SAYONARA, HIDRĂ GEORGISTĂ!

Nicușor este omul simplu, implicat civic, care pare să-i enerveze pe unii dintre semenii noștri tocmai pentru că… nu înjură. Nu urlă, nu amenință, nu își suflecă mânecile să dea „cu brandul”. Nu bate cu pumnul în masă, nici măcar cu pixul. Nu e omul „spectacolului”, ci al cifrelor, al deciziilor calculate, al coerenței. Este, înainte de toate, un matematician respectat — fost olimpic internațional, cu o minte limpede și o modestie de-a dreptul iritantă pentru cei obișnuiți să confunde agresivitatea cu carisma. Știe administrație publică, dar nu face din asta un show. Nu se dă rotund. Nu joacă teatru. Își face treaba.

De astăzi, este și președintele tuturor românilor. Da, un președinte cu tramvaiul, cu pantofi curați dar neostentativi, cu vorbă calmă, fără echipă de băieți în trening după el. Un președinte care, în loc să amenințe cu „decaparea sistemului”, reconstruiește, șurub cu șurub, o arhitectură de stat care nu scârțâie la prima ploaie. Pentru că altfel ne-am fi scufundat de tot în abisul dictaturii hidrei cu două capete. Unul grotesc — pardon, georgesc — tot timpul transpirat de griji inventate și sloganuri sforăitoare, cu degetul mereu îndreptat spre dușmani imaginari. Celălalt fanfaronesc — pardon, simionesc — etern încruntat în oglindă, gata să salveze țara de la un pericol pe care tot el l-a fabricat, printre selfie-uri cu steagul. Într-o Românie unde decența a ajuns să fie suspectă, iar competența — subversivă, Nicușor rămâne o anomalie fericită: un om normal, capabil, discret. Tocmai de aceea, incredibil de periculos pentru sistemul lor. Că va face bine sau nu, parcă nici nu mai contează. Pentru alternativa reprezentată de descreierații antisistem, până și nulitatea solemnă a lui Iohannis devenise suportabilă. Într-o lume în care alegerea părea să fie între ridicol și catastrofă, ideea unui om normal — fără isterii, fără urlete, fără fantezii de salvator național — a devenit, brusc, revoluționară. Cu siguranță, Nicușor va greși. Dar va greși omenește — mici stângăcii administrative, poate un interviu plictisitor, o conferință prea tehnică. Nu greșeli mari, nu ticăloșii. Așa cum îți scoți, neatent, un mucus din nas într-o zi proastă: da, e neplăcut, e stânjenitor, dar nu e un capăt de țară. Și totuși, mulți oameni cu care am vorbit mi-au spus că asta este motivul pentru care nu-l votează. Li se pare respingător. Li se pare că „nu dă bine”. Li se pare că nu inspiră. Li se pare, probabil, că președintele trebuie să fie un actor cu PR bun, nu un om real. Dar hai să ne uităm la cealaltă tabără. Nu la muc. La minciună crasă, la acel conspiraționism violent, la agresivitate și delir. Și da — la agresarea sexuală a scroafei, ridicată la rang de simbol politic de către unul dintre „alternativii” antisistem. Asta nu mai e stânjenitor? Pe ăsta îl puteți vota? E bolnav. E degradant. Și e, aparent, „mai acceptabil” pentru un segment alarmant de mare din publicul românesc decât un om care nu pare suficient de „cool”. Trăim vremuri în care decența pare slabă, în care tăcerea pare vinovată și în care normalitatea, când se întâmplă, pare o greșeală de sistem. Nicușor, cu toate stângăciile lui, e o excepție. Și poate chiar ultima noastră șansă să tratăm politica nu cu frenezie, ci cu rațiune. Fără show, fără isterii, fără scroafe. Doar oameni.

Dar, firește, trăim într-o țară unde dacă nu gesticulezi isteric și nu urli „Aloooo!” în fața unei camere de telefon, riști să fii considerat lipsit de „prezență”. Adevărul e că Nicușor nu inspiră teamă, nu îți dă sentimentul că va răsturna mesele din instituții și nici nu promite să scoată sabia lui Ștefan din Muzeul de Istorie. În schimb, citește. Studiază. Face comparații între proiecte urbane. Între o conferință despre tramvaie și o filmare cu drona pe lângă o mână de călugărițe, evident că viralul învinge. Și totuși, cu o încăpățânare suspect de tăcută, Nicușor rezistă. A construit bucată cu bucată o credibilitate care nu urlă, dar nici nu cade la prima adiere de tabloid. E exact genul de om care nu are „consultant de imagine” pentru că… nu are imagine. Are realitate. Merge cu metroul. Bea cafea din aceeași cană de ani de zile. Își uită umbrela la birou. Nu face live-uri din mașină, pentru că nu-și filmează volanul — îl conduce. Desigur, asta nu e suficient pentru un popor care l-a votat pe Simion pentru „carisma de bar”. Am ajuns să confundăm țipătul cu sinceritatea și atacul grobian cu forța morală. Când „georgescul” urlă despre patriotism cu mâncarea între dinți, lumea aprobă: „Măcar are sânge în el!” Când „simionescul” stă cu privirea aia fixă, de parcă se luptă cu un demon invizibil, publicul zice: „Asta da hotărâre!” Între timp, Nicușor își face treaba. Mai uită să se uite în cameră la interviuri, mai stă cu mâinile în buzunar, mai bâiguie tehnicisme. Nu inspiră, dar construiește. Nu emoționează, dar funcționează. Nu promite, dar semnează. Și poate tocmai asta e, în tăcere, revoluționar. Poate că e primul om care nu vrea să fie salvatorul nației, ci doar un funcționar care nu fentează. Un președinte care nu vine cu „viziune”, ci cu fișe de lucru. Nu vrea să rescrie istoria, ci să repare conducte, să reorganizeze instituții, să plătească la timp facturi — lucruri abominabile, desigur, pentru spectrul emoțional al alegătorului român. Dar, vorba lui Cioran, „suntem o țară în care eșecul pare o formă de destin și succesul, o impolitețe”. Așa că nu-i exclus ca, într-o zi, să-l regretăm și pe Nicușor. Când ne va fi din nou foame de liniște și sete de o frază fără majuscule. Până una-alta, Nicușor a ieșit președinte. Da, acel Nicușor: fără filtru de Instagram, fără ciorapi colorați, fără rețete de sarmale la podcasturi. Matematicianul tăcut, cu pungi de pungi în bucătărie și copii de dus la școală, s-a așezat, fără tam-tam, pe cel mai vizibil scaun din țară. Și acum că s-a așezat, ne vine greu să ne ridicăm noi din fotolii: încă nu știm dacă să ne bucurăm sau să ne cerem scuze că n-am crezut. Hidra, între timp, își trăiește ultimele spasme. Nu cu demnitate, ci cu spume. Nu cu onoare, ci cu urlete și teorii despre sorosiști, cipuri și latrine ideologice. O vedem cum se zvârcolește, cum dă din cozi, cum își mușcă singură capetele — grotescul georgesc și fanfaronul simionesc — până ce rămâne doar o pată difuză de ridicol pe asfaltul fierbinte al unei veri electorale. Sayonara, hidră! Pleci fără glorie, fără imn, fără conținut. Pleci cu live-ul în buzunar și cu pamfletul scris de propriile-ți prostii. Pleci în neant, ca un e-mail nesemnat, cu subiectul „Ați greșit destinatarul”. Noi rămânem. Cu speranța că, de data asta, poate, în loc de o revoluție, vom avea — ce nebunie! — o guvernare.