MANUAL DE DETURNAT REVOLUȚII, EDIȚIA 1989

A treia parte a seriei dedicată Revoluției de la 1989 descrie cum, de către cine, în ce mod și cu ce mijloace aceasta a fost deturnată într-o lovitură de stat. Partea întâia se numește „Armata și Revoluția”, iar partea a doua este „Mastodontul se trezește”.

16 – 22 decembrie: de la „Jos Ceaușescu” la „Jos comunismul”

Timişoara

Revoluția a început la Timișoara, al doilea oraș al României, cel mai occidentalizat la vremea aceea. Pe 15 și 16 decembrie, credincioșii pastorului Laszlo Tokes s-au opus punerii în aplicare a unei decizii de deportare. Miliția și Securitatea au intervenit cu aceeași eleganță cu care un rinocer intră într-un magazin de porțelanuri, căutând să strivească speranța cu pantoful gros și cu privirea albastră rece. Prea mult, prea târziu, și pe 17 decembrie, tinerii au ieșit în masă în stradă, credincioșii pastorului fiind acum doar o minoritate printre manifestanți. Armata a fost chemată în ajutorul regimului comunist și oameni au fost răniți și uciși. La fel a fost și pe 18 decembrie, doar că erau și mai mulți oameni în stradă. Iar la sfârșitul zilei, regimul a trebuit să bage soldații înapoi în cazarmă, de teamă că s-ar alătura manifestanților. Degeaba! Revolta s-a extins treptat pe măsură ce represiunea s-a intensificat: la început, era pentru apărarea pastorului, apoi pentru „Jos Ceaușescu”. Intervenția armatei a radicalizat spiritele și a dus la „Jos comunismul”. Pe 20 decembrie, autoritățile comuniste sunt alungate din oraș, proclamat „liber de comunism”.

Bucureşti

Dovadă a unui cretinism galopant, Ceaușescu a convocat o manifestație la București, capitala țării, pe 21 decembrie. Acolo a debitat cu grație obișnuitele sale tămpenii: realizările „revoluției socialiste”, „societatea comunistă multilateral dezvoltată” și altele asemenea. Răspunsul mulțimii nu a întârziat să apară: o explozie de furie populară s-a ridicat împotriva lui, a Tiranului, și împotriva regimului comunist care îl făcuse posibil. Înăbușită inițial în sânge în noaptea de 21 spre 22 decembrie, revolta se transforma într-un tsunami nimicitor în dimineața zilei de 22 decembrie: muncitorii se alătură în valuri revoluționarilor. Soldații desfășurați pe străzi au trecut de partea lor, iar mulțimea a ajuns în Piața Palatului, unde se găsea sediul puterii comuniste. La prânz, încolțit, Ceaușescu este forțat să fugă cu elicopterul, fiind capturat câteva ore mai târziu. Regimul său s-a prăbușit. Revoluția a triumfat.

22 decembrie 1989, la prânz: rușii intervin

Atunci, în disperare de cauză, Uniunea Sovietică, cum era numit Imperiul Rus la aceea vreme, a decis să se amestece. Ruşii nu au reușit să-l răstoarne pe Ceaușescu prin manevre făcute în interiorul Partidului Comunist, așa cum făcuseră în celelalte țări din „blocul comunist” al Europei de Est. Izbucnirea revoltei populare împotriva lui și amploarea acesteia i-au luat prin surprindere. Au asistat îngroziți cum revolta contra lui Ceaușescu se transforma într-o revoluție anticomunistă. În consecință, rușii au trebuit să acționeze rapid și decisiv pentru a prelua controlul, altfel România ar fi ieșit definitiv din sfera lor de influență, precum și din comunism. Ceea ce era inacceptabil pentru ei. L-au împins în față și l-au susținut pe omul lor de încredere, Ion Iliescu; acesta aștepta de mult timp să iasă din umbră și să revendice poziția lui Ceaușescu. Dar cine era el?

Ion Iliescu

A fost un comunist din speța cea mai pură. Viața lui era dedicată „nobilelor idealuri ale comunismului”, pe care „Ceaușescu le-a trădat grav” (afirmație făcută în februarie 1990 în fața minerilor veniți la București pentru a dispersa o manifestație a opoziției). Trebuie să-l înțelegem: Iliescu a studiat la cea mai importantă școală de partid din Rusia timp de 5 (cinci) ani. Aici a fost coleg și s-a împrietenit cu Gorbaciov. Când acesta ajungea în fruntea Uniunii Sovietice în 1985, Ceaușescu l-a trimis pe Iliescu la "munca de jos". Ȋi era prea teamă că rușii vor manevra pentru a-l înlocui cu acesta. Frica lui era fondată — în anii 1987–1989, zvonuri persistente îl prezentau pe Iliescu ca fiind opoziția din interiorul Partidului Comunist la Ceaușescu. Ca fiind clona română a lui Gorbaciov și că rușii voiau să-l pună la conducerea României în locul lui Ceaușescu.

