VLAD LA BOTEZUL ALPILOR

Deşi trăim ȋn Franţa de peste 10 ani, Vlad, fiul meu mai mic, și cu mine am descoperit magnificii Alpi abia în vara anului 2023, ȋn vacanța la Saint-Colomban-des-Villards, la poalele masivului Belledonne. Şi a fost ocazia perfectă pentru ca Vlad să descopere drumețiile montane și să se îndrăgostească de munte, cu stâncile, lacurile și pășunile sale. Citiți mai jos povestea primei sale drumeții şi cum Vlad devine un munţoman, un pasionat al muntelui.

Vlad şi Lac Balmette.

Saint–Colomban-des-Villards

Această localitate se află la jumătatea distanței dintre ieșirea 26 „Vallée des Villards” de pe autostrada A43 și „Col du Glandon” (Pasul Glandon în romȃnă), un traseu foarte apreciat de bicicliști. Situată la 1.100 metri altitudine, la aproximativ 20 de minute cu mașina de la autostradă, comuna este înconjurată de un lanț de vârfuri înalte, printre care „Grand Truc”, 2209 metri, și „Frumezan”, 2261 metri. Iarna, comuna este una dintre porțile de acces ȋn domeniul schiabil Les „Sybelles”.

În stânga: Les Sybelles. În dreapta: sus, vârful Frumezan; jos, Grand Truc.

În timpul sezonului „alb”, este posibilă practicarea de diverse sporturi de iarnă pe acest domeniu cu piste pentru toate nivelele. Vara, din localitate se poate pleca pe numeroase trasee de drumeții montane trecând pe lângă stâne, prin păşuni alpine şi păduri către lacuri de munte şi piscuri. Localitatea este compusă din mai multe cătune ale căror case, strânse unele lângă altele, ȋși păstreze farmecul lor avut dintotdeauna.

În același timp, comuna s-a dotat şi cu o infrastructură turistică de calitate, atrăgând mulți turiști, atât iarna, cât și vara. Stând acolo ȋntr-o pensiune pe timpul vacanţei noastre, de la fereastră, am admirat ȋn fiecare zi o priveliște pe care Vlad a descris-o ca fiind demnă de o carte poștală.

Trebuie spus că nu am şomat – imediat ce ne-am instalat, am şi plecat să ne plimbăm. Atât pentru ca Vlad să se obişnuiască cu bocancii lui de munte nou-nouţi, cȃt și pentru a vizita localitatea. Destul de repede aerul tare de munte ne-a făcut o foame cumplită pe care am potolit-o cu mezeluri locale, absolut delicioase. Vlad decretând că sunt cele mai bune mâncate vreodată, decidem că picnicurile pe care le vom face în timpul drumețiilor noastre vor avea la baza aceste minunate produse culinare.

Apoi ne continuăm plimbarea prin localitate și ajungem în fața bisericii – element central al fiecarei localităţi din Franţa. Aici se află „Arborele”: un tei vechi de câteva sute de ani. Un panou ne informează că a fost plantat în timpul domniei lui Henric al IV-lea (1589 - 1610). În 1981, a rezistat unei avalanșe care a distrus casa situată în spatele său, iar ȋn 2013, a fost desemnat „Arbre remarquable de France” (Copac remarcabil al Franței) - singurul din Savoie, potrivit localnicilor.

Apoi, ne îndreptăm spre locuinţa noastră pentru o noapte de repos binemeritat. Mâine e ziua traseului „Balmette”: botezul Alpilor pentru Vlad.

Traseul „Balmette”

Pentru a intra pe traseu, trebuie să urmăm „drumul forestier de Frumezan”, care pornește din spatele bisericii. Este asfaltat, dar foarte îngust și denivelat pe alocuri. Lățimea sa nu permite ca două mașini circulȃnd în sens opus să se întâlnească simultan; cum, ȋn general, oamenii urcă până la prânz și coboară după-amiaza, nu există, ȋnsă, probleme de circulație. După șapte kilometri și jumătate și paisprezece serpentine, ajungem la locul numit „Cabana de Frumezan” (1 840 metri), unde se poate parca. Traseul pleacă de aici, este bine marcat cu panouri vizibile de la distanţă, iar pașii numeroșilor drumeți care ȋl parcurg ȋn fiecare an au creat o potecă uşor de urmat.

Poteca începe cu o urcare ușoară, care ne lasă suficient timp să ne obișnuim cu efortul, dar și să admirăm Valée des Villards de sus, de pe ȋnălţimi. De altfel, această parte este şi denumită „Balconul Văii Villards” fiind destul de uşor de parcurs. Ea se termină la poalele vârfului Frumezan, unde Vlad nu are ȋncotro şi trebuie să se supună la „supliciul vacanţelor cu tati” – şedinţele de pozat!

Continuând drumul, ajungem şi la pasajul cel mai dificil: zona avalanșei de stânci coborȃnd dinspre vârful Frumezan. Pentru a accentua pericolul, ȋn marea lor majoritate, aceşti bolovani de forme și mărimi diferite au muchii ascuțite și sunt într-un echilibru instabil, pe o pantă. Există un traseu de ocolire a acestei porţiuni, facând traversarea sa mai puţin periculoasă, dar Vlad il refuză net. Mai mult: este atât de ȋncântat de acest pasaj pe stȃnci, ȋncât nu e mulţumit să ȋl parcurgă o singură dată. Se duce şi se ȋntoarce de la un capăt la altul de câteva ori.

