AKILI

Pășea abătut pe cărăruia îngustă. Era-n amurg și fluturii albaștri fugeau din calea lui, spre nicăieri. Genunea îl pândea la fiece pas, în stânga, în dreapta, obosită și puțin mirată. Se-abătuse prea mult din drumul obișnuit. Catârii treceau pe-aici, muți și neștiuți, străbătând poteca la pas, același pas, mereu același. Nici nu știa de ce urcă mereu. Nici nu ghicea de ce un flutur are-așa culoare. Și nu-și putea ascunde-n sufletul pierdut, acea rumoare.

Pietre măcinate de vremea potrivnică ieșeau zdrobite de sub tălpile bocancilor săi, mulțumite că-i încetinesc osânda, fericite că-i zădărnicesc dorințele. Pe-aici, prin Anzii peruvieni, unicul mijloc de transport era asinul. În peisajul aspru și rece, rămâneai uimit de cadența copitelor prietenului urecheat, pe potecile ades înșurubate-n nemișcarea turfului vulcanic. Un turf sărac, dar falnic de bogat, brăzdat de-o irizație și-o strălucire acută, învins de iarna ce-arăta ca o cucută. Dar el nu avea acest prieten și bătea îngustul drum la pas, mai obosit ca niciodată. Căile de acces arătau că tăiate de un fierăstrău gigantic, pierdute-n piscurile-nalte. Munții-i apăreau verzui, negri, poate-un pic gălbui, cu pete mai albe, ce nu puteau fi altceva decât zăpadă. Sau poate sare, sau chiar nori. Avea de luat o hotărâre, ba una foarte importantă. Se tot gândea cum să-și înceapă călătoriile. Să bată lumea-n lung și-n lat era dorința lui cea mare. Și, mai devreme sau mai târziu, avea s-o pună-n aplicare. De ce tocmai de-aici și chiar de-acum, n-ar fi putut spune, dar nerăbdarea-l mânca de viu, atingându-i nervii-ntinși la maxim. Ajunse-n fața colibei din pietre și privi încă odată cerul. Stelele-și aliniaseră lacteele cai, desenându-și măreț traiectoriile. Puzderia lor îi însuflețea simțurile. Gândea și pentru ele, trăia pe lângă ele, murea puțin cu ele. Și le simțea aproape, pândindu-i viața complicată și aducând-o-n fața lumii. Intră prin ușa-ngustă, aprinse un opaiț și-și pregăti culcușul. Pe aici nu mai călcaseră decât vreo doi păstori, ce-și călătoreau lamele spre smocurile de iarbă dinspre nord. Parcă-i vedea acolo, tăcuți și neștiuți, în colțul cel întunecos, dormind pe jos, visând frumos. În vatră aprinse-un foc timid și in inima lui se făcu lumină. Rostise-o hotărâre, ca într-o făgăduială înțeleaptă pentru viață și bine. Deodată realizase c-avea să plece-n călătoria vieții lui. Și-avea să-și spună numele prin toată lumea, in toate împrejurările, cu toate ocaziile. Avea să cunoască oameni, cu necazurile și bucuriile lor, avea să străbată epoci și să-și rostească numele alături de prieteni. Avea să înceapă chiar de mâine, ș-apoi de poimâine, ș-un alt mâine, răspoimâine. Și tot gândind profund, Akili adormi visând.