Ion Iliescu, la 27 de ani, în plin activism politic la o conferință pe țară a asociațiilor studențești.

22 Decembrie, la ȋnceput de după-amiază: eşecul

Bazându-se pe această imagine, Iliescu s-a prezentat la sediul puterii după fuga lui Ceaușescu. Cu tupeu, el a cerut să fie recunoscut ca noul conducător al țării. Dar a avut parte de o surpriză neplăcută când a descoperit că alte persoane erau pe cale să organizeze noua conducere a țării. Iar aceștia, departe de a fi încântați de prezența sa, îl priveau cu neîncredere. Căci Revoluția, revolta populară din 16 – 22 decembrie, nu-l mai viza numai pe Ceaușescu, ci și pe regimul comunist pe care Iliescu îl întruchipa. Totuși, datorită notorietății sale, a reușit să obțină un loc în noua structură de putere. Era conștient că trebuia să acționeze rapid și decisiv; în caz contrar, comunist fiind, risca să fie măturat și el de valul revoluționar. Lăsată să continue în voia sa, Revoluția ducea inevitabil la ieșirea din comunism și instaurarea unei vieți democratice reale. Era, deci, momentul să lanseze Lovitura sa de Stat, utilizând scenariul dat de Kremlin. Unul sigilat cu un roșu sângeriu comunist.

Scenariul

Trebuia ca Revoluția să se transforme într-o simplă „lovitură de palat” prin care Iliescu să-l înlocuiască pe Ceaușescu la conducerea țării. În acest sens, se impunea ca România să fie cuprinsă de un conflict sângeros, astfel încât Iliescu să se poată înfățișa ca „șef de război”, comandantul suprem al forțelor „Binelui”. El urma să câștige bătălia, să devină cel căruia i se datora succesul Revoluției și, pe cale de consecință, să obțină legitimitatea necesară pentru a conduce țara după Ceaușescu. În tabăra adversă urmau să se afla forțele „Răului”, compuse din loialii lui Ceaușescu, denumiți generic „teroriști”. Scopul lor? Să-l readucă pe Ceaușescu la putere printr-un război nemilos împotriva noii puteri revoluționare. Să facă o contrarevoluție, adică. Acesta era scenariul pregătit de ruși, deoarece nici Iliescu, nici nimeni din anturajul său nu avea inteligența necesară pentru a imagina așa ceva. Pentru realizarea acestui plan, Iliescu se va alia cu generalul Stănculescu.

Unul dintre presupuși 'teroriști'.

Cine era Stănculescu?

Ofițer din 1952, a urcat rapid în ierarhia armatei. Nu datorită calităților și competențelor sale militare, ci pe baza devotamentului fără limite față de Partidul Comunist. Remarcat de Ceaușescu, a ocupat funcții importante în armată în timpul domniei acestuia. Excelent tactician în manevrele din culise, a ales să nu iasă în față, să nu fie nici ministrul apărării, nici șeful Statului Major al Armatei. A rămas în linia a doua, dar toată lumea știa că el era adevăratul Șef, cel care decidea totul la Armată. În același timp, era cunoscut și ca fiind omul de încredere al lui Ceaușescu aici. Prin urmare, acesta a apelat la el când Miliția și Securitatea s-au dovedit incapabile să înăbușe revolta populară din Timișoara. În ciuda implicării sale personale, nici armata nu a reușit să o oprească. Organizarea manifestației publice din 21 decembrie la București este foarte probabil ideea sa. Odată ce revolta a cuprins capitala, el și-a pus piciorul în ghips, găsindu-se, deci, în imposibilitatea de a coordona și conduce represiunea împotriva Revoluției la București. Într-un mod foarte convenabil, oportunist, perfect ca să o ia într-o direcție sau alta, după cum va fi bătut vântul. Vântul Revoluției! Și așa a avut grijă să fie prezent atunci și acolo unde trebuia, când Ceaușescu a fost obligat să fugă cu elicopterul.