Vlad și dragostea sa pentru piatră, pentru „Majestatea Sa Stânca”.

Şi, din fericire pentru el, aventura pe stȃnci nu se termina aici; câteva sute de metri mai departe, intrăm în „Depresiunea Balmette”. Aici poteca devine din nou pietroasă, cu bucăţele de stâncă presarate pe ici si colo. Chiar dacă nu sunt la fel de impresionante precum celelalte, totuşi, ne face mare plăcere să înaintam călcȃnd pe ele. Apoi poteca alternează apoi între secțiunile în care mergem pe pământ și cele în care sunt mai mult stȃnci sub paşii noştri Iar pentru a spori plăcerea drumeţiei, parcurgem o bună parte din traseu sub ochiul vigilent a unei sentinele cocoțate pe o stâncă: o magnifică capră neagră (ȋn franceză „bouquetin”, tradus literal prin „ibex”, versiunea din Alpi a caprei negre din Carpaţii romȃneşti) .

Şi dintr-o dată Lacul Balmettes, situat la 2190 metri de altitudine, apare pe traseul nostru. Îl admirăm ȋn trecere, ȋncȃntaţi de culorile sale, dar nu ne oprim ȋndreptȃndu-ne către Pasul Balmette, situat la 2460 metri altitudine. Acesta este obiectivul drumeţiei noastre de astăzi şi el ne atrage, aşa cum fierul atrage un magnet. Vlad mă tachinează zicȃnd că el este disponibil pentru o ședință foto cu lacul, iar eu îi răspund că vom face una o data ce vom ajunge acolo sus, pe trecătoare. Şi totuşi, ne abatem din drum, căci Vlad a zărit o pată albă la poalele unei stânci și vrea să se uite mai de aproape. Eu ȋi spun că e zăpadă, iar el se uită mirat la mine: "Zăpadă la sfârșitul lui iulie?” Dar odată ce ajungem acolo, constată şi el că, ȋntr-adevăr, că este zapadă.

Iar admiraţia şi ȋncantarea lui ȋn faţa muntelui și a minunăţiilor se amplifică. Ocolul pe care Vlad l-a impus ca să vedem zăpadă eternă de la peste 2000 de metri altitudine ne-a făcut să părăsim poteca marcată, dar ne-a şi adus mai aproape de trecătoarea noastră. Iar cȃnd ajungem acolo, frumusețea peisajului ne taie respirația. Vlad se așează pe o piatră plată și largă ca un scaun şi de acolo contemplă vârfurile și munții care ne înconjoară. Este pur şi simplu vrăjit de tot ceea ce poate vedea cu ochişorii lui frumoşi. Oboseala provocată de urcarea pe o pantă destul de abruptă și în afara potecii marcate dispare ca și cum n-ar fi existat niciodată. Peisajele pe care le vede acum vor rămâne pentru totdeauna gravate în mintea și inima lui.

Fără să o spuna direct, este evident că dragostea lui pentru munte devine eternă din acest moment. Stăm acolo mai mult de o oră, dar care trece pentru noi într-o clipită, apoi plecăm pe drumul de întoarcere. Înaintăm încet, căutând cu privirea caprele negre pe care le văzusem la venire. Ca să nu ne dezamăgească, ele își fac apariția, singure sau în grup, pentru a bea, a se hrăni sau poate pur și simplu pentru a se plimba prin fața noastră. Sunt destul de timide și rămân la distanță. Nici noi nu încercăm să ne apropiem prea mult pentru a nu le deranja.

Pășunea și lacul sunt teritoriul lor, iar noi suntem doar vizitatori care trebuie să îsi respecte gazdele. De asemenea, ne mai oprim să observăm și să analizăm niste structuri din lemn si metal care seamănă cu gardurile unei curţi. Așa le-am considerat noi la început, înainte de a găsi explicația buna: acestea sunt instalate ca protecţie împotriva avalanșelor, pentru ca torenţii de zăpadă să nu coboare în vale peste casele oamenilor.

Curând ajungem din nou la porţiunea cu grohotiş și, la fel ca la venire, Vlad refuză să îl ocolim. De data aceasta, însă fiind obosit, el îl parcurge o singură dată, cu cea mai mare atenție și sprijinindu-se pe mâini când e nevoie. Dovada că, de la prima sa ieșire în Alpi, Vlad a învățat cea mai importantă lecție: muntele este prietenul tău, atâta timp cât îi arăți dragoste și respect. Asta înseamnă să înveți cum se merge pe munte, unde și cum să păşeşti, să te sprijini și cum să te ții corect. Dacă nu arăți respect muntelui, acesta te va pedepsi, mai devreme sau mai târziu.

Și norocul ne-a însoțit până la final: terminăm traseul, urcăm în mașină și ajungem acasă. La scurt timp apoi, ploaia se dezlănțuie, în timp ce noi privim de la fereastră vârful Frumezan înconjurat de nori.

Epilog

Doi ani mai târziu, acum câteva zile, îi spuneam lui Vlad că am intenţia să scriu povestea primei lui drumeţii în Alpi. Iar el mi-a zis să scriu cum a fost atunci când ne-am plimbat pe lânga un lac şi am admirat caprele negre,. Şi cum am ajuns noi acolo sus, la o trecătoare de unde am admirat îndelung munţii si piscurile lor măreţe. Uitase numele lor, dar imaginile sunt întipărite pentru totdeauna în mintea şi în sufletul său.