Piatra Craiului, supranumit "Craiul", este cel mai dificil munte din România, o legendă pentru montaniarzi, pentru pasionaţii de munte. Este străbătut de o mulţime de trasee de drumeție, dar cele mai multe dintre ele necesită un nivel ridicat de experiență pentru a fi parcurse în siguranță. În acela şi timp, el ne oferă priveliștile spectaculoase ale unor peisaje magnifice. În 2010 și 2011, eu și fiul meu cel mare, Radu, l-am străbătut parțial: o initiere în drumeţii montane pentru el, o descoperire a acestui munte pentru mine. Citiți mai jos povestea aventurilor noastre.
2010, prima zi: cabana Curmătura
Pentru prima noastră vizită, am mers pe acest munte cu Florin, nașul lui Radu, și Andreea, fiica lui. Florin urcase acest munte în tinerețe și avea multe amintiri plăcute despre el. Urmându-i sfatul, am decis să ne stabilim tabăra lângă Cabana Curmătura. Pentru a ajunge acolo, am plecat pe drumul care ducea din Zărneşti la Fântâna lui Botorog. De aici, am luat-o pe poteca marcata cu «bandă galbenă» care urcă prin pădure până la cabană.
2011, prima zi: Revenim în "Crai"
Am urmat același traseu și în 2011, când ne-am întors în Piatra Craiului. Doar eu și Radu, dar eram mai bine pregătiți și mai experimentați de aceasta dată. Ca urmare, traseul pe care îl găsisem atât de lung și de obositor anul trecut, ni s-a părut destul de ușor acum, ajungând destul de repede la Cabana Curmătura. La fel de încântaţi ca şi noi, daca nu chiar şi mai mult, au fost câinele și pisica locului, care au căzut imediat sub vraja lui Radu.
2010, a doua zi: Şaua Crăpăturii
Vremea nu este grozavă: ceață dimineața, apoi cer acoperit de nori după-amiază. Se anunță ploaie pentru astăzi. Urmând sfatul cabanierului, ne hotărâm să facem o drumeție ușoară spre Șaua Crăpăturii. Este o drumeţie care ar trebui să nu ne ia mai mult de o oră, fără dificultăți tehnice deosebite, dar destul de fizică. Noi vom face cam două ore să ajungem acolo, mergând prin pădure. Dar peisajul este magnific. Eu și Radu privim vârful Piatra Mică și Crăpătura, cu ochii de îndrăgostiţi, promiţându-ne că vom reveni acolo cândva.
2011, a doua zi: Vârful Piatra Mică
În a doua zi a anului 2011, am decis să urcăm acest vârf situat la 1 816 metri. Dimineaţa era ceață, dar mai târziu a lăsat locul soarelui, aşa că în jurul prânzului pornim la atac. Traversăm Șaua Crăpăturii şi ajungem curând la poalele muntelui. Şedinţă foto cu vârful ca fundal şi apoi începem ascensiunea. Traseul este destul de abrupt și necesită o bună condiţie fizică pentru a-l face. Dar priveliștea munților acoperiți de vegetație este un balsam pentru ochii şi sufletele noastre.
Pe anumite secțiuni, traseul devine „tehnic” și necesită cunoştiinţe de escaladă pentru a-l parcurge în siguranță. De asemenea, nu trebuie să vă fie frică de înălțimi sau să aveți vertij.
De-a lungul drumului, întâlnim o cruce. Un avertisment: muntele ne spune că trebuie să-l respectăm. Lecțiile și legile sale trebuie să fie cunoscute și ţinut seama de ele, altfel el nu te va ierta. Așa am făcut noi și am ajuns pe vârf, puțin obosiți, dar mândri de reușita noastră. Acolo sus, au fost ridicate câteva cruci în cinstea soldaților români care au căzut apărându-și patria în cele două războaie mondiale. Am păstrat un moment de reculegere în faţa lor. Pentru coborâre, am luat-o pe poteca care mergea pe cealaltă parte a vârfului, prin pădure.
