Zdrobit de sete, rătăci în lung și-n lat să-și răcorească sufletul. Nu găsise însă nici o picătură de apă. Nici în stânga, nici în dreapta, mai aval sau mai la deal. Putea muri în orice clipă, ucis de soarele măreț, fără putință de scăpare. Buzele-i erau strivite de nebunia îndepărtată, căzute-n părți, nemângâiate și crăpate.
Fizic, se topise de mult, călare pe fetele-i Morgane, asudând, târându-și după el canistra goală și visele apuse... Plescăia încet, căutând să nu-și înghită limba umflată și roșie, la fel de arătoasă că o tărtăcuță-n pragul culesului. Opri și se-așeză, preț de-un minut, ca să-și mai tragă sufletul. Gândea. Fântâni și inundații, ape multe și frumoase. Dulci, cu gust de piersici, sau poate de lămâie. Irigații, ude și-arteziene, toate îi ardeau sângele fără culoare și-l făceau să se dilueze, ca la un semn. Stupefiat și surprins, șocat și confuz, porni din nou spre nu-se-știe-care-țintă. Delirul însă-i continuă, și-adus de spate, se subție văzând cu ochii-n ceața primitoare a nisipului înfierbântat de vânt. Lumina întunecată se zărea spre orizont, însă vai!, toridul ardea în continuare dinspre niciunde spre oriunde. Era târziu și nu credea c-o să mai iasă din beleaua asta. Trist și fără de speranță, amețit de viața ce pleca încet din trupul său, ca un chin nestăvilit și-o veșnică durere. Ura căldura și nisipul, ca și pe sine. Respiră greoi și-atent să nu se înece și se rugă să se sfârșească și să nu mai sufere. Și-atunci se întâmplă minunea. Una ce apare la mia de ani, în verdele moment de disperare. Mare, semeț, greoi și-adus de spate, iată norul cocoșat și bun. Cerul se-ntunecă și se porni simplu, ca într-o ploaie oarecare. Iar Vlad căzu pe spate, obosit și fericit, adormind molcom...
コメント