"PRAFTICA" ȘCOLARĂ ÎN COMUNISM

Aceasta este o poveste de sclavie modernă combinată cu munca forțată a copiilor. Așa se întâmplă astăzi în țările comuniste și așa a fost în România, pe vremea dictatorului Ceaușescu. Noi doi, Angelo și George, am trăit-o pe pielea noastră între 1985 și 1989, când am fost elevi la liceul Mihai Viteazul din București. Rockeri și karateka, noi am combătut cu înverșunare. Citiți povestea noastră în cele ce urmează.

Practica și stagiile profesionale

În țările democratice, acestea permit copiilor să dobândească cunoștințele necesare pentru a-și alege profesia, pentru a învăța o meserie. În țările comuniste, în schimb, sunt folosite ca să sporească producția industrială: elevii sunt puși să muncească asemenea oricărui muncitor, dar fără vreo plată și vreun drept (nu că muncitorii obișnuiți ar avea prea multe). Așa s-a întâmplat mereu în România în timpul regimului comunist. Și încă și mai mult pe vremea lui Ceaușescu, care stabilea în fiecare an cât să fie producția realizată de către elevii de liceu în timpul orelor de „practică industrială” (prescurtat „practică”). Pe lângă această „practică industrială”, elevii și studenții trebuiau să lucreze și în construcții și agricultură (citiți pe blog: „Copii, munca forțată și educația în Comunism”).

Teoria „Strungului”

Pe tot parcursul liceului a trebuit să studiem o materie numită „Utilajele și Tehnologia Lucrărilor Mecanice” (U.T.L.M.): procesele și procedeele tehnice pentru lucrul la strung, uneltele folosite, piesele de realizat etc. Făceam foarte multe ore, aproape mai mult decât la orice altă materie. Notele obținute erau foarte importante, căci determinau unde vom lucra la terminarea liceului. Media obținută era unul dintre principalele criterii care determinau „repartiția”: unde te trimitea Partidul să muncești la sfârșitul liceului (că nu decideau nici întreprinderea și nici elevul!). În general, o medie foarte bună asigura repartizarea într-o întreprindere prestigioasă. Profesorii de U.T.L.M. nu erau profesori adevărați, ci ingineri sau maiștri. Unii atât de incompetenți, încât fuseseră trimiși la școală în loc să lucreze în fabrici și uzine. O adevărată mană cerească, deoarece ne-au facilitat sarcina de a obține medii rezonabile, trișând fără rușine, desigur.

Copiatul

Ne pregăteam special pentru când aveam lucrări (numite „extemporale”), teze sau urma să fim ascultați la oral la U.T.L.M. Ședințele noastre de pregătire erau mai intense decât cele de la lansarea ChatGPT sau iPhone. Cantitatea de „inteligență” implicată o depășea cu mult pe cea pentru pregătirea unei dezbateri în alegerile prezidențiale din Franța sau SUA. Am făcut analize atât de strălucite pentru a determina când urma să ne dăm o lucrare sau să fim ascultați la oral și pe ce subiecte, încât puteau concura cu cele mai bune analize ale evoluției prețurilor acțiunilor la bursele din New York sau Paris. Am inventat mii de strategii briliante cum să copiem fără să fim prinși. Realizarea „copiuțelor” era o muncă de artizanat, George fiind expertul nostru numărul unu. Lucrând la ele, cred că el ajungea să știe totul pe dinafară (ha! ha! ha!). Colegele noastre Delia, Narcisa și Magda au scris nenumărate foi cu subiectele cele mai susceptibile de a face obiectul unei lucrări sau extemporale. În consecință, de mai multe ori, „profesorii” de U.T.L.M. s-au trezit cu jumătate din clasă dând foile cu același text și același scris. Din fericire, inteligența nefiind punctul lor forte, acceptau explicațiile noastre întortocheate fără să le pună la îndoială. Iar atunci când, totuși, nu vroiau să „închidă ochii”, o mită discretă rezolva problema.