La final, un pic obosit, dar mândru de el, Radu se așează pe jos și se odihnește, mâncând un măr. A fost o zi lungă, dar fructuoasă.
2010, a treia zi: Traseul "Turnu"
În a treia zi, dimineața, ne-am întâlnit cu un grup căruia i ne alăturăm. Ei doreau să urce pe vârful Turnu, urmând traseul cu acelaşi nume, care este al doilea cel mai dificil din Piatra Craiului. Întâlnim de-a lungul lui mai multe secțiuni care necesită cunoştiinţe aprofundate de căţărare. Cabanierul a încercat să ne convingă să renunțăm, spunând că nu avem nivelul necesar de experienţă. Ceilalți însă, au refuzat cu încăpățânare să renunțe. Din fericire, doi salvamontişti care treceau prin zonă au fost de acord să ne însoțească. Am părăsit cabana, am traversat Șaua Crăpăturii și ajungem la baza vârfului. Aici începe partea „tehnică”. Cei doi salvamontişti ne dau o scurtă lecție despre cum să urcăm și cum să facem prizele de escaladă. Apoi pornim la drum, iar Radu se avântă curajos, ținând ferm lanțul în mâini.
Şocul surpriză s-a produs cam pe la mijlocul traseului, acolo unde acesta era cel mai periculos. Radu coboară pe coridor, apoi urcă pe un perete aproape drept, echipat cu un lanț. Întreaga scenă se petrece sub privirile unui salvamontist, care se grăbește apoi să plece mai departe. Am fost consternat, în pragul unui atac de cord, și l-am cerut să se oprească și să continue să-l urmărească pe Radu. El îmi răspunde sec: "Fiul dumneavoastră se descurcă de minune, iar eu trebuie să supraveghez scheleții din grup".
De fapt, Radu urcă atât de bine, încât eu trebuie să merg după el. Nu doar pentru a-l supraveghea, ci mai ales ca să copiez mișcările şi prizele pe care le făcea. În sfârșit, ajungem pe vârf și bucuria este imensă: am reușit. Am depășit dificultățile traseului, precum și propriile noastre temeri și limite. Cei doi salvamontişti îl felicită călduros pe Radu pentru performanța sa și îi fac o ofertă imbatabilă: să li se alăture la vârsta de 18 ani. Să devină salvamontist pe timpul verii. Ei îi promit o viață de vis: va câștiga bani și va putea să-și trăiască pasiunea pentru munte. Bonus: o mulțime de fete vor dori să petreacă nopțile cu el. Din păcate, nu a fost să fie, pentru că trei ani mai târziu Radu a plecat definitiv în Franța. Dar pasiunea a rămas: la vârsta de 18 ani, Radu era unul dintre cei mai importanți membrii ai clubului de alpinism din orașul său.
Evident, este imposibil să coborâm pe "Turnu", căci nu avem nivelul necesar de experienţă şi, în plus, suntem destul de obosiţi. Așa că plecăm pe traseul de creastă, care este mai degrabă lejer până la Padina Popii. Acesta este punctul de plecare al traseului „Carol Lehman”, numit și „traseul Salvării” de către salvamontişti. Este ruta pe care trebuie să o urmeze drumeţii mai puțin experimentați, dar care vor totuşi să urce în creastă pornind de la Curmătura. Nici acest traseu nu este ușor, dar nu necesită cunoştiinţe de căţărare, spre deosebire de "Turnu". Energizat de complimentele salvamontiştilor, Radu nu ezită să ia conducerea şi să meargă în fruntea noastră din timp în timp, urmând cu atenţie marcajul "bandă albastră".
