PIATRA CRAIULUI - DRUMUL CRUCII

Pe 21 iulie 2012, împreună cu Radu, fiul meu cel mare, și Cătălin, prietenul lui din copilărie, formam o solidă echipă plecȃnd să cucerim munţii. Ţinta noastră: masivul Piatra Craiului, munte de legendă, loc mitic. „CRAIUL” pentru munţomani/montaniarzi”, el este Zeul nostru. Ȋl iubim în numeroase cântece. Vârfurile, cabanele și refugiile sale, le evocăm cu respect şi dragoste. Traseele lui, le venerăm. Ȋn primele zile, am parcurs spectaculoasele itinerarii „Crăpătura” și „Turnu”.

Sus: «Crăpătura». Jos: «Turnu». Radu cu tricou alb, Cătălin cu albastru.

De asemenea, am urcat pe vârful „Piatra Mică” și am parcurs creasta nordică a masivului pȃnă la „Vârful Ascuţit” (citiţi: „Piatra Craiului – Consacrarea”).

Sus: Piatra Mică. Jos: pe traseul către Vârful Ascuţit.

Mai jos, povestea parcurgerii crestei nordice de la „Vârful Ascuţit” până „La Om”, precum şi a crestei sudice.

Ziua 5 - Spre creastă

Eram la Cabana Curmătura, la 1.470 metri altitudine, unde ne instalasem tabăra. Când ne-am trezit, le-am spus copiilor că astăzi putem să ne odihnim, dacă vor. Cătălin a încercat să-mi dea de înțeles politicos că nu este de acord. Radu a fost mai direct: „nici nu se pune problema, tati. Dacă suntem de acord, peste trei ore vei avea o altă idee genială de genul: ’Hai să mergem azi să ducem şi restul bagajelor. Acolo lângă creastă, unde am pus apa. Așa, mâine, vom pleca de aici muuuuuult mai mai ușori.’ Deci, NU. Astăzi vom urca ȋn creastă și diseara vom dormi la refugiul Vârful Ascuţit”. Scurt, clar și fără apel. Ȋn consecinţă, ȋn noaptea aceeia am dormit acolo sus, în refugiu.

Plecarea nu a fost ușoară pentru Radu şi Cătălin, pe care i-am obligat să se supună unei „ședinței foto” prelungite. Mulţi munţomani voiau să îi fotografieze: o amintire cu copii care aveau să parcurgă creasta “Craiului”. Morocănoși, Radu mai mult decât Cătălin, au acceptat. Eu, în mijloc, foarte fericit să împărtășesc acest moment cu ei.

Ei erau nerăbdători să plece în creastă, să simtă stânca dură sub talpa bocancului. Să se măsoare cu încercările muntelui. Și asta chiar mai înainte de a ajunge în creastă, pentru că au reușit să găsească un traseu mai dificil, mai stâncos, decvt cel marcat. O potecă paralelă, nu prea departe de „oficială”; era recomandat a o evita, probabil din precauție. Dar Radu și Cătălin au găsit-o perfect adaptată la setea lor de aventură. Eu mi-am acordul condiţionat, contra poze cu ei!

Pe măsură ce ne apropiam de creastă, am adunat și câteva crengi. Nu pentru un foc de tabără, acesta fiind interzis în creastă. Ci unul micuţ, să încălzim apa pentru un ceai și o masă caldă „ca pe vremuri”; dacă tot ne angajasem într-o aventură extraordinară, atunci să o trăim la maximum. Radu și Cătălin m-au ajutat să caut și să car lemnele până sus.

Ziua 6: Creasta

Noaptea în refugiul de la Vârful Ascuțit a decurs foarte bine, confortabil în sacii noștri de dormit. Dar la 6 dimineața, copiii s-au trezit, nerăbdători să plece în ceea ce Cătălin descria ca fiind „aventura vieții noastre”. Evident că au reușit să trezească pe toată lumea în scurt timp, chiar dacă au încercat să nu facă mult zgomot. Dar fără prea mare succes, atât erau de entuziasmați la ideea de a străbate legendara creastă a „Craiului”. Eram mai mulţi în refugiu, dar nimeni nu s-a supărat că a fost trezit mai devreme decât era prevăzut. Dimpotrivă. Cu toţii, munţomani/montaniarzi experimentați, erau fermecaţi de Radu și Cătălin, impresionați fiind de dragostea lor pentru munte. Dar și de curajul și determinarea lor de a parcurge acest traseu cunoscut ca fiind dificil. Şi cu toții au vrut să ȋi fotografieze, să-i felicite și să-i încurajeze. Prin urmare, deși ne-am trezit devreme, am plecat cu destulă întârziere.

Puțin mai târziu, o capră neagră ne-a privit de la distanță. Ca şi cum şi ea ne zicea: „Drum bun. Să iubiţi ce veţi vedea!”

