NIMICUL SUVERAN

Alegerile – ce spectacol! Cortina a căzut, aplauzele s-au topit, dar pe scenă ar fi putut trona suveranul absolut: nimicul. Simion ar fi putut să câștige, împins de la spate de o maree de susținători hăbăuci. Georgică, dirijorul acestui balet absurd, a livrat ce a știut: nimic, dar cu entuziasm, aroganță și dicție de balcon. Deasemenea, premierul său de carton, gurul Georgescu, loial până la moartea logicii, aplică linia de partid impecabil: nimicul se face, nu se explică.

Nimic s-a promis, nimic s-a primit

Nu ne-au mințit – nici nu era nevoie. Au promis nimic și exact asta au primit, cu o eleganță aproape lirică. Salariile? O farsă. Pensiile? O aroganță. Economia? Un joc de supraviețuire pe buget negativ. În loc de reforme – tăcere. În loc de strategii – pagini goale. În loc de soluții – rugăciuni la zeul deficitului. Nimicul nu a fost doar prezent, a fost glorificat drept politică de stat, de partid și, în ritmul ăsta, a putut deveni o nouă religie. Presa? Trebuia cumva calmată cu zâmbete. Vocea publică? Mută, dar armonizată. Internetul? Cernut, nu cumva un meme să răstoarne sistemul. Iar dacă, printr-o minune, cei doi saltimbanci ar fi înhățat puterea, cetățeanul ar fi început să înțeleagă: jos nu mai există, căci fundul l-am spart deja. Am fi trăit într-o lume unde speranța era expirată, drepturile erau la ofertă, iar viitorul, amanetat pe-un vot și-o promisiune goală. Rămâne doar întrebarea, bâzâind ca un țânțar în tăcerea generală: cât s-ar mai fi înghițit 'Nimicul' până cineva ar fi spus „destul”?

Aerul din submarinul scufundat

Golul absolut ar fi fost o siluetă fără gând și fără dorințe, perfect adaptată epocii: nu cere, nu oferă, nu deranjează. Guvernul? O ficțiune administrativă cu lozinci reciclate. Promisiuni? Relicve. Măsuri? Mituri. Planuri? Poezie veche. Am fi trăit într-o revoluție a transparenței totale, în care toți știm că nu e nimic și, paradoxal, aplaudăm. Crizele ar fi fost ignorate cu grație, soluțiile – îngropate ceremonial sub cuvinte gen „restructurare”. Speranța? Evacuată pentru restanțe. Dar haosul ar fi fost, trebuie admis, impecabil organizat. Căci 'Nimicul' are sens, strategie, chiar și branding. Așa că, fără prea mult efort, am fi aplaudat: Trăiască golul! Să ne conducă în liniște spre nicăieri! Nimicul nu ar fi dezamăgit! Economia? Nu ar mai fi fost șah, ci „Țară, țară, vrem ostași”, cu contribuabilii pe post de pioni sfărâmați. Tabla s-ar fi rupt, piesele ar fi fost vândute, iar jucătorii și-ar fi numărat degetele. Totul s-ar fi prăbușit sub greutatea unei prostii cultivate cu migală. Să ceri stabilitate azi e ca și cum ai fi cerut aer într-un submarin scufundat. În schimb? Prețuri în creștere, piețe în derivă, un guvern somnambul privind senin în gol. Zgomot de fond. Am fi aterizat într-o piesă absurdă, fără decor, fără scenă, cu actori care bâlbâie replici invers. Publicul? Ar fi plătit bilet ca să fie furat și la ieșire. Speranța? Uitată ca un figurant în culise. Nimicul, cel puțin, nu minte. Nu promite. Nu greșește. Este politicianul perfect. Așa că întrebarea nu ar mai fi fost despre viitor – ăla s-ar fi evaporat demult. Întrebarea ar fi fost: ce se mai poate salva din prezent? Poate doar o lecție, undeva lângă o placă ruginită care ne-ar fi rugat politicos, să nu călcăm iarba, care oricum n-a mai crescut de ani buni.

Noua Realitate™: Frigul e căldură, lipsa e abundență

Exercițiul de imaginație începe de la ce ar fi putut să se întâmple. Iată un scenariu plauzibil. Bine ați venit acolo unde cuvintele își pierd sensul, iar logica e doar o amintire vagă. Aici, guvernarea se face cu dicționarul pe invers și neuronul scos din priză. Istoria se repetă, da — dar într-o versiune low-budget, cu actori aduși cu ziua și costume de carnaval politic. Pe scenă scrie „prosperitate”, dar când intri în sală găsești un tip obosit care ține o pancartă: Descurcați-vă singuri. Planul e clar: conducere prin deconectare totală de la realitate. Dialogul a fost suspendat — de ce ai nevoie de dialog, când ai ordine. Speranța? În arhivă. Critica? Trădare. Libertatea? Se acordă temporar, între o pană de curent și o conferință de presă cu microfoanele trase. Așa se naște Noua Realitate™: 'Frigul e căldură'. 'Nu tremurați, vă închipuiți.' 'Lipsa e abundență'. 'Nu sunt rafturi goale, e doar un design minimalist.' Totul funcționează sub deviza nerostită, dar respectată la virgulă: Dacă e să murim de foame, măcar s-o facem organizat. Istoria privește înapoi, nu cu mânie, ci cu o ironie blazată: 'Din nou? Cu aceiași?' Iar societatea mimează încă participarea, ca un actor care și-a uitat textul, dar rămâne pe scenă ca să nu deranjeze decorul. Cortina nu mai cade. A fost deja tăiată și făcută halate pentru funcționari.

