Din visul lui nu rămăsese decât zarva. Și durerea întoiegită-n dreptul inimii, ca șarpele înfipt în prada încă vie. Uitase ce fusese înaintea lui și nici ce va urma nu își putea închipui. Năpasta îl lovise ca o suliță și se gândea la ce avea de făcut în continuare. Să meargă înainte, spre țărmul neatins de ape sau să își ducă osteneala înspre nord, cu conștiința faptului că avea să își înfunde viață în vreun sat pustiu, cu ceva case și o bodegă, ca într-un spațiu imposibil și abstract.
Atunci o luă spre miazănoapte, târându-și greu bocancii îmblăniți. Și-ajunse în satul pe care îl știa atât de bine, în dreptul casei părintești, acum pustie. Ușa grea-murdară se ținea în balamaua ruginită, scârțâindă și urâtă. O împinse și intră. Mirosul greu, de pește sărat învechit, amestecat cu lapte acru, îi năvăli din nou în creier, țintuindu-l locului și amintindu-i de vremurile copilăriei. Când tatăl lui punea masa în bucătăria mică. Și-l aducea aminte perfect: înalt, puternic, cu barbă blondă încâlcită și țepoasă, aplecat ușor asupra fiecărei farfurii, în care punea doi-trei cartofi și o bucată mare de pește uscat. Plescăi ușor și simți parcă gustul sărat, puțin afumat și piperat. Și-o văzu și pe mama. În colțul cel mai depărtat, înfofolită în șalurile mari, de-un negru aproape verde, ațâțând focul, singurul din toată casa. Lua tacticoasă bucata de balegă uscată și o potrivea bine, în ambele mâini, înainte de-a se hotărî în ce direcție s-o arunce. Și-atunci când o făcea, icnea. Privea în jur mulțumită, iar focul vioi îi bucura fața. Și nu știa de ce, dar amintirea aceasta îl făcea să-i dea și o lacrimă. Dureros de singur, privea la păianjenii cei mari, uscați de atâta moarte și înghețați în pânzele groase, la tabla ruginită ce își zicea mașină de gătit, la hornul dărăpănat și trist de atâta liniște. Și-atuncea îl împunse iar parfumul amintirilor. Căzu ușor pe patul cel butucănos și rece, încercând să-și aducă aminte clipa. Cea din urmă, când fusese fericit pentru ultima oară. Amețit, visând târziu și greu de-atâta dor, își lasă capul să curgă în stratul de licheni și în perna prăfuită. Și clipa îl învălui ușor, cu sentimentele înfipte în cuptor, cu viața toată prinsă în dogor, pe Aleodor, visătorul de la pol.
留言