22 Decembrie, la sfȃrşitul după-amiezii: alianţa Iliescu – Stănculescu

Stănculescu a reușit astfel să manevreze pentru a face parte din noua conducere a țării după fuga lui Ceaușescu. Cu această ocazie l-a întâlnit pe Ion Iliescu și împreună au format o alianță — fiecare avea nevoie de celălalt. Dar Stănculescu venea cu un pasiv greu: militarii săi trăseseră anterior asupra revoluționarilor. Pe 22 decembrie, mulțimile în extaz aclamau armata, văzând-o ca pe salvarea lor: trecând de partea Revoluției, aceasta a permis obținerea victoriei asupra lui Ceaușescu. Dar mai târziu, când lucrurile se vor fi liniștit și ordinea restabilită, rolul armatei, și mai precis al său, urmau să fie văzut altfel. Cu alți ochi, mult mai critici. Iliescu a știut, deci, să insiste asupra acestui punct pentru a-l convinge să se alieze cu el: sub președinția sa, Stănculescu nu avea să fie urmărit penal pentru rolul său în reprimarea Revoluției la Timișoara în 17 și 18. El ar fi trebuit să ajungă în fața unui pluton de execuție pentru rolul jucat de armată atunci.

Generalul Victor Stănculescu, în mijlocul imaginii.

Împărțirea sarcinilor în cadrul alianței

De profesie activist al Partidului Comunist, Iliescu deținuse diverse funcții înalte pe timpul lui Ceaușescu; el cunoștea bine și avea influență asupra administrației. În schimb, nu avea nicio putere asupra armatei, neavând nicio legătură cu aceasta. Dar fără participarea armatei, „teroriștii” nu puteau exista. Și aici urma să intervină generalul Stănculescu, șeful de facto al armatei. Așadar, a existat o diviziune a muncii între cei doi: Iliescu urma să creeze „teroriștii” în mass-media, la televizor. O ficțiune, o realitate virtuală, existând numai pe ecran. Dar Stănculescu avea să facă în așa fel încât „teroriștii” să aibă și o existență reală, în carne și oase. Să aibă loc confruntările cu aceștia, să fie morți și răniți, iar România să se transforme într-un câmp de bătălie.

22 Decembrie seara: „teroriştii” apar la televizor

La singurul post de televiziune național existent la acea vreme, Iliescu a anunțat solemn că forțele loiale lui Ceaușescu se mobilizau pentru a-l elibera și a-l repune în funcție. El a dat chiar și detalii despre aceștia, numindu-i generic „teroriști”: oameni foarte bine pregătiți din punct de vedere militar, mobili și bine înarmați. Care trăgeau cu precizie din orice poziție. Informații suplimentare despre ei și acțiunile lor au început imediat să circule, difuzate de oamenii lui Iliescu, având strânse legături cu ruși. Între ei, Virgil Măgureanu, care va fi primul șef al S.R.I. Și generalul Militaru, pensionat forțat de Ceaușescu pe motiv de apropiere prea mare de ruși, apoi reactivat și numit ministru al Apărării de către noua putere, la sugestia lui Iliescu. Acestora li s-au adăugat oportuniști, precum Petre Roman, un profesor universitar care manifestase cu studenții săi pe 21 decembrie în Piața Universității. Fiul unui fost mare nomenclaturist comunist, el a înțeles foarte repede manevrele lui Iliescu și s-a aliat cu acesta. O alegere profitabilă, căci avea să devină prim-ministru după căderea lui Ceaușescu. Zvonuri și informații false despre așa-zișii „teroriști” au fost împrăștiate și de alții: figuri efemere, oameni care nu știau nimic, dar care voiau să aibă momentul lor de glorie la televizor. Să fie „influencer” pentru un minut sau, măcar, o secundă. Și mulți alții care s-au luat după ei, așa ca oile. Totul cu un scop precis: să fie creată panică.

Panica

Iliescu avea nevoie de o panică nebună care să conducă la o psihoză generalizată în care toată lumea să vadă „teroriști” peste tot. O asemenea stare de spirit a populației era necesară și pentru a reduce la tăcere vocile raționale. Acele care ar fi putut pune întrebări perfect logice, precum: „De unde apar tipii ăștia? De ce nu au apărut înainte, contra manifestanților? Sau pentru a-l apăra pe Ceaușescu înainte de a fi nevoit să fugă?”. În schimb, au existat reacții exagerate, chiar stupide, din partea tuturor celor care se aflau în stradă: civili chemați prin intermediul televiziunii cică „pentru a apăra revoluția”, precum și militarii trimiși acolo de Stănculescu.