„Practica”

În general, fiecare liceu avea cel puțin două „Ateliere” amenajate ca o hală de producție a unei fabrici, cu tot echipamentul necesar. Pentru ca liceul să producă numărul de piese stabilit de Ceaușescu și Partidul Comunist, erau programate două săptămâni de „practică” la fiecare patru săptămâni de școală. Dacă prima săptămână de vacanță coincidea cu ultima săptămână de „practică”, aceasta din urmă înlocuia o săptămână de școală. Pe hârtie, cei care lucrau cu elevii erau maiștri experimentați, specializați în îndrumarea muncitorilor începători. În realitate, aceștia erau fie cei mai slab pregătiți, fie cei care ar fi trebuit dați afară (ceea ce nu se putea, însă, căci în comunism toată lumea trebuia să muncească). Iar Negulescu aparținea de una din cele două categorii.

Cine era Negulescu?

Era unul dintre maiștrii angajați de liceul nostru, responsabil de Atelierul numărul 1 de la subsolul instituției de învățământ. Lui i-a fost încredințată sarcina de a ne transforma în strungari (sau „prelucrători prin așchiere”, potrivit denumirii oficiale) de înaltă calificare. A fost un eșec total! Nu a fost vina lui, mai ales că el era destul de limitat ca intelect, chiar și printre profesorii liceului nostru. Care nici ei nu excelau la capitolul respectiv, fiind angajați pe „pile” sau pe șpagă, cum era regula în România comunistă. Negulescu era scund, slab, avea un vocabular limitat și făcea grimase tot timpul. Dacă ar fi trăit în Marea Britanie, am fi crezut că Rowan Atkinson l-a creat pe Mr. Bean luându-l ca model: semănau perfect.

Începutul

Negulescu a început prin a ne prezenta Atelierul, strungurile, ce făceau acestea și uneltele folosite de strunguri, numite „cuțite”. Apoi ne-a cerut să facem ordine și curățenie în atelier. Nu ne-a deranjat, pentru că, oricum, intenționam să ne prefacem că facem treabă. Cu toate acestea, spre sfârșitul primului trimestru, relațiile cu el au început să se deterioreze. Pretențiile sale în materie de ordine și curățenie deveneau din ce în ce mai obositoare. Fără prea multă convingere, colegii noștri au încercat totuși să facă ceva minim. Degeaba, căci noi, Angelo și George, am făcut totul atât de prost încât, la sfârșit, atelierul era într-o stare de mizerie și de dezordine mai mare decât la începutul școlii (ha! ha!).

Recuperare – recondiționare

În al doilea trimestru, Negulescu ne-a dus în depozitul cu piesele deja realizate. Acolo era o cantitate enormă, dar toate erau defecte. El ne-a anunțat că va trebui să le „recuperăm”, adică să le reparăm, să le transformăm în piese bune. Această cerință ne-a lăsat perplecși, iar la început am crezut că glumește cu noi. Cu toate acestea, el era cât se poate de serios. În consecință, am petrecut primele săptămâni de „practică” învățând să pilim și să folosim șublerul și ciocanul. Și apoi, „înarmați” cu asemenea cunoștințe foarte folositoare (ha!), a trebuit să începem să lucrăm la „rebuturi”. Era o muncă repetitivă și obositoare, dar inutilă: nimeni, nici măcar cei mai corecți sau îndemânatici dintre noi, nu a reușit să repare măcar o piesă. Cu timpul, plictiseala s-a instalat în rândurile noastre. Munceam degeaba și ni se părea că totul era o bătaie de joc la adresa noastră. Starea noastră de spirit a fost cel mai bine exprimată de Cristina: „Ultima perioadă de practică mi-a ucis jumătate din neuroni”.

