Barca scârțâia din toate încheieturile, lunecând pe întinderea mută. Mergea dusă de vâsle și de o adiere ușoară, cu aceeași rostire ca și a vântului de stuf. Și respira în felul ei, ca și ființa ce se pitulase în măruntaiele sale. Ridicând încet privirea, pândaru-și strecură nerăbdarea-n murmurul depărtat al prăzii neatinse, în vaietul nerostit al secundei de trecere, numărând în gând cât mai avea de rostuit.
O singură mișcare fu de-ajuns. Sări pe loc, ca o săgeata, își aminti de ce era acolo și asmuți glonțu-i ucigaș spre pasărea liberă a cerului. Quitulias ratase. Și fâlfâitul aripilor îi cântase un cântec de ciudă. Spre bucuria vieții și nepăsarea întâmplării. De-abia produse și deja uitate.
Comments