Din noaptea de 22-23 până pe 25 decembrie: „teroriștii” sunt peste tot. Ȋn carne si oase

Să fie clar: nu au existat niciodată teroriști adevărați, adepți ai lui Ceaușescu care să lupte pentru el și pentru readucerea lui la putere. În schimb, erau peste tot civili și militari înarmați, iar mulți au tras unii asupra altora, convinși că trag asupra „teroriștilor”. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Unu: distribuirea de arme către civili

La ordinul lui Stănculescu, transmis prin ierarhia militară, au fost distribuite arme civililor. Nu la oricare. Numai celor care îndeplineau două condiții: să fi satisfăcut stagiul militar într-o unitate de infanterie și să aibă vârsta cuprinsă între 25 și 40 de ani (vârstă teoretic propice pentru luptă). Anunțul a fost făcut la televizor sub forma: „Cei care îndepliniți aceste condiții, veniți și cereți arme pentru a apăra Revoluția împotriva trupelor loiale lui Ceaușescu. Și au primit arme și au tras fără niciun control. Au tras asupra a tot ceea ce li părea a fi o mișcare suspectă. Ei, cei care abia își mai aminteau cum să încarce arma și să tragă cu ea. Nu că soldații trimiși să „apere Revoluția” ar fi fost mai experimentați!

Doi: trimiterea militarilor în termen

Pentru a combate „teroriștii”, a apăra diverse obiective, a securiza zone dificile, la ordinul lui Stănculescu, au fost trimiși recruții, militarii în termen. Cei care nu aveau nicio calificare pentru luptă de infanterie, cu atât mai puțin pentru lupta într-un mediu urban. În oraș, adică! De regulă, erau trimise grupe de soldați care abia dacă primiseră o instrucție militară sumară. Cele câteva forțe militare ceva mai experimentate, compuse din militari profesioniști, de care dispunea România atunci, au fost ținute cu grijă departe de orice situație de luptă. De ce? De teamă că vor descoperi adevărul. Și când, din greșeală, un astfel de grup a fost totuși trimis pe teren, membrii săi au fost împușcați de cei pe care trebuia să-i apere. Este ceea ce s-a întâmplat cu o echipă de opt membri ai „USLA” (echivalentul „Brigăzii Antiteroriste” a S.R.I. de azi). Ei au fost uciși în noaptea de 23 spre 24 decembrie, în fața Ministerului Apărării Naționale, de unde fuseseră chemați pentru a-l apăra. Mai mult, cadavrele au fost lăsate pe stradă pentru un timp, cu pancarte indicând-o ca fiind „teroriști” veniți să atace Ministerul. Și iată, așadar, o dovadă a existenței lor. Acest lucru s-a întâmplat în contextul celei de-a treia și mai rele părți a scenariului: obținerea de morți, răniți și cadavre ale „teroriștilor” prin tiruri fratricide.

Trei: comunicarea de informații false

Toate acestea puteau să nu fie suficiente pentru a dovedi prezența unui număr mare de „teroriști” de combătut în multe locuri. Și atunci, pentru a obține acest efect, au utilizat o tehnică simplă: unității militare X i se ordonă să trimită o trupă pentru a securiza un anumit obiectiv. La scurt timp, unității militare Y i se dă același ordin. „Secret operațional” – nicio comunicare sau coordonare între ele! Rezultat: cel mai adesea, cele două grupuri de militari se întâlnesc și se împușcă reciproc, fiecare fiind convins că celălalt este „terorist”. Împușcături, morți, răniți. Publicul larg, prin intermediul televiziunii, este informat despre o bătălie împotriva „teroriștilor”, despre „neutralizarea” acestora și așa mai departe. Pe teren, au existat o mulțime de asemenea cazuri, cu diverse elemente specifice care le făceau încă și mai credibile când erau prezentate la televizor. Și în tot acest timp, din noaptea de 22 și până în ziua de 25 decembrie, Iliescu se prezenta peste tot și mai ales la televiziune ca fiind cel care conducea operațiunile împotriva „teroriștilor”.

Şi asta nu a fost tot

Comandanți mai proști decât noaptea au ordonat numeroase trageri cu armele din dotare: celebrele kalashnikovuri, dar și mitraliere, tunuri, rachete, peste tot și în toate modurile posibile. Fără niciun ordin din partea conducerii Armatei. Pur și simplu din panică sau poate pentru a-și demonstra „capacitățile tactice și operaționale reale” în fața superiorilor! Iar rezultatul a fost util pentru Iliescu şi planurile sale: toate aceste tiruri au fost prezentate la televizor ca fiind confruntări cu „teroriști” (pe dracu!). Comandantul lui George era unul dintre ei!

