PIETRICICA

Pietricica se trezi singură, în praful drumului. Zăcea acolo, ascunsă între două fire de cenușă, acoperită cu senzația amintirilor. Cândva fusese mare și acum, la apusul vieții, ajunsese să-și rostogolească neputința, pe ici, pe colo, mereu în voia vântului turbat și a capriciilor sale.

Și-aducea aminte crâmpeie din viață. O gustase din plin. Pe-atunci era un fel de piatră uriașă. Cândva, o bătuse și-o apă năvalnică, grăbită să-i macine măruntaiele ca o moară fără scrupule. O micșorase și-o tot micise, până când pustia o-nvinse, cu focul deșertului cel cald. Avea să piară și ea curând, dar cel puțin avea să moară liberă, fără călăreți de apă pe urmele ei. Se întoarse dintr-o dată și privi în spate. Răsuflă ușurată, mulțumită și, hiperbolizată, pași spre orizontul larg, mângâiată de adierea ce o luase pe brațe și-o tot pierdea în zare.