Din „Rebuté”, piese noi

Când vorbea despre piesele defecte, Negulescu nu spunea „rebuturi”, ci „rebuté”, folosind inconștient participiul trecut al verbului francez rebuter. Ceea ce ne provoca mereu enorme hohote de râs. El nu înțelegea de ce noi ne amuzam atât de tare, așa că ne întreba „De ce râdeți?”. Iar noi îi răspundeam cu niște explicații atât de fanteziste, că el nu mai înțelegea nimic. Când vedeam ce grimase făcea încercând să își dea seama despre ce vorbeam, noi râdeam încă și mai tare. Mai târziu, am creat chiar și un cântec despre „rebuté”, un adevărat imn al orelor de „practică”. După trecerea timpului, am uitat versurile. Ne mai amintim doar refrenul, care era: „Din rebuté piese noi”. Îmi amintesc, însă, cum ne-am disputat cu privire la ritmul muzical al cântecului: noi îl voiam rock, în timp ce colegii noștri preferau muzica grupului disco Modern Talking, foarte popular în acei ani. Fiind în majoritate, ei au câștigat. Așa că noi a trebuit să continuăm să muncim în zadar pentru a recupera „rebuté”, cântând în același timp imnul pe această muzică. Dar poate că din cauza asta ne-a venit „Ideea”.

Se trece la... aplatizare

Bine de știut: piesele „rebuté” aveau forma literei H. Defectul consta în lungimea diferită a celor două linii paralele, ceea ce făcea ca ele să fie prea lungi și curbate către exterior. Pentru a le „recupera”, lungimea excesivă trebuia eliminată prin pilire, iar partea curbată trebuia netezită cu ciocanul. Băieții pileau, iar fetele dădeau cu ciocanul, căci piesa trebuia să fie lovită cu delicatețe, fiind fragilă. Dar, la un moment dat, Cristina s-a săturat să tot bată piesa cu ciocanul și i-a cerut ajutorul prietenului ei Bălășescu (poreclit „Bălă”). Un băiat solid și forțos, care din două-trei lovituri a aplatizat piesa fără să vrea. Eu, Angelo (sau poate că a fost George?) am avut atunci „Ideea”: să facem la fel cu toate piesele. Am și organizat un concurs, ca să fie distracția mai mare.

Competiția

Am format mai multe echipe din doi băieți: unul ținea piesa cu un clește și celălalt o ciocănea cu ciocanul. Scopul: cât mai multe piese extraplate într-un timp limită, de câteva minute. Premiul? Probabil că admirația fetelor. Din păcate, s-a văzut repede că echipa „Bălă – Iulică”, cei mai puternici din clasa noastră, câștiga în fața tuturor. Atunci noi am avut ideea de a trișa. Am propus să înlocuim cronometrul cu un cântec, imnul nostru: adică durata probei să fie egală cu durata interpretării imnului. Și am încercat să trișăm cântând mai lent decât ceilalți. Degeaba: echipa Bălă - Iulian a făcut la fel și a câștigat din nou!

Detenție (ha! ha! ha!)

Când a înțeles ce am făcut, Negulescu a făcut o criză de nervi refuzând să mai lucreze cu noi. Niciun alt maistru nu mai era disponibil. Atunci, conducerea liceului a decis să ne pedepsească pentru ultimele săptămâni de „practică”. Detenție: adică să stăm toată ziua într-o sală de curs, fără să facem nimic. O decizie idioată: profesorul care trebuia să ne supravegheze trebuia să-și țină și orele de curs în același timp. Deci, el venea la început să facă prezența și apoi pleca la ore. Pleca el, plecam și noi: în iunie era vreme frumoasă afară și mergeam să ne plimbăm prin parcuri, la cinema sau să jucăm fotbal. Eram câștigătorii! Și alături de noi au fost câștigători și „urmașii” noștri: cei care au făcut „practică” în anii următori. Ei nu au mai trebuit să muncească să recupereze piesele defecte. Că nu mai rămăsese nimic după trecerea noastră, din cauza concursului!