Apa nu se va împacheta magic

Spectacolul continuă. Nu cel de la teatru – acela s-a închis de mult. Acum avem o tragicomedie guvernamentală, jucată zilnic la Palatul Victoria, cu figuranți în costume scumpe și scenarii scrise pe șervețele. Ce facem concret? Pentru că nu, pământul nu se va ara singur, oricâte planuri cincinale am proiecta. Apa strămoșească nu se va împacheta magic doar pentru că un secretar de stat a dat like la o poză cu o fântână arteziană. Realitatea? Nu e pe agendă. La guvernare, se lucrează „la feeling”, între două vacanțe și trei conferințe de presă, cu o încredere nemuritoare că România „se descurcă ea cumva”. Dar „cumva”-ul acesta s-a subțiat. E rupt pe la încheieturi și nu mai ține de foame. Până și teatrul de păpuși are regizor. Aici se improvizează cu o ață groasă, vizibilă de pe lună, și cu aplauze trase la xerox. Iar întrebările adevărate? Rămân în culise, ignorate:– Ce mâncăm mâine?– Cum plătim facturile?– Cine are grijă de bătrâni, de copii, de cei fără voce? Dar răspunsul e gata scris, cu limbaj tehnic și zero conținut: „Se lucrează la o strategie intersectorială în parteneriat cu societatea civilă.” Traducere: nimic. Nimic cu ștampilă și antet. Istoria se repetă – acum pe fast-forward, cu subtitrări greșite, cadre tremurate și o coloană sonoră fals-triumfalistă care pare scoasă dintr-un program electoral de acum douăzeci de ani. Și noi? Prizonieri într-un serial prost regizat, rămas fără scenarist, dar difuzat zilnic. Fără pauză. Fără sfârșit.

Mai contează ce urmează?

Tabloul viitorului nu mai e o proiecție, ci o distopie în plină desfășurare. Promisiunile se sting în ecou, drepturile devin amintiri vagi, iar Nimicul Suveran își desăvârșește opera nu prin acțiuni, ci prin mari omisiuni. Libertăți șterse, întrebări uitate, voci stinse cu o eleganță glacială. Pe frontul digital, odinioară viu și plural, ideile sunt filtrate, umorul devine suspect, iar meme-urile – forme de disidență pasivă. Internetul, cândva vast și liber, se strânge ca o menghină, până rămâne un singur portal: aprobat, steril, oficial. Realitatea va avea un singur ton. O singură direcție. Și, în cele din urmă, toți vom învăța să acceptăm nu doar că 'Nimicul' există, ci că domnește. Frica și apatia devin valute. Non-acțiunea – politică de stat. Și atunci, întrebarea nu mai este „ce urmează?”, ci „mai contează ce urmează?”

Iluzia societății prospere și îndoctrinarea progresivă

Goebbels a înțeles un adevăr simplu și terifiant: nu trebuie să interzici gândirea liberă, e suficient să-i oferi o versiune oficială – rafinată, cosmetizată, servită cald. Ziarele? Cumpărate. Radioul? Distribuit pentru toți, dar cu un singur canal. Cultura? Convertită în armă. Distracția? Dozată cu grijă. Știrile? Curate, selectate, fără urme de alternativă. Totul regizat, fără brutalitate, fără sânge. Când nu mai ai cu ce compara, nu mai ai cu ce gândi. Astăzi? Avem ecrane mai mari, dar filtre mai subtile. Algoritmi în loc de cenzori. Tonuri liniștitoare în locul fricii. Dar direcția e aceeași. Doar decorul s-a schimbat. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare democratică s-a transformat într-o ruletă rusească. Votul – gestul speranței – e aruncat la întâmplare, fără discernământ, în mâinile celor care știu să mimeze schimbarea fără să clatine vreodată sistemul. Și când prădătorii politici vor sfâșia ce-a mai rămas din țară, vom spune că n-am știut? Sau doar că ne-a fost lene să mai sperăm? Dar binele nu dispare. Se retrage. Așteaptă. Tăcut, în umbră, până când cineva are curajul să-l cheme înapoi. Adevărata întrebare nu e ce va urma. Ci cine va avea curajul să schimbe cursul. Și dacă va fi ascultat – înainte ca tăcerea să devină totală.

Cursul s-a schimbat, înainte să se schimbe toate acestea. Așa ar fi arătat nimicul suveran, așa ar fi arătat viețile noastre. Să nu vă pară rău, a ieșit cum trebuia. Soluția imperfectă, dar măcar o soluție.