În 2011, ziua a treia: din nou pe "Turnu"
Am fost atât de impresionați de acest traseu în 2010 încât am avut intenția de a-l parcurge din nou când ne-am întors în Piatra Craiului în 2011! De data aceasta, am pornit cu un grup de trei persoane care doreau să parcurgă întreaga creastă nordică a Craiului într-o singură zi. Planul nostru era mai puțin ambițios: să parcurgem numai o parte și să dormim într-un refugiu, înainte de a ne continua traseul a doua zi. Ei sunt montaniarzi experimentați, dar și noi am progresat mult faţă de anul trecut. Așa că am pornit de dimineață într-un ritm bun, pe care l-am menținut chiar și pe cele mai dificile porțiuni ale traseului. De câteva ori, Radu chiar s-a aflat în fruntea coloanei, deschizându-ne drumul, și fiind lăudat de colegii noștri de drum.
Facem o scurtă pauză pe vârful Turnu pentru a ne răcori și odihni înainte de a aborda creasta nordică a masivului. La începutul traseului de creastă, soarele strălucea foarte tare și transpiram abundent. Odată depășit punctul Padina Popii, adevărata faţă crestei Craiului se dezvăluie: traseul devine din ce în ce mai dificil și necesită cunoştiinţe de căţărare pentru a înainta. Pe alocuri, lanțurile fixate în stâncă ne permit să depăşim mai în siguranţă porţiunile cele mai dificile.
Dar suntem în munte și vremea se poate schimba brusc într-un interval scurt de timp. Pe măsură ce ne apropiem de vârful Vârful Ascuțit, norii încep să se adune și ceața se instalează încet. Facem o pauză mai lungă pe vârf pentru a mânca, tot așteptând o minune: să revină soarele și vremea bună.
Din păcate, miracolul nu s-a produs și am fost nevoiți să părăsim creasta și să coborâm la Cabana Curmătura pe poteca marcată cu un "triunghi albastru". Și nu suntem singurii în această situație: mai mulți drumeţi fac același lucru. Pentru că muntele are legile lui, iar una dintre ele este să nu-l provoci. Dacă vremea nu este bună, cel mai bine este să te întorci și să revii altă dată. În plus, prima parte a traseului nu este deloc ușoară, ci coborâm o pantă destul destul de abruptă și dificilă. Există chiar și o scurtă secțiune asigurată cu lanțuri pentru a evita alunecarea pe grohotiș.
2010, ziua a patra: Sfârșitul
Intrăm în cea de-a patra zi a primei noastre întâlniri cu "Craiul". Vremea este mohorâtă și ne simțim destul de obosiți după "Turnu" de ieri. Cum nu se anunță vreme bună nici pentru următoarele zile, am decis să ne întoarcem. Radu a fost puțin dezamăgit, dar i-am făcut promisiune solemnă că vom reveni în 2011. Pornim, deci, spre Fântâna lui Botorog, de unde socrul meu ne va lua cu mașina. Alegem traseul marcat cu "bandă albastră" care, după o coborâre mai abruptă prin pădure, ne duce prin magnificul defileu Prăpăstiile Zarneștiului.
Bonus: cu puțin înainte de a ajunge la Fântâna lui Botorog, am întâlnit mai mulți salvamontiști care se antrenau escaladând o stâncă. În grup se aflau cei doi care ne însoțiseră pe traseul "Turnu". Bineînțeles că ne-au recunoscut și ne-au întrebat dacă nu vrem să încercăm și noi. Eu nu mă simţeam în stare, dar Radu a fost foarte interesat și a și urcat ceva metri pe stâncă. Acesta a fost începutul unei pasiuni pe care o practică și astăzi, 15 ani mai târziu.