GEORGE: luptând "eroic" contra "teroriștilor"

Noaptea de 24 spre 25 decembrie: atacul nocturn

În acea noapte, unitatea mea a fost „atacată” de „teroriști”; adică superiorii noștri ne-au trimis să luptăm eroic contra realității potrivit căreia aceștia nu existau în fapt. Dar, în realitatea paralelă a comandanților mei, un atac al „teroriștilor” era iminent și noi trebuia să-l dejucăm. Urmând instrucțiunile, eu și mai mulți soldați ne-am poziționat pe un câmp agricol, la câteva sute de metri de unitate. Am adus cu noi mai multe lăzi grele, pe care doi soldați trebuiau să le poarte cu cea mai mare seriozitate. Ce conțineau? Muniție, evident. Multă. Și foarte veche. Eu eram echipat cu o mitralieră PKM (Pulemyot Kalașnikova Modernizirovannîi); mai pe românește: un Kalashnikov „mai evoluat”, adică o armă serioasă pentru foc susținut. Genul de armă cu care, în teorie, se apăra patria și în practică îți rupeai spatele cărându-o.

Mitraliera PKM (Pulemyot Kalașnikova Modernizirovannîi).

Un alt camarad avea un RPD (Rucinoi Pulemyot Degtiariova), o mitralieră cu tambur. Îi spuneam afectuos „Toba Mare”, pentru că arăta ca un instrument muzical ratat, cu încărcătoarele sale circulare de 100 de cartușe. Ne băteam joc de ea la fiecare ocazie, râzând cu gura până la urechi. Ceilalți camarazi erau echipați cu simple Kalashnikovuri. Lăzile miroseau a rânced, a ulei și probabil că datau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum eram teribil de competenți (pe dracu!) și întunericul de afara fiind total, ne-a luat mai mult de jumătate de oră să încărcăm corect benzile de cartușe. Totul, desigur, la lumina unei brichete. Într-un război real, am fi fost ciuruiți de gloanțe în primele 30 de secunde, dar asta nu conta: executam ordinul (ha! ha!).

 Mitraliera cu tambur RPD (Rucinoi Pulemyot Degtiariova).

Noaptea de glorie

Odată ce totul a fost pregătit, ne-am pus în poziție de tragere și toate privirile s-au îndreptat spre mine; nu eram nici cel mai mare în grad, nici cel mai vechi din grup. În schimb, eram planșetistul principal al unității noastre de rachete antiaeriene, deci eu trebuia să desemnez țintele asupra cărora urma să tragem: că doar asta era treaba mea ca „planșetist”! Iar eu, cuprins de un fel de exaltare războinică, le-am propus, mai bine zis le-am ordonat, să tragem foc continuu în fața noastră până la epuizarea muniției. Mai ales că la aproape un kilometru distanță se găsea o cale ferată care ne oferea „ținte” perfecte: niște trenuri în mișcare. A fost, așadar, momentul nostru de glorie, în care am tras până am consumat și ultimul glonț. Am tras la foc continuu cu un entuziasm demn de cele mai proaste filme de propagandă rusești despre Al Doilea Război Mondial. Să precizez totuși că trenurile care au trecut în acea noapte aveau toate luminile stinse; trebuie să fi fost trenuri de marfă, fără pasageri. Cel puțin, asta speram noi. Mai mult, într-un mod profund jenant, niciunul dintre gloanțele noastre trasoare nu a parcurs nici măcar jumătate din distanță. Le vedeam strălucind frumos în noapte și căzând la pământ la aproximativ 100 de metri în fața noastră. Un foc de artificii militar, organizat cu profesionalism de superiori tâmpiți cu acte și executat de soldați dezorientați de absurdul ordinelor primite. Dar poate că a fost mai bine așa. Și pentru trenuri și pentru conștiința noastră.

