască muntele». Le propun să mergem împreună pe traseu. Pentru a-i convinge, am insistat pe faptul ca am parcurs deja acest traseu de doua ori cu Radu şi, deci, e ca şi cum ar merge într-o excursie cu ghid. Ei au acceptat cu entuziasm şi atunci pornim la drum promițându-le peisaje magnifice mai ales în punctul «Balconul Şeii Crăpăturii”.

Din păcate, exact când ajungem acolo se ridică o ceaţă densă care ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de vederea munţilor. Dupa câteva minute, dau semnalul de plecare, în ciuda temerilor pe care Radu mi le şopteşte la ureche. Lui îi era frică că ne surprinde vremea rea pe munte, pe un traseu aşa de dificil, cu cei doi începători cu noi. Din fericire, norii s-au risipit rapid și soarele străluceşte din nou când am ajuns la poalele vârfului Turnu. Cum de aici intram în partea dificilă a traseului, îi anunţ pe cei doi că există reguli clare pe care trebuie să le respecte.

Pe scurt, le spun că ei trebuie să urmeze întocmai instrucțiunile pe care le dau eu sau unul din copii. De asemenea, ei trebuie să urce întotdeauna în urma lui Radu şi Cătălin şi să facă aceleași prize pe stânci ca şi ei. Bărbatul începe să protesteze, dar eu îl întrerup folosind ceea ce lui Cătălin îi place să numească „vocea de avocat a domnului Angelo”. Îl lămuresc în câteva cuvinte că acești copii au mai multă experiență în drumețiile montane decât mulţi alţii mai în vârstă și aparent mai experimentați.

Radu deschide drumul, urmat de fata care trebuie să-i imite mișcările. Urmează Cătălin şi apoi băiatul făcând la fel ca el.

Dupa ce i-am făcut sa înţeleagă că trebuie să accepte şi să respecte aceste reguli, începem să urcăm în ritmul corespunzator unei ascensiuni dificile, adica încet! Iar cei doi, dacă mai aveau vreun dubiu, înțeleg imediat câtă dreptate aveam când ajungem la cel mai dificil punct al traseului. Acesta începe cu o coborâre de aproximativ 10 metri pe o perete vertical, cu prize pe stâncă destul de îndepărtate unele de altele.

Apoi urmeza ascensiunea pe o stâncă aproape verticală, asigurați de un cablu, dar cu foarte puține prize şi aproape imposibil de găsit. Eu urc primul pentru a mă asigura că lanţul ține și că prizele, cunoscute din drumețiile noastre anterioare, sunt încă acolo. Radu, cunoscător la rândul lui de acest traseu, mă urmează încet şi precaut: atât pentru a nu face vreo greşeală, cât mai ales pentru a-i arăta fetei cum să urce peretele. Ea urcă ghidată de Radu care îi indică unde sunt punctele de sprijin pentru picioare, cum să se țină de cablu. Eu, la rândul meu, mă ţin pregatit să intervin în caz de nevoie. Dar totul decurge minunat și ea ajunge în dreptul nostru cu bine şi foarte fericită că a reușit aceasta ascensiune.

La rândul lui, Cătălin urca ca un «pro»: încrezator ȋn el şi fără nici o teamă. Bărbatul îl urmărește cu privirea, încordat și speriat. Când îi vine rândul, el urcă cu atenţie, pretinzȃnd ca nu are nici o problema - nu îşi putea permite să se arate slab ȋn faţa iubitei sale. Odată depăşită această porţiune, restul traseului până pe vârf ni se pare uşor. Este adevărat că mai sunt de traversat câteva porțiuni grele, dar cu un grad de dificultate mai scăzut, totuşi. În vârf, pe Turnu, eu şi copii ne salutăm călduros pentru a marca realizarea noastră. Fata ne priveşte cu o admiraţie nemăsurată în ochi, în vreme ce el face pe fotograful pentru noi.

Acum este momentul în care ei ne spun cât de speriați au fost când am ajuns la pasajul menţionat anterior. Fără noi, acolo, ei ar fi ramas blocaţi: nu erau capabili să urce peretele ei singuri, dar nici nu ar fi avut curajul să se întoarcă pe drumul pe care ajunseseră acolo. Deci, fără noi, ar fi rămas pe loc aşteptând venirea salvamontiştilor. Dar acum, ei se simt foarte în siguranță în compania noastră și vor să continue cu noi pe creastă până la Vârful Ascuţit. Știind deja ce priveliști frumoase ne așteaptă, nu pot decât să fiu de acord cu ei.

Din vârful Turnu începe creasta nordică a masivului. Primii câțiva kilometri sunt pe un traseu destul de ușor, deși o secțiune aeriană este prezentă. Această etapă de creastă destul de lejeră se termină în punctul numit „Padina Popii”, legat de cabana Curmătura printr-o potecă numită „Carol Lehman”, în onoarea marelui alpinist. Drumeţii mai puțin experimentați care doresc să urce sau să coboare din creastă sunt sfătuiți să urmeze acest traseu.