2011, ziua a patra: pauză forţată
Ziua a patra: zi de repaus. Nu l-am dorit, ci ne-a fost impus de ploaia care căzut toată ziua. Am petrecut-o în cabană, povestind cu alți montaniarzi despre traseele parcurse și uitându-ne la fotografiile cu peisajele din "Crai". După-amiază, am invitat un grup de maghiari să joace UNO cu noi, dar au refuzat pe motiv că nu vorbesc engleza. Atunci, am plecat să fac o siestă în lipsă de altceva. Când m-am întors după câteva ore, sunt toți strânși în jurul lui Radu și fac un efort uriaș să învețe regulile jocului predate în engleză. Și pentru la sfârșitul zilei, Radu va fi reușit să îi facă să învețe suficiente reguli pentru a putea juca.
2011, ziua a cincea: Crăpătura
Este ultima zi: ploaia de ieri se transformă în burniță. Trişti, decidem să plecăm acasă. Dar, într-un ultim gest de bravadă, ca o sfidare la adresa vremii potrivnice, decidem să coborâm pe "Crăpătură". Acesta este unul dintre traseele legendare ale "Craiului" și nu vrem să plecăm fără să-l parcurgem. Este extrem de periculos, deoarece va trebui să mergem peste stânci și pietre devenite extrem de alunecoase, din cauza ploii. Dar "Crăpătura" se deschide în faţa noastră, maiestuoasă, iar noi suntem foarte prudenţi.
Începem să coborâm si noi suntem concentraţi la maxim pentru fiecare pas pe care îl facem, căutând cu atenţie unde şi cum să punem piciorul. Trebuie să evităm să alunecăm, să ne lovim sau rănim.
Şi reuşim: ajungem la capătul traseului în perfectă stare, doar că obosiţi, binenţeles. Suntem extrem de mulţumiţi de noi şi de aventurile noastre noastre. Şi ne luăm angajamentul de a reveni în 2012 pentru a traversa creasta legendară a "Craiului".
Bonus: "Imnul Piatrei Craiului"
Avem un singur Crai ce-aşteaptă neclintit
Cu ale sale creste ce-s roşii-n asfinţit
Plecam sâmbătă seara, urcăm toţi împreună
Şi liberi ca să fim sub cerul clar de lună
Să vii să îl străbatem pe ale sale drumuri
Să vezi cum cresc la brazi cu miile de muguri
Să vezi şi jneapănul cum creanga şi-a plecat
Ce vitregă-i natura şi-i vânt neîncetat
R: Şi vreau să vii şi tu, să mergem împreună
Să împletim acolo a Craiului cunună
Din garofiţe roşii şi din bujori de munte
Din liliac şi flori de colţ cărunte
Hei, hai, liliac şi flori de colţ cărunte
De pleci din Curmătura, traseu pe bandă-albastră
Ajungi în Şaua Caprei, cobori apoi sub creastă
Să treci şi de Găvan, de Padina Închisă
De stânca Orgii Mari şi de Diana stinsă
De vrei să ştii ce-i munte, să urci prin Crăpătură
S-ajungi pe Vârful Turnu, să mângâi stânca dură
Să treci şi de-Ascuţit, Ţimbalele-amândouă
De Vârful Zbirea-Om când ninge şi când plouă
De urci înspre Ascunsă pe Hornul Nisipos
E noapte şi e iarnă şi vântul e tăios
Să simţi rucsacu-n spate, o muncă de Sisif
Şi mâna pe chitară lipindu-se de griff
De pleci din Plaiul Foii pe drumul pietruit
Ai să ajungi la Şpirla, refugiul poleit
Să-i întâlneşti pe Marius, pe Ghimpe şi pe Dan
Şi vei vedea ce-nseamnă să fii un munţoman
Pe Lanţuri de te-ncumeţi în nopţi cu lună plină
Şi prin zăpada-naltă să tai poteca lină
Când ochii tăi se-nalţă spre bolta înstelată
La crucea unei fete să-ngenunchezi o dată
Când râuri de sudoare-ţi vor şirui pe faţă
Să ai credinţă-n tine şi-ncredere în viaţă
Aicea sus pe munte nimic nu e uşor
Mai bine staţi acasă în poala mamelor.
Comments