Întoarcerea fiilor risipitori

La sfârșitul primului an de „practică”, Negulescu fusese convins că nu va mai avea de-a face cu noi. Dar colegul său mai șmecher a dat o șpagă bună directorului liceului ca să nu îi fie încredințată „clasa problemă”. În consecință, la începutul clasei a 10-a, Negulescu s-a trezit cu noi în atelierul său și însărcinat cu „Nobila misiune de a ne transforma în strungari capabili să facă piese perfecte pentru patria-mamă” (cum zicea Ceaușescu). Șocat, stupefiat, el s-a uitat la noi de parcă am fi fost morți-vii, în timp ce noi, îmbrăcați în salopete, intram în atelierul său declarând sus și tare că suntem gata să învățăm să lucrăm la strung. Dar el ne-a trimis să măturăm curtea liceului. Noi am comentat, amuzați, că el spera să ne țină la mătură cel puțin până la Crăciun. Desigur, a trebuit să renunțe repede la planul său și să ne învețe să lucrăm pe strunguri. Că producția cerută de Partid nu se putea realiza singură!

Muncitori „de mâna a doua”

Lucrul la strung era dificil, repetitiv, obositor și necesita dexteritate. Era și periculos, iar noi eram complet neprotejați. În România lui Ceaușescu, nu se găsea de nici unele, cu atât mai puțin echipamente de protecție pentru noi, bineînțeles. Accidentele se puteau întâmpla oricând, cum a mai fost cazul în trecut. Dar totul era mușamalizat și nimănui, în afară de familie, bineînțeles, nu îi păsa. Autoritățile, inclusiv conducerea liceului, erau interesate numai și numai de producție, adică să producem numărul de piese cerut de Partid. Pentru ei noi eram muncitori „de mâna a doua”, de o valoare redusă. Totuși, am avut noroc și nu s-a înregistrat niciun accident în clasa noastră. Probabil din cauza zgomotului de... „Metal”.

„Metale” grele și foarte grele

Așadar, trebuia să lucrăm cu metalul, eu, Angelo, și George fiind fani de... Metal. Muzica „Metal”, un subgen al rockului. Într-adevăr, cu câteva luni în urmă, o întâlnire neașteptată ne-a propulsat în universul fanilor muzicii rock, al rockerilor. Apoi, totul s-a succedat foarte repede și, la începutul celui de-al doilea an de liceu, am devenit fani Metallica (citiți „Libertatea și bastonul: întâia cronică a generației rock” pe blog). Așa că noi auzeam riffurile unei chitare electrice, un bass profund, în zgomotul strungurilor. Probabil din acest motiv munceam din greu la strunguri, în timp ce colegii noștri mai mult se prefăceau. Nu că ar fi fost vreo diferență: chiar dacă ei ar fi lucrat serios, noi nu produceam decât rebuturi. Dar totul s-a schimbat în ziua în care am descoperit „riffurile de chitară”!

Legătura intrinsecă între cuţitele de strung şi Jason Newsted

Într-o zi, George (sau eu, Angelo?) a reușit să spargă un cuțit de strung, chiar dacă era făcut dintr-un aliaj mai dur decât metalul pe care trebuia să-l lucrăm. Ni s-a părut că zgomotul produs sună ca un solo de chitară electrică. După o analiză intensă, am decis că sunetul era asemănător cu solo-urile noului basist al trupei Metallica, Jason Newsted. Colegii noștri erau convinși că era doar un sunet de metal stricat, fără sens. Dar ce știau ei despre muzica adevărată? Lor le plăcea muzica disco, pe care noi o părăsisem pentru „Metale”. Am dezbătut, dar nicio tabără nu a renunțat la poziția sa. Soluția găsită: să spargem mai multe „cuțite” ca să vedem cine avea dreptate. Puțin mai târziu am găsit că putem face încă și mai bine: să „paralizăm” aceste „mașini infernale” (porecla dată strungurilor de o colegă, Anca). Dar pentru a reuși, trebuia să îl scoatem din joc pe Negulescu.

