TEOREMA RECHINILOR

Pe Nicușor Dan l-aș fi votat. Sincer. Și acum mă felicit că nu mai am drept de vot. Măcar am scăpat de dilema de a alege între dezamăgire și dezamăgire. Omul este matematician. Și ce performanță! A reușit să facă praf toate ecuațiile bunului-simț. La matematică o fi fost strălucit. În politică, însă, pare să fi descoperit o formulă revoluționară: schimbi axiomele după interes, muți necunoscutele după nevoie și, când apare contradicția, declari solemn că știi de o sută de ori mai bine. Aici intervine celebra replică prezidențială: „Știu de 100 de ori mai bine.” Extraordinar! Aristotel, părintele logicii și al silogismului, probabil ar fi închis cartea și ar fi plecat acasă. Nu pentru că n-ar fi înțeles propoziția, ci pentru că ar fi vrut să afle când anume „știu eu mai bine” a devenit argument. „Știu de 100 de ori mai bine” nu demonstrează nimic. Este doar varianta prezidențială a lui „pentru că așa spun eu”, multiplicată cu suficientă aroganță încât să pară autoritate. Și aici este adevărata surpriză: transformarea.

În doar un an, politicianul care părea făcut din principii a căpătat toate virtuțile clasice ale politicianului uns cu alifiile puterii: alunecos, lent când trebuie să răspundă și brusc foarte agil când trebuie să se adapteze. Piele de șopârlă politică. Temperatură nouă? Altă poziție. Altă presiune? Altă explicație. Altă întrebare? Altă ceață. Și-a uitat rădăcinile. Sau poate că noi am avut naivitatea să credem că le avea. Electoratul nu l-a votat din entuziasm. Pentru mulți, a fost un vot de nevoie, într-un moment în care alternativa părea și mai rea. Iar acum, aceiași oameni privesc cu stupefacție cum omul prezentat drept alternativă începe să se acomodeze tocmai cu mecanismul pe care trebuia să-l schimbe. S-a apropiat de vechea gardă, de veteranii politici ai lui decembrie ’89, de personajele care au făcut carieră în secolul trecut și care, asemenea unor funcționari eternizați în funcție, par hotărâte să prindă și următorul secol în aceeași funcție. Și când vin întrebările incomode? Nu vine răspunsul. Vine ceața. „Nu asta am spus.” „Nu înțeleg întrebarea.” „Situația este complexă.” Iar dacă toate acestea eșuează, apare arma nucleară: „Știu eu mai bine.” Perfect. Atunci putem desființa presa, întrebările, dezbaterile și logica. Nu mai este nevoie de argumente. Avem un om care știe. De o sută de ori. De ce? Nu contează. Știe. Aceasta este noua matematică prezidențială: demonstrația devine opțională, explicația devine suspectă, iar certitudinea personală ține loc de probă. Și ce frumos se potrivește totul cu ascensiunea sa! Cel care părea că nu știe să joace politica a învățat regulile cu o viteză uluitoare. Aproape că ai impresia că a făcut un master accelerat în politică românească, cu sistemul însuși pe post de profesor. Iar aici începe povestea cu adevărat savuroasă: mărirea și decăderea matematicianului tocilar. Băiatul cu formulele, graficele și hârtiile, outsiderul care părea prea serios pentru fauna politică, ajunge șef peste sistemul pe care mulți sperau să-l reformeze. Ce ironie monumentală! Din banca matematicianului, direct în fotoliul puterii. Din afara sistemului, în centrul lui. Din critic al mecanismului, administrator al acestuia. Iar acum trebuie să înoate. Nu într-un bazin olimpic, unde există reguli, culoare și arbitri. Ci în oceanul politic românesc. Printre rechini. Rechinii vechi ai sistemului, cu costume impecabile, funcții, relații, reflexe de supraviețuire și o memorie politică atât de selectivă încât uită tot ce trebuie uitat și își amintesc perfect tot ce le folosește. Iar matematicianul nostru înoată printre ei, probabil convins că și oceanul poate fi rezolvat printr-o ecuație. Numai că aici există o problemă pe care niciun manual de matematică nu o rezolvă: rechinii nu respectă teoremele.

Și uite așa, băiatul care părea că vine să schimbe sistemul a ajuns șef peste sistem și înoată liniștit în același acvariu cu cei pe care alegătorii săi îi voiau plecați. Aceasta este, în fond, tragedia grotescă a transformării sale: Mărirea: matematicianul outsider ajunge președinte. Metamorfoza: descoperă că puterea are propriile reguli. Decăderea: începe să vorbească limba sistemului. Finalul: înoată printre rechini și ne explică, doct, că știe de 100 de ori mai bine. Poate că știe. Dar există o mică problemă. Românii văd. Iar uneori, când un politician îți spune că știe de 100 de ori mai bine, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să te uiți în jur și să întrebi simplu: Dacă știi atât de bine, cum ai ajuns să înoți tocmai cu rechinii?