Mahmureala dimineții

Dimineața a venit în liniște, o liniște ciudată, ca după o beție colectivă pe care nimeni nu vrea să și-o amintească. Ceața plutea deasupra câmpiei, iar noi pluteam între oboseală, frig și sentimentul vag că am participat la ceva profund stupid, dar istoric. La început, nimeni nu ne întreba nimic, nimeni nu ne felicita. Nimeni nu ne ceartă încă. Un semn evident că superiorii noștri încă încercau să înțeleagă ordinele pe care le dăduseră cu o seară înainte. În cele din urmă, a apărut un ofițer cu privirea goală și vocea sigură. Genul de om care nu are nicio îndoială, pentru că nu are nicio gândire, niciun neuron disponibil. Ne-a spus că „situația era sub control”. Nu a precizat despre ce situație era vorba. Probabil cea din capul lui. A adăugat că teroriștii fuseseră „descurajați”. Ne-am uitat instinctiv spre calea ferată. Trenurile trecuseră. „Teroriștii” fuseseră speriați de spectacolul nostru pirotehnic și plecaseră acasă (ha! ha!).

Șocul „matematic”

Apoi ni s-a cerut să predăm armele și să declarăm numărul de muniții utilizate. Când cifrele au fost consemnate pe hârtie, s-a instalat o tăcere apăsătoare. Nu o tăcere de groază, ci o tăcere matematică. Era evident că cineva va trebui să explice conducerii armatei cum unitatea noastră tocmai dusese un război total împotriva unor trenuri și a unor „teroriști” imaginari și își consumase (aproape) toată muniția din dotare. Pentru noi, concluzia era clară și simplă: noi supraviețuiam nu datorită eficienței sistemului, ci în ciuda lui. Și dacă Revoluția urma să învingă, nu era pentru că ordinele erau inteligente, ci pentru că realitatea refuza cu obstinație să le ia în serios. Pentru ofițerii din unitatea mea și cu atât mai puțin pentru comandant, acest lucru nu era atât de clar. Așadar, am fost dus în fața unui grup de ofițeri, iar comandantul se pregătea să mă interogheze, un fel de anchetă înainte de a mă judeca pe bune. Din fericire, înainte să înceapă, cineva a strigat: „Procesul lui Ceaușescu la televizor!” Cu toții s-au repezit atunci spre televizor, abandonându-mă acolo. După câteva minute de așteptare, m-am îndreptat și eu spre dormitor, înțelegând că am scăpat. Cel puțin pe moment.

Epilog

Câteva zile mai târziu, sunt scos în fața întregii unități convocată pentru un anunț foarte important. Așteptam să îmi aud sentința pentru o infracțiune imaginară și mă vedeam terminând stagiul militar într-un batalion disciplinar. Surpriză: comandantul citește un ordin venit de sus prin care mi se acordă gradul de caporal și trei zile de permisie. Ajuns acasă, părinții îmi povestesc despre frica pe care au trăit-o în noaptea aia, când la televizor s-a anunțat că unitatea noastră fusese atacată de „teroriști” și că se dădeau “lupte grele”. Au trăit clipe de pură teroare până la anunțul că „teroriștii” fuseseră respinși și că nu existau victime în rândul militarilor. Asta explică permisiunea și promovarea mea: cineva acolo sus de tot a apreciat comportamentul meu din acea noapte; el se înscria perfect în scenariul confruntării cu „teroriștii”. Și asta, chiar dacă, în realitate, scopul bătăliei noastre era să golim complet lăzile de muniție pentru a nu fi nevoiți să le cărăm înapoi în unitate. Și eu care crezusem că permisia mea era legată de procesul și execuția lui Ceaușescu!

25 decembrie: bye, bye, Ceaușescu

Soarta unui dictator dat jos este simplă: fie reușește să se refugieze într-o țară prietenă, fie este ucis. În al doilea caz, cel mai probabil este ucis pe loc, în primele ore după capturare, ca Gaddafi. Fie este judecat într-un proces echitabil, ca Pétain sau, mai recent, Saddam Hussein. Nu a fost cazul lui Ceaușescu. Capturat în seara zilei de 22 decembrie, a fost judecat și împușcat împreună cu soția sa trei zile mai târziu, în urma unei proces mizerabil ȋnscenat. Iliescu l-a însărcinat pe generalul Stănculescu să-l organizeze, iar acesta s-a executat cu o eficiență „militară”! Adică a expediat totul într-o oră și câteva minute: și procesul, și sentința de condamnare la moarte și execuția celor doi soți Ceaușescu.