Dezbină și stăpânește

Folosind mijloace viclene, am deturnat atenția lui Negulescu și l-am împiedicat să descopere prea repede că numărul de cuțite de strung scădea din vina noastră. Am profitat de conflictul dintre el și colegul său, maistrul responsabil de celălalt atelier, și i-am spus că acesta îi fura din scule când ieșea cu noi în pauză. Și ca să fim și mai convingători, i-am ascuns și alte piese – pile, câteva bonfăiere și cuie de bolt – în plus de cuțitele de strung sparte de noi. Astfel, tot timpul mai erau și alte piese lipsă din inventar. În consecință, Negulescu ajunsese să își petreacă pauzele în atelier și ieșea afară în timpul orelor, când stăteam noi de pază la atelier (ha! ha! ha!). Ideal era când ieșea să bea pe ascuns (fiind un mare amator al rachiului pe care colega noastră Delia i-l furniza cu regularitate ca să îi motiveze absențele). Atunci stătea în afara atelierului cu orele. Urmarea: eram suficient timp fără supraveghere și puteam testa liniștiți diverse modalități de spargere a cuțitelor de strung. Era și asta o artă! Nu era un lucru ușor de făcut și a trebuit să ne folosim atât mușchii, cât și creierul. Bineînțeles că, într-un târziu, Negulescu a descoperit adevărul, dar înainte de asta noi reușisem să scoatem din funcțiune și câteva strunguri.

Strungurile, trase pe linia moartă

Informație: strungul are un sistem de prindere cu trei „fălci” care se închid pe cuțit și îl țin ferm în poziție în timp ce bara de metal este transformată într-o piesă specifică. Strungurile au devenit o țintă predilectă pentru noi atunci când au mai rămas prea puține cuțite de spart. Totul a fost posibil cu ajutorul și colaborarea entuziastă a tuturor colegilor noștri; unii se ocupau să îi distragă atenția lui Negulescu, precum Delia cu „poțiunea” ei magică. Alții căutau metode de rupt „fălcile” strungurilor, veriga lor slabă. Cei mai îndemânatici și cei mai forțoși lucrau neobosit alături de noi pentru atingerea scopului final: să le facem inutilizabile.

Strunguri... de neînlocuit

Evident că un mare scandal a izbucnit atunci când Negulescu a descoperit strungurile stricate. Și, bineînțeles, noi am fost imediat arătați cu degetul, că tot eram noi „vinovații de serviciu”. Ceea ce, de fapt, era cam adevărat! Ne-am apărat cu tărie susținând că Negulescu era de vină, pentru că ne-a obligat să lucrăm la strung, încă înainte ca noi să fi dobândit competențele necesare. Cum contrariul nu a putut fi dovedit, conducerea liceului nu a dispus nicio sancțiune împotriva noastră. Oricum, noi fuseserăm deja sancționați extrem de sever pentru comportamentul nostru de la manifestația de 1 Mai (citiți „Marea evadare de la defilare: 1 Mai 1987”, pe blog). Desigur, am fost obligați să despăgubim liceul. Dar numai pe hârtie, că în realitate părinții noștri nu au dat nici măcar un leu. Ar fi fost inutil: banii erau, dar nu puteau fi cheltuiți, pentru că nu era mai nimic de cumpărat. De exemplu, strungurile destinate să le înlocuiască pe cele stricate de noi urmau să fie livrate liceului peste zece ani (sau cam așa ceva). Așa că, pentru „practica” din clasa a XI-a, clasa noastră a fost trimisă la „Atelierul secret”.

Atelierul secret

De fapt, liceul nostru mai avea încă un atelier situat într-o clădire închiriată la o școală câțiva kilometri distanță. L-am numit „atelierul ascuns”, deoarece numai conducerea liceului știa de existența sa și nimeni altcineva. Motivul l-am aflat de la maiștrii care lucrau acolo: ei făceau acolo producția care ar fi trebuit să fie realizată de elevii liceului. Datorită acestei șmecherii, liceul nostru putea să susțină în fiecare an că a făcut „planul” de piese, îndeplinind, deci, misiunea dată de tovarășul Ceaușescu. Era o performanță cu care puține școli se puteau mândri!

