Șoapta îngâna dimineața, tremurând sfioasă la atingerea primilor zori. Se făcea că e toamna, târzie și rece, cu miros de iarnă timpurie, cu-aduceri aminte și melancolii. Lemnul ud și vechi scârțâia-n gard la fiecare chemare a tundrei, aducând cu el nostalgia Crivățului-Împărat.
Și câte povești frumoase n-avea el de depănat: cu cai și călăreți mongoli, sau cu ciulini rostogoliți, pân-acolo unde cerul mângâie pământul și adoarme, cu zări pereche și seminții înfipte-n șa, pogorând războinice spre răsăritul mereu bogat. Barba crescuse mare și deasă, ca un arici pitulat în fundul curții, speriat de câinii lătrători și hămesiți. Era una din acele dimineți, aproape nopți, mohorâtă și pustie ca nestatornicia Siberiei. Călărită doar de norii fără de-nceput și de sfârșit. O veste-poveste de tare demult, amintită doar de visele necoapte și atât de irosite ale tinereții pierdute. Viacheslav stătea nemișcat, la măsuța de lângă godinul cald, ca într-un basm împărătesc. 'Ce e viața și cum să o trăieșți mai bine?' gândea și se tot frământa. O cale bătută mereu de atâția alții, când abruptă, când domoală, niciodată la fel. 'Ce e dincolo de viață și cum să mai trăiești murind?' se-agita și-și răspundea. Poate că e bucurie sau tristețe, cui ii mai pasă. 'Cine ne vede, ne-aude, ne-nțelege?' și-i fugea gândul la ce făcuse-n viață. Nimic, nimicul nenorocit și nebun, atuul pierzătorilor și al celor în suferință. Încăperea semăna cu el. Când luminoasă, când neagră, doar să ai grijă să-ți alegi locul potrivit, pe lângă vreascurile troznitoare și arzânde. Păianjeni înghețați pe plasele zdrențuite și-afumate, furnici hamesite și alergătoare, lavița de lemn cu pledul jegos și ponosit, nimic mai mult, nimic mai puțin, nimic mai destul. Paharul era singurul accesoriu de pe masa roasă de carii. Iar vodca, singurul lichid ce-i uda pereții lucioși. Ca ai unei redingote nespălate, răspurtate și cârpite-n cot. Tristețea plutea în camera rusului. Zorea s-adape gâtul cu arsura incoloră și ca un tainic gând de apă, adasta și se gândea. Lubrifia și iar lubrifia. Un gândac sărman găsise o firimitură-nfiptă într-un colț de masă și se lupta s-o aibă. 'La fel ca noi, în viață' își zise el pocnindu-l fără milă. Scuipă în palmă și porni să-și frece mâinile a curățenie. Se șterse de rever și-și mângâie barba. Se ridică să mai arunce ceva lemne-n foc. Și-și umplu din nou paharul. 'De ce facem focul dacă tot avem vodcă?' se întrebă el nedumerit. Poate pentru că are și ea nevoie de odihnă. În sticlă. Mamă iubitoare, ce-o dă mereu altora. Paharului și gâtului hulpav. 'Ce e viața?' gândi el din nou. Vântul, omul și gândacul, focul ucis parșiv de frigul găgăuț, lemnul, vodca și neantul. Doar atât. Și împăcat cu sine adormi, scoțând un suspin de ușurare. Aflase taina vieții lui. Biet, neștiut, singur. Viacheslav.
Kommentare