Azi ne-am propus să parcurgem traseul de creastă de la Vârful Ascuţit la Vârful „La Om” (Piscul Baciului). Acesta este cel mai înalt din masiv, având 2.237 metri altitudine. Numit cel mai adesea „La Om”, o referinţă la specia umană în ansamblul său. Timpul indicat pe panoul de orientare: 2,5 - 3 ore. Totuşi, noi credeam că ne va lua mult mai mult, fiind încărcaţi cu rucsaci cu echipament și provizii pentru mai multe zile. Și cu apă, multă apă, că nu există nici o sursă acolo sus! Nici nu aveam intenția să alergăm pentru a stabili vreun record; ne doream să ne bucurăm din plin de frumusețea locurilor.

Și totuși, am parcurs traseul în doar patru ore, inclusiv pauzele făcute pentru fotografii și a admira peisajele. Multe şi minunate, deşi diferența de altitudine între Vârful Ascuţit şi vârful „La Om” nu este mare: 2 150 de metri pentru primul și 2 237 de metri pentru al doilea. Însă, între cele două se găsesc patru alte vârfuri, dintre care cel mai mic are 2.170 de metri, iar cel mai înalt 2.230 de metri. Aşa spus pare simplu, dar pe teren am avut impresia că ne aflăm într-un fel de montagne russe. Drumul nostru părea o succesiune nesfârșită de urcușuri și coborâșuri.

Traseul de creastă din „Crai” este unul tehnic, dificil, chiar periculos ȋn mai multe locuri. Privită de la distanță, creasta pare de imposibil de străbătut. Cineva ar putea petrece ore întregi privind la ceea ce ȋl aşteaptă întrebându-se: „Şi eu pe unde o iau acum?”

De aproape, ȋnsă, imposibilul devine posibil. Ajunși la porţiunile cele mai dificile, observăm că există multe prize pentru mâini și picioare. Cu prudență și fără grabă, putem să trecem aceste pasaje. Şi urcăm prin locuri care păreau inaccesibile de la distanță, coborâm abrupt și utilizăm toate membrele, precum și toți mușchii corpului.

Uneori, mergem pe un poteci de jumătate de metru lățime, cu prăpastii de o parte sau de alta.

La prânz, atingem obiectivul zilei: vârful „La Om” și refugiul situat în apropiere. Urmează sesiunea obligatorie de fotografii, pe care copiii o numesc „Corvoada”. Luăm prânzul și, așezați pe pământ, admirăm peisajele magnifice. Eu mă gândesc deja la ziua de mâine: creasta sudică. Uitasem, însă, de entuziasmul copiilor și de nerăbdarea lor de a continua traseul, de a descoperi şi restul crestei „Craiului”. De bucuria de a parcurge muntele, de a simţi stânca fremătând sub talpa bocancului.

În jurul orei 15, au considerat că ne-am odihnit suficient. Și că trebuie să ne continuăm drumul pe partea de Sud a crestei.

Creasta sudică a Pietrei Craiului.

Cine a avut această idee? Probabil Radu, dar Cătălin l-a susținut cu tărie. Am încercat să le explic că partea asta a crestei e mai puțin frecventată și că aveam puține informații despre ce ne aștepta. Am mai menționat că eram obosiți după marșul de dimineață și că nu eram siguri că vom ajunge la următorul refugiu înainte de căderea nopții. Nici o şansă: adrenalina curgea cu putere în venele lor. Erau atât de dornici să continuăm în mijlocul acestor magnifice peisaje stâncoase.

Cătălin se prefăcea că este receptiv la argumentele mele, aruncând în același timp priviri către Radu, ca și cum i-ar fi spus: „Este tatăl tău, tu trebuie să ȋl convingi să plecăm”. Iar Radu a fost mai ferm decât stâncile care ne înconjurau. Mi-a respins argumentele, evocând măsurile de precauție luate: „Tati, ne-ai obligat să cărăm în spate echipament pentru toate situațiile. Şi atâta apă. Dacă suntem prea obosiți sau dacă se întunecă înainte să ajungem la refugiu, vom dormi sub cerul înstelat; avem tot ce ne trebuie.” Așa că ȋn jur de 15:30, ne-am pus în mișcare. Mă așteptam ca drumul să fie dificil, și așa a și fost.

Pe traseu întâlnim o cruce ridicată în locul în care cineva și-a pierdut viața. Nu este singura din acest masiv, din păcate. În fața sa, le spun copiilor: „În Bucegi, mor ’pantofarii’ (cei care pleacă pe munte în haine de oraș). Aici, în Piatra Craiului, mor drumeții experimentați. Aceia care au considerat că experienţa înlocuieşte echipamentul adecvat. Sau că nu mai aveau nevoie să se informeze de traseu, să se pregătească în avans pentru un drum dificil și periculos. Este una dintre lecțiile pe care muntele ne învață si pe care să le aplicăm și în viață”.