Flaubert și eșecul comunismului

Maiștrii erau doi, unul avea cam 30 de ani, iar celălalt 40 de ani; amândoi erau specializați în prelucrarea prin așchiere sau strungărie. Primul pretindea că era un „intelectual” și citea clasici francezi, precum Flaubert. Dar urmărea textul cu degetul și avea lângă el un dicționar explicativ pe care îl consulta adesea, probabil pentru a afla sensul cuvintelor. Un adevărat autodidact! Celălalt era o enciclopedie sportivă ambulantă, cu vaste cunoștințe despre nenumăratele sporturi. Împreună formau un duo prietenos cu care am dezvoltat o relație bună încă de la început. Ei știau perfect ce făcusem înainte; de altfel, noi fusesem trimiși acolo în speranța că acest duo ne va învăța să fim „responsabili” (ha! ha!) și să facem strungărie. Aveau ei reputația de „duri”, dar erau și suficient de versați ca să înțeleagă cu cine aveau de-a face. În consecință, de la bun început ne-au anunțat că nu vom face nimic în atelierul lor. Ei vor lucra toate piesele în locul nostru și vor completa documentele care să ateste că am dobândit toate competențele necesare. Gândindu-ne astăzi, la ani de zile după acele evenimente, putem spune că acesta este unul din motivele pentru care comunismul a eșuat. Era un sistem bazat pe propagandă, manipulare, minciuni și absența recompenselor reale. Dar ne-a învățat să devenim cameleoni, să ne adaptăm la orice situație pentru a supraviețui.

Caietele „Oracol”

Pentru a ne ocupa timpul pe durata orelor și săptămânilor lungi de „practică”, citeam și scriam, între altele. Aproape fiecare avea un caiet numit „Oracol”, în care ceilalți colegi erau invitați să scrie ce credeau ei despre prietenie, dragoste, despre viitoarea lor profesie și o mie alte subiecte. Eu, Angelo, scriam la romanul științifico-fantastic „Vulturul”, început anul trecut și cu mare succes la public: colegii noștri. În fiecare zi, ei citeau ultimele pagini pe care le scrisesem. Mai jucam, de asemenea, fotbal, tenis de masă, șah, dar făceam și lungi plimbări în cele două parcuri din apropiere. Ideale pentru plimbările în cuplu, pentru unii dintre colegii noștri, mai norocoși. Plus alpinism!

Fotbal și alpinism

De ce nu? Atelierul nostru era mai bine protejat decât Fort Knox sau Banque de France: avea o ușă metalică la intrare și un grilaj solid în fața ferestrelor. Fetele au avut ideea de a se cățăra pe el, în timp ce maiștrii jucau fotbal cu băieții, pentru o vizualizare perfectă a meciului, de la înălțime. Cei care nu jucau li se alăturau fetelor în aceste impresionante sesiuni de alpinism. Până în momentul în care grilajul s-a desprins din perete și a căzut, din fericire fără ca să fie rănit cineva! L-am pus la loc fixându-l cu iederă; de la distanță, totul arăta la fel ca înainte. Cum eram cam la sfârșitul anului școlar, maiștrii nu au sesizat „aranjamentul”. Nu ne-am gândit vreodată la momentul în care grilajul, precar instalat, a colapsat; asta s-a întâmplat cu siguranță după plecarea noastră în vacanță. Ne imaginam, însă, maiștrii noștri dorindu-ne toate cele bune și adresându-ne urări prețioase (!) nouă, mamelor noastre și, în general, familiilor care au adus pe Terra asemenea genii în devenire. Noi preferăm să ne amintim de plăcerea cățărării pe grilaj, ca și de felul în care escaladam un gard ca să ieșim din curtea școlii când plecam de acolo.