Conștient de dificultatea restului de traseu până la Vȃrful Ascuţit, Radu le propune celor doi să coboare pe acest traseu până la cabana Curmătura. Încăpățânați, dar și îmbătaţi de adrenalină și de frumusețea peisajului, ei refuză și insistă să continue cu noi. Eu sunt de acord; ei sunt obosiți, iar traseul Carol Lehman, fără să fie foarte dificil, nu este totuşi o plimbare prin parc. Așa că le explic lui Radu și Cătălin că e mai bine să continuăm cu ei decât să-i lăsăm singuri. Cel puțin, rămânând cu noi, vom putea să fim cu ochii pe ei, să îi supraveghem să nu facă vreo o greșeală care ar putea duce la un accident. Ca urmare, porţiunile cele mai dificile de le traversăm încet şi cu foarte mare atenţie, iar cei doi îi urmează îndeaproape pe Radu şi Cătălin și le copiază întocmai mișcările.

Sus, Cătălin urmărește cum fata face prizele pe stâncă la coborâre. Jos, Radu coboară sub privirile băiatului.

Desigur, prezența lor ne încetinește ritmul, dar acest fapt vine cu un avantaj: ne oferă mai mult timp pentru a admira natura și peisajele spectaculoase pe care ni le oferă „Craiul”. Imediat lângă Vârful Ascuţit se găseşte refugiul cu acelaşi nume. Aici facem o pauză mai lungă şi ne oferim şi o nouă sedinţă foto. Tot acum întâlnim un excursionist cu care vorbim despre traseele noastre. Şi ce coincidență: el tocmai parcursese creasta de la vârful „La Om” şi pȃnă aici - exact ceea ce voiam și noi să facem în zilele următoare. La rândul său, el vrea să continue pe creastă de aici până la Turnu şi să coboare de acolo la Cabana Curmătura – adică exact traseul făcut de noi. Este o combinație dublu câștig: ne informăm reciproc despre ceea ce urmează pentru fiecare dintre noi!

La scurt timp apoi, ȋncepem să coborâm din creastă către cabana Curmatura, urmând marcajul „triunghi albastru”. Foarte repede, întâlnim singura porțiune periculoasă a traseului: o zonă de grohotiș, adică pardosită cu o grămadă de bucăți de rocă ascuțite de diferite dimensiuni, rezultate din dezintegrarea mecanică a stâncilor. Pentru a ajuta drumeții, un cablu a fost fixat în stânca, la poalele căreia sunt îngrămădite pietrele. Radu şi Cătălin coboară primii, apoi urmează cuplul de prieteni.

Odată trecută această porțiune, restul traseului nu mai prezintă nici un fel de dificultate: este un drum de pământ care coboară prin pădure. Înaintăm foarte încet, căci ziua a fost lungă și dificilă și am trăit multe emoții. Radu și Cătălin sunt deosebit de obosiți mai ales din cauza presiunii pe care le-am pus-o pe umerii lor fragili: să îi supravegheze şi să îi ghideze pe cei doi colegi de drum.

Dar ei s-au descurcat minunat și tovarășii noștri de drumeţie se întorc acasă teferi şi cu amintiri de neuitat pentru toata viaţa lor. Ȋn seara asta, noi nu mai avem puterea să facem nici un foc de tabără, iar mâine va fi o zi de odihnă. Sau.... nu!

Ziua a 4 a: pauză sau…nu

Hotărâsem că această zi să fie dedicată odihnei, înainte de a ne întoarce acolo sus ȋn creastă pentru a continua traversarea sa. Pentru prânz, mergem la cabană să mâncăm și ne petrecem apoi timpul stând la poveşti cu cabanierul şi alţi munţomani. Şi unul dintre ei, auzindu-ne vorbind despre intenția noastră de a parcurge restul crestei, ne sfătuieşte să luăm cu noi apă din belșug, pentru că acolo sus aceasta lipseşte cu desăvârşire. Atunci îmi vine o idee genială: să ducem de astăzi o rezervă de apă acolo sus, lângă creastă. Ȋn felul acesta, vom fi mai puţin încărcaţi mȃine, când vom porni la drum cu restul lucrurilor noastre: saci de dormit, saltele, haine de schimb, mâncare – necesarul pentru a petrece două-trei zile ȋn creastă. Copiii nu au fost încântați că li se strică ziua liberă, dar au admis că ideea este bună.

Pe traseu; am avut şi un moment de râs nebun când am dat peste un grup de oi... săritoare. Depunem sticlele cu apă într-un tufiș de lângă creastă, apoi ne întoarcem la cabană. Ne petrecem restul zilei jucând cărţi cu alţi drumeţi şi povestind istorii de munte. Radu se joacă mai mult cu Murky, câinele cabanei, căzut sub vraja sa, ca atâtea alte animale înaintea lui. De fapt, Murky se ţine atâta după Radu, încât cabanierul declară că îi este frică ca îi va pleca câinele cu el.

Ziua 5 - Spre creastă

Când mă trezesc dis-de-dimineață, îi informez pe copii că, dacă doresc, astăzi putem avea o adevărată zi de odihnă. În timp ce Cătălin încearcă să-mi spună politicos că nu este de acord, Radu este mai direct: „nici nu se pune problema, tati. Dacă suntem de acord, peste trei ore vei avea o altă idée genială de genul: Hai să mergem azi să ducem acolo lângă creastă, unde am pus apa, şi restul bagajelor. Așa, mâine, vom pleca de aici muuuuuult mai mai ușori. Deci, NU. Astăzi vom urca ȋn creastă și diseara vom dormi la refugiul Vârful Ascuţit”.

VA URMA