Păstrăm un scurt moment de reculegere şi ne continuăm drumul pe creastă. Flori de colţ ne zâmbesc și ne încântă cu frumusețea lor sălbatică. Floarea este protejată de lege și culegerea ei este strict interzisă. Noi le admirăm fără să le atingem, apoi plecăm mai departe pe traseu. Alți munţomani vor trece pe aici și le vor contempla și ei la rândul lor.

Dar Minunea (minunea cu M) s-a produs puțin mai departe: o capră neagră a apărut în fața noastră. Un adolescent curios? O mămică care voia să ştie mai multe despre puii de Om? Nu știu. Ce este sigur este că el (sau ea?) s-a plimbat în jurul nostru și ne-a observat din toate unghiurile. El (sau ea) a adoptat numeroase poziții, ca și cum ne-ar fi invitat să-l admirăm și să-l fotografiem. La un moment dat, s-a prefăcut că pleacă pentru a se întoarce să se uite şi mai bine la noi. Cred că ea s-ar fi lăsat şi mângâiată, dacă am fi încercat.

Copiii au admirat-o îndelung, entuziasmați de jocul său demn de un podium de modă haute-couture. Când animalul a plecat în cele din urmă, ei au suspinat trişti. Dar căpriţa a plecat aruncându-ne o privire care părea să spună: „Sper că v-a plăcut spectacolul meu”.

Întâlnirile cu floarea de colț și, mai ales, cea cu capra neagră - manechin ne-au dat aripi. Și mai ajungem şi ȋn faţa unei porţiuni de creastă aeriană, lungă și îngustă. Mărginită de prăpăstii de o parte și de alta, ea ar trebui să fie strict interzisă celor care suferă de rău de înălțime. În schimb, acest pasaj îi face fericiți pe Radu și Cătălin, care parcurg acest pasaj aproape ţopăind de fericire. Îi bănuiesc chiar că vor să facă dus-întors, dar se abţin neştiind ce ne mai așteaptă. O precauție care a lipsit altora, care au plătit scump lipsa lor de prudență (cum am văzut mai înainte).

În jurul orei 20,00, în locul stâncilor apare din ce în ce mai mult vegetaţia, arbuştii. Este semnul că traseul de creastă s-a sfârşit, că am ajuns la punctul final al incredibilei noastre aventuri. Curând începem o coborâre ușoară și, câteva minute mai târziu, ajungem la refugiul din Şaua Funduri. Petrecem aici noaptea dormind adânc, după această zi minunată, bogată în peisaje magnifice și întâlniri magice.

O ultima privire către creasta pe care am parcurs-o.

Ultima zi

Ne-am sculat târziu, pentru prima dată de când am ajuns ȋn „Crai”. De aici plecăm direct către Cabana Curmătura, urmând un traseu la poalele muntelui, prin pădure. Altădată, un astfel de drum ne-ar fi plictisit de moarte; astăzi, este exact ceea ce ne trebuia. Ȋn depărtare, vedeam creasta „Craiului” şi ne spuneam: „ieri şi noi eram acolo sus”. Cu mândrie şi nostalgie.

La Curmătura, cabanierul şi cei câţiva munţomani prezenţi ne-au întâmpinat ca pe niște eroi. Au ascultat cu atenție povestea noastră şi au privit pozele noastre. La rândul lor, ei ne-au făcut o mulţime de fotografii. Cabanierul a cerut acordul să afișeze o fotografie cu noi pe un perete cabanei. Astfel, va putea povesti viitorilor săi oaspeți istoria celor mai tineri munţomani care au parcurs vreodata creasta „Craiului”. „Și totodata cei mai entuziaști”, l-a completat Cătălin. La care el i-a răspuns: „De acum voi faceţi parte din legendele Craiului”.

Epilog

Viața și-a urmat cursul. În decembrie 2013, drumurile lui Radu și Cătălin s-au despărțit, când am părăsit definitiv România pentru Franța. Dar expediţia în „Crai”, i-a marcat pe viață. Astăzi, în ianuarie 2025, 13 ani mai târziu, Radu și Cătălin sunt doi adulţi minunați, fericiți în cuplu și cu o carieră profesională de succes. Muntele a devenit MUNTELE: o parte integrantă a vieții lor, o iubire fără limite lui fiindu-i dedicată. De câte ori au ocazia, ei pleaca în drumeţii în munte.

RADU

Sus: stânga – Masiv Vanoise (în Alpi), Vȃrful „Point de l’Observatoire”, 3016 metri. Dreapta – Munţii Pirinei din Franţa.