Săriturile

Încă din primele zile, a fost evident că programul de 6-7 ore pe zi de „practică” nu putea fi respectat. Noi începeam să ne plictisim după două-trei ore, iar maiștrii aveau piese de făcut în locul nostru. Așa că ei ne-au permis să plecăm pe ascuns după trei-patru ore petrecute în atelier. Cum nu puteam să ieșim pe ușă principală, plecam pe cea din dos: sărind zidul care împrejmuia școala. Aveam un loc unde lipsea partea de sus și, în plus, o movilă de pământ fusese construită să faciliteze saltul. Pe partea cealaltă, aterizarea se făcea de la o înălțime de vreo doi metri, deci trebuia să fim atenți la aterizare să nu ne rănim. Dar era plăcut, mai ales pentru băieți, când colegele noastre cereau să fie prinse în brațe la aterizare.

„Instrucțiuni” de supraviețuire

Plecam noi mai devreme, dar respectând strict „instrucțiunile” date de cei doi maiștri. Prima: să nu spunem nimănui ce făceam noi cu adevărat acolo. A doua: să nu trecem prin preajma liceului la un moment al zilei când profesorii și directorul ne credeau muncind din greu în atelier. Ca urmare, la sfârșitul clasei a 11-a, conducerea liceului a fost convinsă că eram pregătiți pentru etapa următoare: în clasa a 12-a urma să facem „practica” într-o fabrică de elită. Acolo unde puteam fi „repartizați” să lucrăm la sfârșitul liceului. Doar că noi, odată ajunși acolo, ne-am grăbit să demonstrăm cât de mult s-au înșelat. Și asta încă din prima zi, când l-am întâlnit pe „Mare Șef”.

Prometeu și găinile în stare de ebrietate

Era înalt, burtos, îmbrăcat la costum și cravată. Cu ochelari de soare negri! Foarte sigur pe el, se uita la noi ca și cum am fi fost mai puțin decât pământul pe care îl călca. Ne-am întâlnit cu el în curtea întreprinderii; noi credeam că el trebuia să ne arate uzina și strungurile pe care să lucrăm. În realitate, nici gând de așa ceva: el venise să se prezinte ca fiind Secretarul Organizației Partidului Comunist din fabrică. Adică „Stăpânul”, șeful cel mare, un Prometeu zburător în fața unui număr considerabil de găini dezorientate și neștiutoare. Adică noi. A continuat apoi să înșire avantajele unei relații „speciale” cu el, holbându-se cu nerușinare la sânii și picioarele colegelor noastre. Dar când a vrut să o mângâie pe o colegă, noi ne-am pus în fața lui și i-am zis scurt: „tai-o de aici, gagiule”. A deschis gura, probabil să ne amenințe, iar noi ne-am pus într-o poziție de atac de karate. După ce înfruntasem peste vară greutățile și pericolele Retezatului (citiți «Retezat 1988 – Atunci când a început totul» pe blog), unul ca el nu ne mai producea nici un fel de emoție. Înțelegând rapid cu cine are de-a face, tipul a plecat în graba mare, spunându-ne că va veni un maistru „care o să aibă el grijă de noi”.

Maistrul

Și a venit: la aproape 40 de ani, scund și voinic, cu un aer de bătăuș. Părea să fie în permanență în căutarea cuiva asupra căruia să își impună autoritatea, iar noi eram ținta ideală în ochii lui. Ne-a arătat în grabă strungurile, cuțitele, ce piese trebuia să facem și magazia de unde să luăm ce aveam nevoie. Apoi a început să ne țină un discurs-fluviu, cam incoerent, despre așteptările Partidului Comunist și ale tovarășului Ceaușescu, bla, bla, bla. Evident că încetasem să îl ascultăm din secunda doi. Când a înțeles că vorbește la pereți și nimeni nu îi mai dădea vreo atenție, a început să țipe la noi. Tocmai ce spusese că, dacă îi vom greși cu ceva, ne va pune el la punct fluturând pumnul în aer, că a venit șocul: duo-ul «Bălă-Iulică», fiecare mai mare decât poarta fabricii, se postează în fața lui și-l informează că ei sunt disponibili pentru o „discuție în particular”. Acum, de preferință. Tipul se uită la ei stupefiat. Apoi ne vede pe noi, Angelo și George, cum ne apropiem în viteză urlând la colegii noștri să se dea la o parte că „asta e treaba noastră”. Înțelegând cam cu cine are de-a face, a făcut cel mai inteligent lucru cu putință: a plecat și el în mare viteză. Și din pragul ușii, ne-a anunțat că se va întoarce mai târziu pentru a ne evalua munca. Care muncă? Dezastrul ce a urmat!

