Mai rămăseseră doar doi oșteni, purtându-și uriașele armuri ca pe o pacoste. Erau mai mult adormiți decât vigilenți și poate tocmai de aceea nu observau mica fantă de lumină. Salonul de piatră, inundat de obscuritate, scăpase de forfota mulțimii de curteni, fețe princiare sau servitori. Balul mascat se terminase așa cum începuse, cu surle și trâmbițe. Mesenii ajunseseră prin cine știe care încăperi, dormind obosiți sau îngânându-și genele cu tremuratul lin al nopții.
O singură făclie mai pâlpâia, aproape de jilțul cel mare, semn că până și torțele aveau ierarhia lor, sigură, bătută-n cuie... Câteva flori uscate tronau într-un colț, zis 'al frumuseții', îmbălsămând aerul fumigos cu niscai parfumuri triste, de demult. Un câine slab își puricea trupul costeliv, plescăindu-și rar o poftă, poate două. Își aducea aminte de un vis de demult. Se făcea că ajunsese în împărăția câinilor. Și-abia ce intrase el pe poartă, văzuse un morman uriaș de carne. Îi simțise mirosul sanguin de departe, dar îl pusese pe seama unor aberații pofticioase. Acum, că-l și reperase, se apropia de morman, se apropia. Văzută din sala întunecată, fața-i exprimă o fericire fără seamăn. Plescăială mulțumită ce urmă, vorbea despre o fericire obținută cu trudă, chiar și-n vis. Un suflet însă, privea atent la toate mișcările văzute și nevăzute ale încăperii. Stătea în colțul său, pitulat și neștiut, îmbrăcat în mantia-i de fum și ceață. Era fostul castelan, murit de ani buni, dar care se plimba printre ei ca o umbră, la fiecare banchet, împărțind bezele mesenilor (care firește că nu-l vedeau). De ce nu-l puteau vedea, asta era o altă problemă. Era mereu singur și, poate tocmai de aceea revenea trist în colțul sau, după fiecare întâlnire cu prietenii ce-i populau castelul său drag. Își dorea doar atât, să mai fie zărit măcar o dată... Și tot stând așa, minunea se petrecu, venită din cer, sau poate de cine știe altundeva. O lumânare aproape stinsă își topi întreagă-i esență într-o micuță baltă de ceară, cu o viață de câteva secunde. Și-acele secunde-i arătară chipul său din tinerețe, fericit și neștiutor, coborând și urcând scări, aprinzând făclii, strigând ordine în dreapta și-n stânga, trăindu-și viața pe care dorise s-o trăiască. Și-atunci, după ce imaginea să împietrită-n ceară rece își luă rămas bun de la el, înțelese adevărul vieții sale tumultoase. Trăise așa cum își dorise, respirase bucuria vieții, împlinise tot ceea ce avea de împlinit, iar la apus, ca la orice apus, Filip se duse. Să se îngâne cu noaptea.
Komentarji