PRINTRE RAFTURI, PRINTRE LUMI

Era înconjurat de catacombe de hârtie, unde rafturile urcau ca niște arbori seculari, adăpostind mii de cărți - unele tinere, cu miros de cerneală proaspătă, altele ofilite ca frunza toamnei. Biblioteca nu era doar o cameră, ci o inimă cu bătăi de pagini: îi sugea zilele ca o viță de vie setoasă, dar îi dădea înapoi tihnă, toamnă după toamnă, primăvară după primăvară. Un templu de refugiu cu pereți îmbrăcați în tăceri tipărite. Camera - o grotă cu amintiri - plutea în penumbră, de parcă lumina n-ar fi îndrăznit să strice vraja. Afară, ziua, un pumn de cenușă udă picura pe geam o simfonie stinsă. Aerul mirosea a gând ascuns în bețișoare parfumate, iar în șemineu, buștenii trosneau ca niște povești vechi, redeșteptate de foc. Parfumul de lemn ars îi deschise porți nevăzute către alte lumi, unde gândul călătorea desculț, uitând drumul înapoi.

Stătea în fotoliul lui bătrân și loial, cu brațele de piele care-l strângeau ca niște mâini tăcute de prieten. Fiece scârțâit era o amintire care se dezmorțea. Pe biroul de lemn masiv, tocul și caietul străluceau așteptându-l ca niște confidenți nerăbdători. Cartea citită cu o seară înainte îl golise de vlagă, dar și de griji. A început să scrie - nu ca să spună, ci ca să tacă altfel. Împături un bilet și se lăsă înapoi, privind în colțul întunecat al bibliotecii, unde o pânză imaginară se țesea cu fire de memorie. Nu-și mai amintea de ce începuse să scrie bilețele pentru prăjiturile cu noroc. Era el, scribul anonim al speranțelor fragede, țesător de sensuri în hârtie mototolită. Oare își punea cineva întrebarea cine le scrisese? Poate că nu conta. Poate că tot ce conta era jocul acela tandru cu sinele, acea dorință de a crede. Îi urmărise adesea cum își domoleau tremurul de emoții cu nepăsare exersată. Iar la final, zâmbetul lor era punctul din finalul propoziției lui. Akili se ridică, ca un vis întrerupt, și stiloul său, însetat de singurătate, își primi din nou hrana. Scrise în grabă câteva cuvinte și se apropie de fereastră. Ploaia curgea pe geam ca o partitură lichidă, și gândul îl luă din nou de mână. Din palma lui alunecă biletul, pe care se înălțase, cu litere mari: „Ploaie, foc, melancolie, stare-n suflet, bucurie…” Și plecă, în tăcere, înapoi spre lumea lui de dincolo de hârtie, cântând în șoaptă singurătatea în ritmul ploii.