Procesul

Pentru ținerea lui, a fost constituit un tribunal excepțional, cu trei judecători militari și un procuror civil. Desfășurarea lui a fost un amestec infam de procedură penală cu procedură civilă, fără cap și fără coadă, lipsit de orice bun-simț și logică juridică. Nu a existat nici dosar, nici urmărirea penală finalizată printr-un rechizitoriu al unui procuror, nici respectarea dreptului la apărare al soților Ceaușescu trimiși în judecată. Avocații lor luați la nimereala de pe 'Tabloul Avocaților' au încercat să spună ceva corect la început, dar Stănculescu i-a redus la tăcere cu o privire severă. Înțelegând înscenarea, s-au aliniat imediat acuzării. Care acuzare era o întrecere deschisă între procuror și președintele completului de judecată care să îi acuze mai cu spor pe Ceaușescu și nevastă-sa de toate relele posibile. În capul listei: uciderea a 60.000 de persoane în timpul Revoluției. O cifră halucinantă, o exagerare fără limite; în realitate, o manevră menită să discrediteze Revoluția în ochii opiniei publice internaționale, în special occidentale. De ce? Pentru că Iliescu voia să evite orice presiune din partea Occidentului pentru a scoate România din orbita Rusiei și a o integra în lumea democratică. Întregul circ se petrecea sub privirea atentă a lui Stănculescu, care a ținut să participe personal la desfășurarea procesului pentru a se asigura că totul decurgea conform planului.

Execuția lui Ceaușescu

Totul fusese decis și scris în prealabil; redactarea sentinței a durat probabil mai mult decât procesul în sine. Odată pronunțată sentința, Ceaușescu și soția sa au fost duși în curte și împușcați atât de repede, încât momentul execuției nici nu a putut fi filmat; operatorul încă își instala echipamentul la momentul tirului. Execuția lor în ziua de Crăciun a șocat întreaga lume, inclusiv pe noi, românii. Desigur, noi aveam toate motivele din lume să le dorim moartea, dar nu așa, nu în acele condiții. Omorârea lor după mascarada de proces și în ziua nașterii lui Iisus Hristos contravenea tradițiilor creștine ale poporului român (vezi „Crăciunul la români”). De aici întrebarea legitimă: De ce a trebuit să fie omorâți chiar de

Crăciun?

Jurământ de credinţă rușilor și „valorilor comuniste”

În realitate, asta a fost dovada supremă a aderării la „valorile comuniste” a lui Ion Iliescu, noul conducător al României. Dar și o ofrandă ritualică adusă stăpânului său de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, o probă a angajamentului său de a face tot posibilul pentru ca România să rămână comunistă și sub influența Rusiei. Ceaușescu avusese îndrăzneala să li se opună Rusiei și lui Gorbaciov; pentru asta, Iliescu l-a făcut să plătească cu viața. Așadar, procesul și execuția în ziua sfințată de Crăciun nu aveau nimic de-a face cu Revoluția română și cu atât mai puțin cu poporul român. A fost o reglare de conturi sângeroasă între comuniști. Între Ceaușescu, comunistul care se dădea drept „naționalist/suveranist” pentru a domni ca stăpân absolut peste țară, fără să dea socoteală cuiva și mai ales rușilor. Și Iliescu, un comunist „internaționalist” pe care rușii îl voiau la conducerea României pentru a-și păstra controlul asupra țării.

26 decembrie: sfârșitul „teroriștilor”

Procesul și execuția lui Ceaușescu au fost difuzate la televiziune în după-amiaza zilei de 25 decembrie. La scurt timp după aceea, Iliescu a apărut pentru a anunța că „Gata. Totul s-a terminat, dictatorul a fost executat, nu vor mai exista teroriști”. Și a proclamat „victoria revoluției”, care era, de fapt, victoria loviturii sale de stat. În scurt timp, calmul și pacea s-au instalat, iar viața oamenilor a revenit la normal. „Teroriștii” au dispărut peste noapte, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Cum a fost posibil? Simplu: civililor li s-a cerut să predea armele primite și, în general, ei s-au conformat. Iar militarii au fost consemnați în cazărmi. Și atunci, fără militari și civili înarmați pe străzi, nu mai erau nici „teroriști”.

Mesaj grafiti pe pereții unei clădiri din București.

ANGELO și PEDEAPSA

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, făceam parte dintr-un grup de soldați trimiși să combatem „teroriștii” din Fetești, la aproximativ 120 de kilometri de București. Dar grupul nostru de soldați era format exclusiv din „băieți de băieți” venind din cele mai „elegante” cartiere ale Bucureștiului: Giulești, Colentina-Tei, Pantelimon și Ferentari. Deci, noi am “văzut” manevra de la distanță și, în locul unui tir ucigător, am ales să pactizăm cu „teroriștii”. În realitate, ăia erau militari ca noi, dar unii trimiși special acolo ca noi să-i măcelărim. Dar comportamentul nostru a contrazis versiunea oficială despre un atac terorist la Fetești, iar informația a trebuit să fie retrasă de la televizor (povestea este relatată pe larg în “Căderea Mastodontului”). Iar noi ne-am primit pedeapsa: pe 26 decembrie, Înaltul Comandament a ordonat ca noi să facem de pază timp de două săptămâni la centrala electrică din Fetești, situată în pustiu, la marginea unui câmp agricol.

