Marcel Ciolacu este precum o ceață de dimineață care se risipește fără să fi lăsat vreo impresie – incolor, inodor, insipid, un maestru desăvârșit al mediocrității. Politica pare pentru el o mare liniștită în care plutește apatic, fără vreun curent care să-l miște și fără vreo scânteie care să-i lumineze traiectoria. Un campion al non-performanței, e mai degrabă o decorativă plantă de birou decât un lider capabil să inspire vreo schimbare sau să tulbure ordinea existentă. Ciolacu este genul de personaj care transformă banalitatea într-o artă și stăpânește perfect meșteșugul evitării oricărei controverse reale – un Hamlet fără dileme, un Sisif care nici măcar nu încearcă să urce bolovanul pe deal. Își construiește imaginea pe o simplitate ostentativă, o iluzorie virtute care, de fapt, ascunde absența oricărei profunzimi. Dacă politica ar fi un roman, Ciolacu ar fi nota de subsol pe care nimeni nu se obosește să o citească – prezent, dar perfect dispensabil.

Această simplitate, mai degrabă lipsă de substanță ambalată cu grijă, nu e deloc întâmplătoare. În loc să devină o platformă pentru autenticitate, ea se transformă într-o armă subtilă, aproape perversă, menită să rezoneze cu românii simpli. Ciolacu oferă ceea ce mulți nici nu știau că își doresc: o oglindă palidă, șlefuită din mediocritate, în care să-și vadă propriile frământări și aspirații înfățișate de un model nesofisticat. Este un pariu riscant, dar meticulos calculat, care îi permite să-și păstreze aura de „om al poporului” – acel lider care, departe de a intimida prin competență sau printr-o viziune prea ambițioasă, pare suficient de familiar și de accesibil încât să devină "de-al lor". Într-o lume unde promisiunile mărețe sunt privite cu scepticism, strategia sa de a îmbrățișa banalitatea funcționează. O capcană rafinată, în care publicul nu-și dă seama că, de fapt, nu liderul le oglindește existența, ci îi plafonează aspirațiile. Ciolacu, însă, nu se rezumă la statutul unui simplu avatar al banalității. Dincolo de această mască de om obișnuit, se întrezărește un tactician abil, un maestru al jocului de culise, care a învățat să transforme arta tăcerii într-o armă politică redutabilă. Fiecare pauză calculată, fiecare retragere strategică par mai degrabă mutări într-un șah politic decât ezitări accidentale. Ciolacu știe cu precizie când să își încline capul cu umilință și când să își muște limba, întruchipând perfect dictonul comunist care glorifica autocritica și obediența. Filosofia lui este o versiune rafinată a binecunoscutei maxime: „Capul plecat, sabia nu-l taie.” Numai că această „înțelepciune” nu este un semn de leadership, ci o strategie de supraviețuire, un mod de a se sustrage presiunilor reale și de a naviga prin hățișurile politicii fără a stârni valuri. Este conformism ridicat la rang de virtute, o perpetuare a unei mentalități care nu doar că refuză să inspire, dar care înăbușă orice potențial de viziune. Mai mult decât să conducă, Ciolacu excelează în a sta pe loc, în a se menține într-un echilibru precar care nu produce nici progres, nici prăbușire – doar o stagnare prelungită. Marcel Ciolacu rămâne un exemplu viu al proverbului „merge și așa.” Este omul neconflictual, bun ca pâinea caldă – dar o pâine fără sare, coaptă pe jumătate și fără vreun ingredient memorabil. Nu are studii notabile, nu știe să facă nimic deosebit și, mai ales, nu a făcut nimic semnificativ toată viața. Cariera sa politică poate fi rezumată într-un slideshow de două cadre amărâte.

Primul moment memorabil? O legendă pescărească în care Marcelino al nostru îi punea momeala pe undiță șefului suprem Liviu Dragnea, omul care, între două partide de pescuit și câteva mandate, a găsit timp să facă ceva parnaie. Acum, Dragnea și-a descoperit o nouă vocație – blogul de gătit. Noroc că n-a devenit și el influencer culinar pe TikTok, că altfel l-ar fi pus pe bietul Ciolacu să-i care tigaia. Al doilea moment de glorie intelectuală? TikTok-ul, desigur! Acolo, Marcelino își dezvăluie latura filosofică, aruncând în eter banalități demne de un calendar de perete din anii ’90. Și, surpriză! Publicul său pesedist le consumă cu un entuziasm aproape academic, transformând orice "bine v-am găsit, dragii mei" într-un fel de maximă existențială. Între aceste două episoade de tresărire profesională, viața lui Ciolacu poate fi definită prin dictonul arhaic: „Viața-i grea, noroc că trece.” Și trece ea, cu sau fără Marcel, dar noi îi urăm, cu drag și ironie, un sincer „Hai la mai mare, Marcelino!” Poate prinde vreun alt pește mare. Sau, cel puțin, un like în plus. În final, Marcel Ciolacu este un paradox viu: un om al nimicului, dar suficient de abil pentru a-și găsi mereu un loc în lumina reflectoarelor. Este genul de figură care nu strălucește, dar nici nu se estompează complet – un fel de amurg politic perpetuu, care nici nu apune, nici nu răsare. Prezența sa nu impresionează, dar nici nu poate fi ignorată, plutind pe valul unei națiuni care încă se zbate între fantomele trecutului și mirajele unui viitor incert. Cu o viclenie calmă și o intuiție aproape cinică, Ciolacu știe să exploateze slăbiciunile unui popor care își găsește confortul în promisiuni modeste și în lideri care par „de-ai lor.” Nostalgia vremurilor în care simplitatea era virtute îi hrănește discursul, iar incapacitatea colectivă de a imagina ceva mai bun îi pavează drumul. Nu este nici lider, nici vizionar, ci mai degrabă o reflexie palidă a status quo-ului, un simbol al stagnării ridicate la rang de stabilitate. Marcel Ciolacu nu construiește, nu transformă, nu inspiră – dar supraviețuiește. Și, cumva, acesta este cel mai mare triumf al său.
Comments