Din nou, performanță! La superlativ

Până la sfârșitul săptămânii, nimeni nu a venit să ne supravegheze sau să ne verifice, să vadă sau să evalueze ceea ce munceam noi. Iar noi am realizat o muncă de o calitate excepțională, după modelul celei realizate în clasa a 10-a. Adică: o mulțime de cuțite de strung sparte, câteva strunguri scoase din funcțiune și o cantitate uriașă de piese numai bune de aruncat la gunoi. Îngroziți de „performanțele” noastre, conducerea fabricii a decis să ne țină într-o sală de ședință pentru tot restul anului. Cu instrucțiuni precise: să nu ieșim de acolo până la sfârșitul programului. Și mai ales, să nu cumva să ne calce piciorul nici măcar un centimetru în interiorul fabricii. Noi le-am respectat întocmai: veneam dimineața, făceam prezența și apoi plecam către destinații mai prietenoase: parcuri, terenuri de sport sau cinematografe. Cu acordul tacit al conducerii întreprinderii, foarte fericiți că scăpa de noi și nu le deranjam muncitorii din uzină.

Sempaiul

Dar noi, Angelo și George, eram curioși să aflăm ce înseamnă munca în fabrică. Așa că, ignorând instrucțiunile conducerii, ne-am plimbat prin halele de producție și am vorbit cu muncitorii. Iar într-o zi, l-am întâlnit pe Sempai (asistentul lui Sensei, instructorul nostru de Arte Marțiale), care era maistru în fabrică. De atunci, ori de câte ori aveam „practică”, mergeam să îi vorbim; iar el ne povestea despre artele marțiale, despre fundamentele lor, despre procedeele și tehnicile specifice. De asemenea, ne vorbea despre valorile vehiculate de Artele Marțiale, în directă opoziție cu cele ale Partidului Comunist. Ceea ce explica de ce practicarea lor era interzisă în comunism. Bonus: el ne-a ajutat enorm la „proba practică”.

Examenul practic

De știut: Ceaușescu și Partidul Comunist nu voiau „intelectuali”, ci muncitori, oameni simpli, mai ușor de mulțumit și de controlat. Chiar și de la un liceu ca al nostru, poate cel mai bun din țară, majoritatea elevilor ar fi trebuit să meargă la fabrică și nu la facultate. Prin urmare, o parte importantă din media generală de la Bacalaureat era rezervată unei „probe practice”: prezentarea unei piese făcute de noi la strung și explicarea modului în care am realizat-o. Și spre marea surpriză a conducerii liceului, noi, eu și George, am fost cei care am obținut cele mai bune note la această probă. Că piesele noastre fuseseră făcute de Sempai, bineînțeles. Iar am dat explicațiile cele mai clare și mai profesioniste – mulțumită Sempaiului, care ne-a pus să învățăm totul pe de rost.

Epilog

Procesul prin care noi trebuia să devenim strungari de înaltă calificare a eșuat lamentabil, atât pentru noi, cât și pentru colegii noștri. Dar cu toții am dobândit alte „competențe”, extrem de valoroase. Dar unele de neimaginat de maiștrii și profesorii noștri din liceu: erau exact OPUSUL a ceea ce au vrut ei să ne învețe! Urmarea: cariere frumoase și reușite profesionale de excepție! Deci, la final, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și să adresăm un enorm „vă mulțumim din suflet” tuturor profesorilor noștri din liceu, „profesorilor” de UTLM și maiștrilor în frunte cu Negulescu. Vă mulțumim pentru tot ceea ce ne-ați „predat”. Fără să vreți… ha! ha! ha!