“Cuibuşorul de nebunii” comuniste

Pe hârtie, pedeapsa părea perfectă: să păzim o uzină care nu avea nimic din dotările necesare vieții umane. Motiv pentru care ni s-a dat un cort imens din acelea de armată pe post de dormitor și sală de masă totodată. Fără vreo sursă de căldură, cu provizii de hrană insuficiente, dar și de o calitate încă mai proastă decât mâncarea de armată obișnuită (care oricum era infectă). „Ghinion”: în apropiere se găsea o cabană de lemn foarte bine întreținută și perfect utilată. Era “cuibuşorul de nebunii” amoroase și de beții al activiștilor Partidului Comunist din județ. „Deștepții” de la armată nu știau de existența sa. Nici noi, bineînțeles. În schimb, o cunoșteau foarte localnicii. Odată ce armata ne-a depus, abandonat mai bine zis acolo, ei au venit să ne salute și să discute cu noi. Trebuie spus că la vremea aceea, soldații erau considerați „eroii națiunii”; fraternizând cu manifestanții, ei au asigurat căderea lui Ceaușescu și succesul Revoluției. Iar noi eram de două ori eroi, căci evitasem un masacru la Fetești, ceea ce toată lumea din zonă știa foarte bine; la sat, informațiile circulau mai repede decât mesajele de pe rețelele sociale de astăzi. Prin urmare, ei ne-au călăuzit până în fața cabanei, pe care noi am luat-o cu asalt cu o eficiență neobișnuită pentru armata română de atunci. Două minute: timpul necesar pentru a sparge ușa și a ocupa clădirea.

De pază la uzină.

Şocul

Ce a urmat a fost pură destrăbălare: am jucat cărți, ne-am uitat la televizor și am dormit. Mâncare și băutură la discreție, că toată lumea din împrejurimi voia să cinstească; eram eroii lor. La sfârșit a venit șocul. Șocul ofițerilor și comandanților noștri când a trebuit să ne întoarcem în unitate și ei ne-au întâmpinat, convinși că suntem înfometați, slăbiți, bolnavi, aproape distruși după două săptămâni petrecute în condiții extrem de dificile. Când colo, noi eram în formă maximă. Mă rog, pe aproape, pentru că excesele culinare și alcoolice își puseseră amprenta pe… burțile noastre; aveam cel puțin cinci kilograme în plus fiecare. Cel mai „intelectual” ofițer dintre toți a tras concluzia: „Ăștia sunt extrem de periculoși. Dacă îi abandonăm în deșert, sunt capabili să-i lase în pielea goală pe bieții beduini”.

Epilog

Iliescu a fost președintele României până în 1996, ales democratic de două ori, în 1990 și în 1992. De fiecare dată, el s-a prezentat ca „emanația revoluției”, un fel de „dreptul meu de a fi președintele țării prin harul divin al revoluției”. A rămas fidel Uniunii Sovietice până la sfârșitul existenței acesteia, ȋn aprilie 1991 semnȃnd un tratat de supunere oficiala ȋn faţa ruşilor. România este singura țară din fostul bloc comunist din Europa de Est care a făcut asta. Din fericire, istoria a continuat, ȋn decembrie 1991, URSS s-a dezintegrat şi lăsat pe Iliescu orfan de tătucul lui comunist. De nevoie, a trebuit să accepte adopția României de către Occident și democrația decurgând de aici. În 1996, în urma alegerilor prezidențiale, a fost înlocuit la conducerea țării. Din păcate, moștenirea sa, marcată de o lovitură de stat care a provocat morți, răniți și minciuni în număr incalculabil, rămâne una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României. Iar sistemul de corupție și clientelism pe care Iliescu l-a moștenit de la Ceaușescu și l-a adaptat la democrația din România supraviețuiește și astăzi. De asemenea, copilul lui politic, PSD. La moartea lui, noi, Angelo și George, i-am urat creștinește, din adâncul sufletului: Să-i fie țărâna…GREA!

A treia parte a seriei dedicată Revoluției de la 1989 descrie cum, de către cine, în ce mod și cu ce mijloace aceasta a fost deturnată într-o lovitură de stat.